În memoriile sale de temniţă, intitulate: Salvat din infern [traducere din limba franceză de Maria Alexe; Bucureşti; Humanitas; 1992],  Constantin Cezianu, fostul director de cabinet al ministrului de externe Petrescu Comnen, izbutind, după a doua sa petrecere în temniţele comuniste, să plece în Franţa, la intervenţia Preşedintelui acestei ţări, Generalul De Gaulle, în memoriile sale, spuneam, redactate pe malurile Senei, autorul afirmă că nu şi-a îngăduit “nici o fantezie, nici o exagerare, nici o dramatizare a faptelor”, ci s-a oprit la “a descrie ceea ce am trăit, ceea ce am văzut şi, numai în cazul “studenţilor de la Piteşti”, ceea ce mi-au relatat numeroşi martori a căror bună-credinţă nu poate fi pusă la îndoială”(p. 10). Revine asupra acestei îndatoriri a cinstei şi insistă că, “în ce-i priveşte pe “studenţii de la Piteşti”, nu am fost niciodată în preajma lor”. Deşi sosirea lor la Peninsula – Canal – îi precedase propria venire acolo doar cu vreo două zile. “I-am cunoscut numai de la cei care stătuseră în aceeaşi celulă sau în aceeaşi baracă cu ei. Camarazii mi-au relatat ce au avut de îndurat din cauza lor. Prin urmare, nu este vorba aici de o mărturie a mea, ci de mărturiile pe care mi le-au făcut o parte dintre deţinuţii politici, mărturii ce concordă între ele şi a căror autenticitate nu poate fi pusă la îndoială. Aş fi putut nici să nu scriu acest capitol” (p. 289), constată, în acord cu determinarea sa de a nu declara cititorilor decât ceea ce a văzut şi trăit personal. Se putea abţine a o face, cu atât mai mult cu cât despre ‘fenomen’ s-a publicat “o carte foarte bună”. S e referă la D. Baco, Piteşti [Editura Artes Graficas Benzal, Madrid] . Rostul intervenţiei sale stă în aceea că lucrarea respectivă a fost scrisă “în limba română”; de unde...

A pătrunde în trecutul lui Virgil Maxim prin mijlocirea memoriilor sale seamănă cu a te strecura cu sfială printre coloanele masive ale unei catedrale, simţindu-te treptat cotropit de un sentiment de răceală inerent unor atari clădiri înălţate ca un strigăt împietrit către un Dumnezeu tot mai abscons cu cât rugăciunea urcă mai sus, în înălţimi fără de sfârşit înecate în umbre dense până la beznă. Dealtfel, titlul celor două volume intrigă prin aparentul paradox inclus: “Imn pentru crucea purtată” [Timişoara, Editura Gordian; 1997]; există în el un triumf sfidător – acel “imn”… – care, desigur, mulţumeşte divinităţii pentru dreptul la o cruce personală, ca şi pentru tăria de a nu fi căzut sub povara ei, însă, în acelaşi timp, respiră un aer de exultare neobişnuit pentru smerenia creştinului de rând. Este adevărat că Virgil Maxim nu a fost un creştin ca tot altul, ci unul ieşit din comun prin formarea sa profundă teologică, ce reiese din cele citate în continuare, ca şi prin acceptul hristic al încercărilor la care era supus. “Fiecare om este rânduit în Planul Divin cu o anumită chemare. Pentru aceasta, Dumnezeu îl investeşte cu anumite daruri sufleteşti şi trupeşti în chip potenţial de la naştere, lăsându-i libertatea şi creindu-i prilejuri să şi le cultive şi să le desăvârşească, în vederea împlinirii chemării pe care trebuie să o intuiască şi să facă din ea un act de mărturisire spre mântuirea lui. Dacă abdică de la chemarea slujirii lui Dumnezeu, darurile vor intra în robia celui viclean şi va fi pierdut prin ele. Fiecare om are un dar specific, care nu este greu de sesizat, prin care se poate mântui, dacă îl pune în slujba lui Dumnezeu, în conlucrare harică. Să racordeze voia personală la voia Divină: Vreau să mă mântuiesc! / Vreau...

George Popescu, în “Sub sabia Cavalerilor Apocalipsului” [Bucureşti, Editura Majadahonda; 1997], cu prilejul narării petrecerilor sale prin temniţe, menţionează şi ceea ce numeşte în titlul unui capitol:Prima încercare de reeducare la Aiud. După cum contribuţia lui Cârja la cunoaşterea evoluţiei reeducărilor, în raport de cele înfăţişate în cartea aceasta constituie o premieră (reeducările la Canal), la fel şi paginile lui aduc ştiri noi despre acel fenomen, în alt penitenciar –  unde reeducările sunt mai curând cunoscute ca pregătind graţierea din 1964 şi nu încă din 1950-1951. Ele au însoţit schimbarea comandantului închisorii cu căpitanul Dorobanţu, al cărui adjunct purta acelaşi nume şi s-au aflat sub răspunderea unui plutonier de origină maghiară, totdeauna îmbrăcat civil, care organiza orele de educaţie a deţinuţilor (“sau mai bine zis de reeducare”; p. 27). Orele erau de educaţie politică, se ţineau duminica dimineaţa şi constau în lectura unor articole de ziar (cel de fond al Scânteii), comentate plicticos, după citirea cu glas tare. Memorialistul dă oarecari explicaţii pentru ce reeducarea la Aiud nu avea acelaşi caracter samavolnic ca la Piteşti şi Gherla. “În primul rând, Aiudul avea o rezonanţă internaţională prea mare. Acolo se găsea tot ce avusese mai reprezentativ cultura, politica şi armata României Mari dintre cele două războaie mondiale, plus cei arestaţi în primele valuri de către comunişti. Orice abuz săvârşit aici ar fi adus Aiudul în discuţia statelor civilizate din Occident, a O.N.U, etc. În al doilea rând, aici erau oameni cu o cultură vastă, alţii cu o voinţă de oţel, conducători de organizaţii anticomuniste, de partide, militari etc., dispuşi să meargă până la sacrificiul suprem cu rezistenţa, optând poate chiar pentru o confruntare, inegală desigur, şi în acest fel administraţia ar fi fost pusă în situaţia să primească o ripostă pe care nu ar fi putut-o para....

Mihai Rădulescu, aşa cum am făgăduit la începutul capitolului de faţă, ne readuce la Canalul Dunăre-Marea Neagră, pe vremea reeducărilor. O face în volumul: “Flăcări sub Cruce” [Bucureşti, Editura Ramida; 1995], sub titlul: Naşterea din Vitleim sau Pe muchie de cuţit, ultima dintre povestirile adunate în tomul închinat vieţuirii studenţilor sub comunism. “Pentru ilustrarea afirmaţiei că cei care trecuseră prin demascare dădeau dovada a fi fost ‘reeducaţi’ prin torturarea rudelor, voi recurge la Memoriile inedite ale fostului deputat naţional-ţărănist de Argeş, Marin Piţigoi(puse la dispoziţia autorului prin deosebita amabilitate a fiului său, la rândul său deputat, astăzi, al aceluiaşi partid; n. n.) . Autorul sosise la colonia Peninsula, de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. S-au organizat brigăzile de către câţiva tineri între 20 şi 22 ani, numiţi de comandant brigadieri şi pontatori, uneltele conducerii, foşti studenţi trecuţi prin mâinile reeducatorilor de la Piteşti şi dezumanizaţi. Acela care l-a luat în brigada sa pe ţărănist i-a spus că-l cunoştea. Cel în cauză l-a recunoscut şi el, dar mai târziu şi cu destulă dificultate. Era feciorul verişoarei lui şi al preotului M. Enăchescu, student în anul IV sau V al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, arestat prin 1948: Sică Enăchescu. Această întârziere în identificarea brigadierului desigur că stupefiază. Ea se datora multor cauze: hrana mizerabilă conducea la sărăcirea organismului de acele substanţe specifice necesare activităţii creierului; traumele psihice îl înceţoşau deasemeni; obsesiile fricii reduceau penibil ecranul mental; modificarea trăsăturilor fizice şi, mai ales, a privirilor, în raport de noile trăiri adoptate, îndepărtau chipurile de ceea ce fuseseră în libertate. Pe deasupra, este de presupus că pe întregul parcurs al perioadei de creştere, nepotul se lăsase rareori văzut, răpit fiind de şcolirea efectuată departe de casă. Încă de la primul fel de muncă silnică la care a fost supus deputatul, a...

O reeducare “binetemperată“(Nicolae Călinescu) Nicolae Călinescu, născut la Pleniţa – Dolj, la 18 ianuarie 1924, a zăcut prin puşcăriile antonesciene şi comuniste timp de 17 ani. S-a săvârşit din viaţă într-un accident de munte, în 1992, pe când escalada Făgăraşii, în vederea reconstituirii traseelor rezistenţilor armaţi. Ca memorialist (“Preambul pentru camera de tortură”[Timişoara. Editura Marineasa; 1994]), Nicolae Călinescu este un iubitor al frazei scurte, limpezi, încărcată de semnificaţie. În fiecare dintre acestea simţi şi umbra unor cuvinte nerostite, cu rădăcini nevăzute, ascunse în cugetare, şi umbra altora, mai adânci, plutind, ca bătute de nişte curenţi subacvatici şi întunecoşi, în teritoriul în permanentă mişcare al afectelor. Scriitorul este unul care îşi ‘binetemperează’ (în sensul introdus de Johann Sebastian Bach) anticalofilia, cu aspiraţiile acesteia având comune: iubirea de economie, de stăpânire a imboldurilor penei, tendinţa de reîntoarcere la epurarea, iubită de clasicism, a zorzoanelor lingvistice figurative. Piesele ce-i compun volumul sunt schiţe de portrete (cu preponderenţă morale), realizate cu variate mijloace, de la expunere, la monolog, de la descrierea cumpenelor – ce lasă de intuit caracterul – la exorcizare, de la desenarea mediului (interior sau natural) la simplul dialog, uneori compus doar din patru-cinci replici. Ele amintesc, prin caracterul depăşind eseul şi apropiindu-se de istorioara apodictică, parabolică, de Giovanni Papini, un Papini mai puţin romantic şi deloc exploziv, ca şi de Franz Kafka. Moralistul se ascunde cu jenă şi modestie îndărătul privirii uimite de câte vede. Pedagogul se îmbracă în tăcere. Scriitorul priveşte, implicat mai ales în subtext. Şi cum priveşte! Camera de luat vederi îi alunecă silenţios, să surprindă fiece mişcare, fiece modificare petrecută în raza vizuală, lunecă peste transparenţele obiectelor, ale zidurilor, ale plafoanelor şi cimenturilor de pe jos, ale cătuşelor şi, mai ales, ale lanţurilor, să apuce, dincolo de acea străvezime, contururile oamenilor...

Nicolae Călinescu, născut la Pleniţa – Dolj, la 18 ianuarie 1924, a zăcut prin puşcăriile antonesciene şi comuniste timp de 17 ani. S-a săvârşit din viaţă într-un accident de munte, în 1992, pe când escalada Făgăraşii, în vederea reconstituirii traseelor rezistenţilor armaţi. Ca memorialist (“Preambul pentru camera de tortură”[Timişoara. Editura Marineasa; 1994]), Nicolae Călinescu este un iubitor al frazei scurte, limpezi, încărcată de semnificaţie. În fiecare dintre acestea simţi şi umbra unor cuvinte nerostite, cu rădăcini nevăzute, ascunse în cugetare, şi umbra altora, mai adânci, plutind, ca bătute de nişte curenţi subacvatici şi întunecoşi, în teritoriul în permanentă mişcare al afectelor. Scriitorul este unul care îşi ‘binetemperează’ (în sensul introdus de Johann Sebastian Bach) anticalofilia, cu aspiraţiile acesteia având comune: iubirea de economie, de stăpânire a imboldurilor penei, tendinţa de reîntoarcere la epurarea, iubită de clasicism, a zorzoanelor lingvistice figurative. Piesele ce-i compun volumul sunt schiţe de portrete (cu preponderenţă morale), realizate cu variate mijloace, de la expunere, la monolog, de la descrierea cumpenelor – ce lasă de intuit caracterul – la exorcizare, de la desenarea mediului (interior sau natural) la simplul dialog, uneori compus doar din patru-cinci replici. Ele amintesc, prin caracterul depăşind eseul şi apropiindu-se de istorioara apodictică, parabolică, de Giovanni Papini, un Papini mai puţin romantic şi deloc exploziv, ca şi de Franz Kafka. Moralistul se ascunde cu jenă şi modestie îndărătul privirii uimite de câte vede. Pedagogul se îmbracă în tăcere. Scriitorul priveşte, implicat mai ales în subtext. Şi cum priveşte! Camera de luat vederi îi alunecă silenţios, să surprindă fiece mişcare, fiece modificare petrecută în raza vizuală, lunecă peste transparenţele obiectelor, ale zidurilor, ale plafoanelor şi cimenturilor de pe jos, ale cătuşelor şi, mai ales, ale lanţurilor, să apuce, dincolo de acea străvezime, contururile oamenilor în zeghe – sau...