4. Crestinul si canibalii

Nu-i recunosc vocea în micuţul difuzor al reportofonului pe care mi l-a împrumutat Prea Sfinţitul Irineu. Vorbeşte rar şi apăsat, ca din faţa Uşilor Împărăteşti. Parcă citesc în rostirea sa o oarecare căutare a cuvintelor, să-şi facă înţelesul cât mai limpede, mai convingător. Oare anii să-i fi cuminţit spiritul ghiduş şi entuziast al fluenţei de odinioară?
Trecură  vreo douăzeci de ani şi mai bine, nu? Poate treizeci. Ori mai eram student de-al doilea (adică după întreruperea adusă de puşcărie), ori abia mă nimerisem profesor, când l-am cunoscut. Trăsesem în Govora-Sat, în vacanţă, pătimaş să cunosc mănăstirile Olteniei ca, de aici, mai târziu din Jiblea, iar şi mai târziu din Polovragi, să calc prin cât mai multe. Bun înţeles, l-am vizitat mai întâi pe preotul locului, să-l descos asupra zonei. Se numea Petre Gheorghe şi era bucuros de un conlocutor, mai precis de un ascultător.
De atunci am vorbit în multe rânduri despre el studenţilor. L-am dat pildă de ce poate face un om cu viaţa sa; l-am citat dimpreună cu  părintele Oancea, fondatorul muzeului de icoane pe sticlă, din Sibiel, şi cu Nicolae Popa, cântăreţul bisericesc din Târpeşti, arheolog amator şi sculptor în lemn, întemeietor al altui muzeu. le-am repetat cuvintele preotului Petre Gheorghe, care a extins aria neoliticului cu un judeţ, lucru complet străin oamenilor de ştiinţă, până la descoperirile sale, adică nimeni n-a avut cunoştiinţă că şi pe aceste meleaguri au vieţuit strămoşii noştri din perioada numită, reluam pentru ei, ziceam, vorbe ca: ” – Arheologia are multe taine. Trebuie să ‘miroşi’ locul unde sunt cioburile şi cioburile trebuie a le ‘mirosi’. Unii spun că e greu. Este într-adevăr o taină să găseşti un ciob în pământ.
Atunci când am săpat şi am găsit ciobul ăla ‘Coţofeni’, şi am ştiut că era ‘Coţofeni’, când am primit confirmarea – a fost ceva excepţional pentru mine! Mai ales că singur îl visezi, cum să spun?, în timp, plecând de la caracteristicile vasului” – ce frumoasă lămurire a procesului de identificare! “… E o satisfacţie a ta, în primul rând; îţi întăreşte încrederea în cunoştinţele  tale şi mai mult decât atât…”
Preotul din Govora-Sat, cunoscând binişor ce le putea pielea comuniştilor, în privinţa creştinismului, se pusese la adăpost din vreme, mai făcând nişte studii, să aibă o pâine, dacă ar fi desfiinţat ei bisericile: urmase şi facultatea de istorie. Avea ceva experienţă cu politica lor. Să vedem cum o dobândise.
Copilărise în satul Orleşti, aproape de Drăgăşani. De bună seamă de la acei viticultori harnici va fi tras şi Sfinţia Sa vreo învăţătură, că prea i-a mers bine munca în viaţă şi prin dragul de trudă şi-a descurcat mai toate necazurile.
Din Primul Război Mondial pe el l-a impresionat intrarea trupelor germane în Oltenia, pe cai albi şi  falnici, ostaşi cu carabinele în spinare şi cu suliţele în oblânc. Pomenesc acest eveniment, deoarece de el – oricât de spectaculos îi va fi părut copilului – şi atâta tot – , i-a atârnat ursirea viitorului.
Când veni acasă tatăl său de pe front, mama:
” – Ce l-om face?” zise, gândind cu sârg la cel mic.
Despre Gheorghiţă era vorba.
Doi dintre fraţii părintelui său rămăseseră pe Valea Oltului; şi cu doi cumnaţi. Aproape din fiecare familie unul sau câte o pereche odihneau pe câmpul de luptă.
” – Negustor”, îşi dădu cu părerea tatăl, visător la banii ce l-ar îmbogăţi pe fecior, să nu se mai frământe ca ei, mai ales că era  debandadă mare în ţară, pentru refacere.
Nevasta, care dusese greul în absenţa stăpânului familiei, avea o oarecare clarviziune:
” – Ba! Popă l-om face, să scape de armată şi război!”, că nu lipsurile o dureau pe dânsa, dacă-i venise acasă bărbatul, după ce petrecuse cam toate luptele printre gloanţe, ani şi ani de zile; absenţa lui însă îi sfâşiase pieptul, de nu crezuse să-şi revină vreodată.
Aşa ajunse elevul Petre Gheorghe pe mâna profesorilor străluciţi ai Seminarului din Vâlcea. Iar timpul trecând, în 1931 fu numit preot la parohia Govora, una modestă, chiar prea modestă în vremurile acelea, că sărăcia bătea aproape la fiece uşă a enoriaşilor Sfinţiei Sale.
Şi uite că încetul cu încetul a venit al Doilea Război Mondial. Şi previziunile mamei nu s-au adeverit. Părintele Petre Gheorghe fu chemat la datorie, la rândul său: ca misionar.
O decizie a Mareşalului Antonescu cerea că Biserica să ia parte la Războiul Sfânt ce trebuia dus împotriva celor care ne ocupaseră cu nevridnicie teritorii din Ţară.
Deci plecă misionar în părţile Pervomaiskului, la Golta, oraş pe Bug, de fapt o parohie apropiată de acest oraş, care parohie pe jumătate se pntindea dincolo de Bug, jumătate odihnea în partea ceastălaltă a Transnistriei. va să zică a fost preot mai mult de opt luni de zile la drept vorbind la două parohii, una de moldoveni, aflaţi acolo de pe timpul lui Ştefan cel Mare, comuna se numea Sârova (de la ‘zăr’, că erau ungureni de-ai Domnului Ştefan), de vreo mie cinci sute-şase sute de familii şi alta peste râul Kodâma: Lukanovka, numai de ruşi.
Datoria era să redreseze şi să revigoreze credinţa creştină şi să refacă lăcaşurile sfinte, transformate de comunism în magazii, ca biserica din Sârova, sau avuseseră turlele retezate, ca cea din Lukanovka, pentru a fi folosite drept şcoală, ori muzee ale ateismului.
(De aceea ziceam că avea el ceva ştiinţă despre cum se purtau comuniştii cu bisericile…)
Împreună cu înaintaşul său de acolo, o refăcu pe cea din Lukanovka, redând-o cultului. Aceea din  Sârova fu repictată, iar celebrele icoane ruseşti fură scoase din pământ de credincioşi şi repuse în drepturile lor. În vederea renovării, a adus de la şaizeci de kilometri distanţă stejarul necesar. Drumul de la Golta la Odessa l-a făcut de câteva ori pentru dobândirea materialelor folositoare pictorilor. ‘Mândră  biserică ai făcut batiuşca!’, ziceau enoriaşii.
” – Îmi aduc aminte de Dăriţa, Daria, fata lui Ghidovania”, rosteşte pe bandă. “La cel din urmă, bătrân de vreo şaptezeci şi cinci de ani, am locuit. Daria era niţel – sau poate chiar mai mult – prostită de chinurile prin care trecuse în vremea NEP-ului când, după cum spunea ea, de trei ori s-a săpat groapa, de trei ori au îngropat-o de vie şi de trei ori au scos-o din groapă, când ajungea la sufocare; şi era trimeasă din post în post, să-şi dea adeziunea de înscriere în colhoz. Iar Ghidovania, la cei şaptezeci şi cinci de ani, nu se înscrisese în colhoz, nici fii-sa!
Viaţa de acolo, de misionar, s-ar cuveni scoasă la iveală”, subliniază, împotriva indiferenţei generale româneşti pentru faptele înaintaşilor şi pentru istorie (desigur că şi aceasta este o moştenire de pe timpul, deloc îndepărtat, când la facultatea de istorie nu te puteai înscrie decât în baza unor recomandări a partidului comunist şi când minciuna diriguia trecutul românului în manualele duşmănoase faţă de fiinţa naţiunii, dintre care cel mai celebru era redactat de un străin de neam de care nimeni n-auzise şi nici nu mai aude). “Fiindcă nu numai că am avut oarecari realizări, oricât de modeste”, continuă glasul său, “însă ele sunt edificatoare pentru Biserica noastră Creştină Ortodoxă”. (Parcă Biserica se arată mai preocupată de soarta preoţilor săi de ieri? parcă voieşte ea să adune mărturii şi documente? deşi continuă activitatea lor şi face parte cu ei din acelaşi trup hristic…)
” – De pildă, într-o bună zi am botezat doisprezece copii. La care botez au luat parte credincioase şi credincioşi de acolo.
Oamenii nu se mulţumeau doar cu botezul. Mai puneau întrebări despre ce-i durea mai tare: ‘Când zici că ne dă al nost pământ? Nu cumva e şi Antonescu hâtru ca şi Stalin al nostru?’… ”
Antonescu iscălise decretul de retrocedare a pământului, dar, datorită mersului frontului, nu le fuseseră încă împărţite proprietăţile ţăranilor.
Când trecea părintele dimpreună cu Sioma, cântăreţul său bisericesc, Simion Romanenko – tată a doisprezece copii, de la două soţii – , când trecea cu el spre gară, având ei acelaşi drum pomenit, la Golta, după materiale, Sioma îi arăta mejdina pământului său şi-i tot povestea cum a intrat el în colhozul pe care şi noi, nu peste mult timp, l-am copiat întocmai în gospodăriile colective româneşti. Şi nu numai aceasta am copiat… Că zice părintele:
” – Venea colhoznicul la lucru pe la opt şi jumătate; ba, cum soarele era sus bine, să fi fost nouă şi jumătate! dacă-ntrebam: ‘Bine, bre, acuma se vine la muncă? Ia, uitaţi-vă unde e soarele! În ţara mea se mănâncă de prânz acum!’ ‘Nicevo, batiuşca’, răspundea, ‘pacemu rabotî, pidvoi mati, pacemu?’ (Nu-i nimic, părinte, de ce să muncim, mama lor, de ce să muncim?). Şi asta am copiat-o şi noi întocmai.
Însă, părintele preferă să insiste asupra activităţii preoţilor români acolo, care activitate s-a pierdut din istorie fără a fi băgată în seamă.
” – E necesară o revenire asupra acestui moment din munca Bisericii din ţara românească. Nifon, Mitropolitul meu din acel timp, ne trimitea spre acel Răsărit, să-l recreştinăm; de aceea mă mir de ce Prea Sfinţii şi Înalt Prea Sfinţii de astăzi, Episcopi şi Mitropoliţi, nu-şi mai amintesc de nimic din ce am întâmpinat şi am realizat noi la Odessa chiar, unde era o Episcopie şi o Mitropolie, nu mai ţin minte. A fost rău că ne-am dus acolo? Nu. Noi am călcat peste locuri şi peste vremuri cu elanul acela unic pe care-l ai când pleci într-o misiune. Când am trecut Nistrul, nu ne-am mai gândit deloc nici la casă, nici la ţară, ci ne-am gândit doar la ce anume trebuia să facem unde fusesem trimişi. De pildă, când m-am înapoiat şi am istorisit că am găsit o mamă care-şi mâncase copilul, aceasta a părut tutrora ceva de necrezut.”
S-a întâmplat de Paştele Blajinilor, în 1943. Cu acel prilej, în Rusia, se mergea la cimitire să se facă slujbe de pomenire. Atunci auzi părintele Petre Gheorghe pentru prima dată în viaţă:
” – Să-mi pecetluieşti şi mie mormântul.”
Pricepu cu greu să prin ‘pecetluire’ se înţelegea gestul preotului de a trage pământul asupra mortului. nemaiexistând preoţi, pecetluirea nu s-a mai înfăptuit pe vremea comunismului. Veni şi o femeie, cu aceeaşi cerere. Cân să pecetluiască  şi mormântul copilului său, ea-i zise:
” – Capul e-aici, dar copilul l-am mâncat.”
De altfel, părintele, de când fusese seminarist văzuse broşuri cu fotografii ale cadavrelor de pe malul Nistrului, din perioada NEP-ului, dar chiar să-şi mănânce, de foame, mama copilul mort, asta nu-i trecuse prin minte. Mai târziu a aflat că în memoriile lui Hrusciov, demnitarul îşi amintea de acte de canibalism petrecute în Uniunea Sovietică, din pricina foametei.
Astfel şi cu alte observaţii la faţa locului a priceput părintele ce înseamnă un regim socialist devenit regim al animalităţii.
Faptele săvârşite de preoţii misionari în Transnistria, remarcă Sfinţia Sa, ar trebui să constituie obiectul nor cercetări, fie printre ei, fie căutându-le documentelece au apucat să fie publicate şi au fost înmormântate imediat după război. Iată pentru ce părintele Petre Gheorghe nu-şi pierde nădejdea că Biserica va răscoli puţin în acea perioadă, atât din punct de vedere social, cât şi politic şi mai cu osebire religios, pentru a nu fi irosite zadarnic faptele creştineşti săvârşite  de preoţii români, pentru mântuirea basarabenilor şi a ruşilor. Ele se cuvin scoase la lumina zilei, să se ştie că preoţii au participat la Războiul Sfânt ca îndreptar împotriva unei ideologii atee şi antiumane şi nu împotriva unui popor.
” – Ca o dovadă că am fost în Rusia cu Evaghelia lui Hristos în mână şi nu cu arma este faptul că am fost judecat de Curtea Marţială. Asta, pentru că am ajutat evreii din ghettoul Krivoi Ozero. Printr-un căpitan de stat major, am fost rugat să fac rost de mărci pentru cei din ghettou. Pe deasupra, venind în ţară, am trecut pe la familii de evrei care mi-au dat şi medicamente, şi bomboane, şi ciorapi, să le duc acolo. Dar am fost filat şi, cum era de altfel normal, s-au întocmit procese verbale şi am fost chemat la Curtea Marţială, la Tiraspol, cu mandat de aducere. În trei rânduri. La a treia înfăţişare, căpitanul Ciurea, cu care lucrasem în favoarea evreilor, a fost judecat şi trimis în linia întâia a frontului, iar eu, care nu făceam parte dintre luptători, ci mă număram printre cei în misiune, m-am apărat cu parabola samarineanului milostiv. Procurorul Teodorescu, pare-mi-se de la Ploieşti, acuzatorul meu, mă întreba de ce făptuisem lucrurile acelea, pentru că evreii aruncaseră cu apă fiartă peste soldaţii români, în Transnistria, şi mai ales evreicele. Şi mai zicea că făcusem nu ştiu ce şi nu ştiu cum. Atunci i-am spus şi eu că-n timp de război se săvârşesc atrocităţi, ferocităţi, oamenii uită că sunt oameni şi, într-adevăr, ajung la astfel de fapte. Or, a ajuta pe un evreu, sau pe un neamţ, sau pe un român, sau pe oricine altcineva, se înscria tocmai în misiunea pe care noi, preoţii ortodocşi tomâni o aveam acolo. Parabola samarineanului milostiv ne arată legea noastră. Deoarece evreii citaţi de instanţă nu mai erau de găsit – fuseseră trecuţi peste Bug, luaţi de acolo – , în lipsă de martori ai acuzării, am fost achitat.”
Revenind în ţară, lucrurile s-au schimbat în 1944, când trupele ruseşti ne-au ocupat.
La răscrucea unde locuia, au fost postate sentinele inamice. Deoarece în Băile Govora exista Monetăria Băncii Naţionale, unde se bătea monedă, ruşii, cunoscuţi a prăda, n-aveau acces în zonă, ci erau îndreptaţi spre Târgu-Jiu. Părintele Petre Gheorghe, cunoscându-le năravurile, le deprinse pe cele două sentinele să se simtă în largul lor în casa lui, făcându-şi din ele doi apărători.
Într-o zi, căpitanul ce inspecta posturile de gardă le găsi îmbucând cu preotul. Luă foc, la chip şi la rădăcina glasului:
” – Pacemu… Pentru ce staţi cu el?! Nu vă dă Stalin să mâncaţi?!”
La care, Vitia şi Petia, cei doi copii de erau omeniţi, au înlemnit. Apoi Petia, provenind din Odessa, care vorbea şi româneşte, se ridică şi plecă la datorie. iar Vitia îşi vârî nasul în farfurie cu duşmănie şi nu se clinti defel.
” – No, haraşo! Gavarim!“, a zis acela şi dus a fost ca o piază rea la vremea zorilor.
Când îl văzu ieşit, părintele, îngrijorat pentru ostaş, îl întrebă pe Vitia:
” – De ce-ai făcut aşa? Disciplina comunistă nu îngăduie astfeld e purtări… Te putea împuşca!”
Răspunsul scârbit, ironic şi aspru fu pe de-a-ntregul neaşteptat pentru gazdă:
” – Superiorul meu e tinichigiu!”; după o mică pauză îndârjită, cu dispreţ şi ură: “Căpitan-tinichigiu…!”
Celălalt, ştiindu-şi dreptul de a mustra şi a îndrepta, pe care i-l da chemarea Altarului, îi deschise ochii părinteşte:
” – Da! Dar e căpitan!”
Cu acestea, soldatul strânse dinţii scrâînit şi părintele nu mai smulse de la el nici o noimă de vorbă.
Stăpânul casei îşi făcu drum pe afară şi când fu sigur că nu era urmat de cel care îşi răcorea sufletul singur înăuntru, i se adresă lui Petia:
” – De ce e atât de revoltat Vitia?”
” – Noi nu suntem comunişti, batiuşca, suntem socialişti!”
Preotului îi veni să pufnească în râs: la una ca asta nu se aşteptase. Îl luă cu binişorul:
” – Socialişti-socialişti, dar voi mergeţi pe drumul comunismului…”
” – Nu, batiuşca. Comuniştii-n Rusia-s boieri. Noi suntem socialişti”, explica el deosebirea de avere şi putere ce bântuia ca o boală de moarte în patria lor.
Părintele cum dibuise ceva cât stătuse în Rusia, în legătură cu o mişcare neclară şi surdă, de opoziţie politică internă.  Acum, însă, se găsea în faţa unor atitudini şi declaraţii limpezi şi cutremurătoare. Era răscolit: socialism şi comunism în ţara lipsită total de libertăţi cetăţeneşti!
A doua zi se înfiinţă la el căpitanul. Revenea, aşadar, în inspecţie!
” – Mojno?”
“- Pajalusta.”
După ce se aşeză pe scaunul indicat, îşi roti ochii pe pereţi, pe mobile, peste sărăcie. Privirile îi căzură pe cutia de şah. propuse un joc împreună.
” – De acord. Însă cel care pierde dă un kil de vodcă.”
De fapt, ţuică. Că de băut, se bea băutură românească, căci rusească, de unde?
Primele două partide le câştigă părintele. A treia, ofiţerul. În timpul ăsta, beau ţuică popească. cel în rasă, cu păhărelul mititel; cel cu stele pe umeri, cu suta de grame. La un moment dat, străinul:
” – De unde ştii ruseşte?”
” – Eh, cât să mă descurc… Am fost la voi.”
” – Cu puşca?”
” – Nu, cu crucea.”
Ciolovecul mestecă îndelung răspunsul primit. Apoi:
” – Batiuşca, tu ai Biblia?”
” – O am.”
” – Mi-o  dai s-o citesc şi eu?”
” – Nu poţi, că nu e pe slova voastră, da’ pe româneşte şi n-ai cum pricepe.”
Iar tăcu. Şi tăcu. După care:
” – Scrie la voi acolo că la anul două mii ia sfârşit lumea prin foc?”
” – În Apocalipsă nu scrie că se sfârşeşte la anul două mii, dar că va fi ceva ieşit din legile Firii scrie.”
” – Şi cum va fi asta?”
Trebuie ştiut că-n acele timpuri Churchill ţinea morţiş să păstreze Grecia şi Peninsula Balcanică. Se vorbea în lume că sta să izbucnească un război între anglo-americani şi ruşi. Ba părintele chiar consemnase aceast pe undeva printr-o Evanghelie, după obiceiul cronicarilor bisericeşti de odinioară.
Căpitanul iarăţi:
” – Cum asta?”
Ălălalt o luă cu binişorul:
” – Păi, voi vreţi să vă bateţi acum cu americanii, nu? Au ei bomba atomică?”
Probabil că trecuse timpul până după sfârşitul războiului mondial.
” – Da.”
” – Voi o aveţi?”
” – Da. O avem”, minţi din orgoliu naţional, fără să ştie  că urmau s-o aibă curând.
” – În cazul ăsta, băteţi-vă voi cu americanii şi o să vedeţi cum o să fie sfârşitul lumii prin foc…!”
” – Batiuşca, pacemu voina? Pacemu voina?”, făcea el la părinte, amărât.
‘ De ce e război, părinte, de ce război?’
Şi scoase portmoneul la iveală şi din portmoneu aduse la lumină Visul Maicii  Domnului, o iconiţă şi poza familiei sale. Şi se porni să plângă, şi să plângă, şi să sărute icoana Maicii Domnului şi fotografia alor săi, şi iar să plângă… Părintele îl auzi revoltându-se:
” – Pacemu, batiuşca? Bitvoi mati, Stalin! Bitvoi mati, Ghitler! Pacemu? Pacemu?
Preotul nu-l lăsă să se zbuciume îndelung, ci se grăbi să-l întrebe dacă aia era purtare de comuist.
Culmea:
” – Eu nu sunt comunist, batiuşca. Sunt socialist!”
În clipa aceea intră coana preoteasă cu o tavă de plăcinte calde. Rusnacul se uită la ele cu plăcere. Uitând de toată discuţia, luă una şi gustă. Ochii i se limpeziră din albaştri oţel în seninul dimineţii. Din semne şi mormăieli, îşi arătă satisfacţia. Apoi explică: era cofetar, tinichigiu, şi mecanic de locomotivă. Deci, înţelegea şi ştia să aprecieze munca presviterei. Adăugă, încântat şi repetând-o, că el era socialist.
” – Vrei să cunoşti diferenţa dintre comunişti şi socialişti? Comuniştii sunt boieri!” zise el ca şi ostaşul, deunăzi. “Au pe masă câte douăsprezece feluri de mâncare; au la scară maşină, care-i duce unde şi când vor. Noi socialiştii nu avem alta decât rosul unghiilor!”
Ulterior, sosi şi la urechea părintelui zvonul că Stalin a suprimat milioane de soldaţi credincioşi lui, dintre ai săi, soldaţi ce trecuseră de hotarele Maicii Rusii, pentru că printre aceştia creştea un puternic curent socialist, altă posibilitate politică şi economică ei necunoscând.
” – Ei, şi acum să vă relatez despre alegerile din ’46”, nu vrea părintele Petre Gheorghe să insiste prea dureros amănunţit asupra instaurării comunismului în România. “Unii o bănuiau. Eu ştiam aproape sigur că urma să fim ocupaţi. Dar evenimentele politice erau atât de liberalizate, până să pună mâna definitiv comuniştii pe ţara noastră, încât încă mai nădăjduiam, cei care făceam politică liberală sau ţărănistă, încă mai credeam că americanii şi Churchill aveau să-şi ţină făgăduinţa dată ţării româneşti. Eram atât de naivi încât nu ne feream de comunişti. În preajma alegerilor din ’46, eram supărat pe liberali şi eram preşedintele local al Partidului Naţional din România. Am primit dispoziţie de la centru să nu-mi depun candidatura. urma să dăm ajutor naţional-ţărăniştilor.”
Trage aer, să aibă puterea să atace subiectul cel mai anevoios din toată istorisirea.
” – Două săptămâni înainte am făcut propagandă ţărănistă. Eram însoţit de alţi doi oameni. Noaptea vopseam ‘ochi’ pe garduri – ştiţi, era semnul lor. Libertatea de a ne expune părerile era atât de mare încât ne închipuiam că dispăruseră complet comuniştii.”
Dar, cu vreo patru zile înainte de alegeri, apăru armata. La învăţătorul din sat poposi comandantul plutonului care asigura alegerile. Tot un învăţător, activizat. Lua informaţii prin sat.
” – Fără s-o ştiu, de la început eram ‘ştanţat’, ca să zic aşa. Cum casa mea se găsea lângă şcoala unde trebuiau să se ţină alegerile, iar biserica vizavi de aceeaşi, în duminica alegerilor, veneau ţăranii dinspre Mihăieşti-Buleta – care votau tot la noi – şi ai meu, din sat, îmbrăcaţi de sărbătoare, soseau în rânduri de câte şase, intrau prin faţa bisericii şi plecau pe partea cealaltă. La trecerea lor, eu nu aveam stare şi mai ieşeam.
” – Părinte, comuniştii n-au decât câteva voturi. ieşim!”
” – Sigur că ieşim!”
De la Baile Govora veneau liberalii.
” – Ieşim, părinte!”
” – Sigur că ieşim!”
Afară de câţiva muncitori ai Băncii Naţionale care se găseau aici, n-au fost decât şaisprezece sau optsprezece voturi ale muncitorilor din Băile Govora.”
Însă seara, părintele se pomeni cu soldatul care-i păzea poarta:
” – Părinte, mergeţi la comisie. Mi se pare că vă arestează.”
” – Băuse un pahar de vin la mine. Îi dădusem o bucată de pâine şi ce i-oi mai fi dat eu să mănânce…”, de aceea îi era credincios.
” – Şi când am intrat eu – era târziu – în antreul şcolii, căpitanul mi-a spus:”
” – Părinte, eşti arestat. Ai făcut propagandă în zonă.”
” – N-am făcut propagandă-n zonă. Biserica mea este în zonă şi mai treceam şi eu pe la biserică.”
” – Nu, nu, că te ştim noi. Rămâi aci până definitivăm treburile ce avem.”
În sala unde se aflau urnele se găsea comisia care condusese votările.
” – Erau liberali prezenţi: Săndulescu; erau ţărănişti: Năiţă Popescu, din Băile Govora; era unul dubios, un social-democrat, nu-mi aduc bine aminte care; şi era reprezentantul comuniştilor – în fapt, se dăduse legionar şi trecuse la comunişti – şi ăsta era cel mai incisiv din toată comisia.”
Şi în timp ce discutau ei, soldatul care-l adusese i-a şoptit:
” – Fugi, părinte, că te-nhaţă! Ia-o pe-aici încolo!”
” – Şi atuncia pentru prima dată-n viaţa mea am fost laş, am fugit prin antreu, am sărit gardul şi l-am ascultat”; că-l sfătuise:
” – Du-te-n curtea bisericii, că de-acolo nu te ia!”
” – În timpul ăsta, iată căpitanul, o întreabă pe sentinelă unde eram.”
” – Nu ştiu, domnule căpitan. A trecut pe-aici, dar  nu ştiu unde s-a dus.”
” – Vezi că trebuie să fie pe-aciia. Adu-l înapoi.”
Părintele se găsea în curtea bisericii. Din ea a păşit drumul acasă. N-a dormit la el. Dimineaţa a revenit şi a auzit ce se petrecuse: voturile fuseseră arse – nouăzeci şi nouă la sută ale ţărăniştilor. Iar procesele verbale ce constatau victoria comuniştilor au fost iscălite de reprezentanţii comisiei de la masa de vot puşi cu faţa la perete.
” – În ce mă privea, a treia zi s-au prezentat de la legiune doi jandarmi. Făceam o sobă. Mi-au spus că eram arestat. Aveau ordin să mă ducă la legiunea de jandarmi. Am fost purtat la primărie, unde mă aşteptau alţii. A fost chemat cineva cu trăsură şi am ajuns la legiune. prima noapte am petrecut-o într-o cameră plină cu vreo optzeci de arestaţi datorită aceloraşi alegeri”.
Finul său era secretarul legiunii. A treia zi, l-a descoperit pe naş. Vreo săptămână rămase arestat, însă în locuinţa acestuia, care se găsea în sediul jandarmeriei. Într-o noapte, pe la unsprezece, finul îi spuse că intervenţia în favoarea sa dăduse greş şi că urma să fie mutat. I-a dat un cojocel:
” – Unde te duci o să-ţi fie frig. Ia-l pe dumneata.”
” – L-am îmbrăcat pe sub vestă. M-au luat şi m-au dus la Siguranţa Statului. Am fost vârât direct în camera de tortură. Au năvălit peste mine. În situaţii dintr-astea nu mai ştii ce e cu tine. Am primit creo cincizeci-şaizeci de lovituri, cum obişnuiau ei. urmăreau exterminarea: să scoată din funcţie ficatul şi rinichii. Cojocelul însă, mă apăra de ele. Am căzut pe podea, unde m-au lăsat să jac, ei plecând. Mi-am revenit încetul cu încetul. Am vrut să ies din camera de tortură, M-au aruncat înapoi  şi cu o rangă de fier mi-au zdrobit degetele. A doua zi, m-au dus într-o cameră cu alţi cincizeci-şaizeci de arestaţi. Între aceştia: Ghiţă Plăpumaru, Cristescu – carnetul numărul 1 al comuiştilor din România! La ora aceea era cu Titel Petrescu; fuziunea dintre comunişti şi socialişti nu se făcuse încă şi era tratat ca duşman al comuniştilor. Acolo n-a fost bătut. Dar, după câte am auzit, când i s-a dat drumul, a fost atacat pe bulevardul mic din Râmnicu-Vâlcea. În fiecare noapte trebuia să dăm declaraţii. Un chelner: Filip, chelnerul lui Cristescu, alt Cristescu: de la Călimăneşti, devenise şeful Siguranţei. El, maior sau colonel ce-l  făcuseră peste noapte, când venea să dăm declaraţii, insista pe:
” – A cui e, mă, Basarabia, futu-ţi Dumnezeul mă-tii?”
” – Păi,… e-a noastră.”
” – Cum e-a ta, Hristosul tău de bandit?”
Şi înjurăturile alea mă făceau să mă uit lung la el. Iar declaraţia asta mi-o cerea pentru că, atunci când am revenit din război, afirmasem că ruşii urmau să ne ocupe şi să ne ia Basarabia. Am primit o citaţie, mai târziu, în calitate de ‘contravenient la legile Armistiţiului, împotriva U.R.S.S.-ului’ sau cam aşa ceva. Timp de vreo trei-patru săptămâni înjurat şi jignit continuu de chelner…”
Spre sfârşit, a apărut cineva care îl cunoştea. În legătură cu o declaraţie dată într-o noapte, i-a spus:
” – Schimbă declaraţia, altfel nu scapi!”
Zice părintele:
” – Nu pot s-o schimb. Pentru că sunt preot. Ce am spus am spus.”
” – Bine; scrie cum îţi spun eu: înţeleg ca de acum încolo să ajut nouă orânduire socială din ţară.”
A pus pe hârtie fraza aceasta. Ea şi probabil cei care îl ajutau în taină, printre care şi fostul  Patriarh Justinian, l-au scăpat de ducerea la Craiova, unde îl aşteptau douăzeci de ani condamnare, socoteşte.
” – După aceea am fost luat iar, peste vreo zece ani. La o conferinţă a noastră, preoţească, am uitat un caiet, pe care scrisesem o glumă populară ce circula – Tatăl nostru care eşti la Moscova ne izbăveşte de Stalin… Pe timpul acela protopop era Ilarion Craioveanul. A ajuns scrierea mea pe mâinile  Securităţii. Mai şi afirmasem că, făcându-se colectivizările, dacă nu i se dădea ţăranului un pogon de pământ, el va dispărea şi o dată cu el şi ţara românească..
Din nou la Securitate. Eram cam pe lângă biserica protestantă din Râmnicu-Vâlcea; sau cine mai ştie pe unde…”
L-au cercetat o lună de zile. În sensul că-i dădeau drumul acasă, dar îi reţineau buletinul de populţie. La ora opt trebuia să se înfăţişeze înaintea lor, unde îl ţineau până la ceasurile patru.
” – O lună de zile am fost terminat sufleteşte, ca să zic aşa, şi în demnitatea mea de preot, de român şi de creştin. Odată, a trecut comandantul prin spatele meu şi l-a întrebat pe anchetator, peste mine:”
” – Îi punem ochelarii?”
” Asta voia să zică: dacă să fiu coborât în arest sau nu…”
Căci arestaţii purtau, cum bine se ştie, ochelari cu tablă-n faţă, să nu vezi pe unde umbli.
” – Când a fost să recunosc că eu scrisesem pe caiet rugăciunea aceea în glumă, m-au întrebat:”
” – Ce ai, părinte, cu tovarăşul Stalin?”
” – N-am nimic.”
” – Ei, cum n-ai nimic? Ia, gândeşte-te.”
” Când îţi spunea ‘gândeşte-te’, însemna că el trebuia să fumeze, să bea o cafea, pe când tu stăteai în picioare…
Mi-am adus aminte despre ce era vorba, că până atunci nu ştiusem pentru ce mă chemaseră. În timpul ăsta, el a scos caietul.”
” – Al cui e scrisul?”
Zic:
” – E-al meu.”
” – Păi, cum? de ce ai scris aşa?”
” – Păi, l-am luat, să zic aşa, ca banc. Ţăranul a ştiut el ce a ştiut. Ăsta-i făcut de pătura ţărănească, acest ‘Tatăl nostru’…
Concluziile ce s-au tras, procesele verbale iscălite urmau să fie trimise la raion, cerându-se pedeapsa de cinci ani, pe care au indicat-o ei. Închipuiţi-vă că până-ntr-o lună, când eu şedeam pe jar, gata zi şi noapte să fiu dus acolo, ei m-au chemat şi mi-au spus aşa:”
” – Părinte, ai avut noroc. Tovarăşul Stalin a murit. Situaţia din ţara noastră este alta decât aceea de atunci. Dosarul a rămas la Piteşti, dar noi vă putem da buletinul şi să vă lăsăm să mergeţi acasă.”
“Aşa că dacă ‘tovarăşul’ Stalin a murit, am putut rămâne eu în viaţă…!”
Altfel îl mânca de viu, ‘tovarăşul’!