Când l-am cunoscut pe Aurel Dragodan, nu-mi închipuiam că voi trăi o vreme când va trebui să scriu despre el la timpul trecut. L-am cunoscut în 1943, când toţi teleormănenii erau adunaţi la etajul al treilea din închisoarea Aiud şi trăiam cu sentimentul că nu va trece multă vreme până ne vom elibera. De altminteri, sentimentul unei eliberări apropiate făcea parte din starea noastră de spirit de atunci. Locuiam la etajul trei şi prilejul de a ne duce aşa-zisele tinete să le vărsăm la etajul închisorii, era pentru noi o povară dar, mai curând, posibilitatea să ne vedem ieşind din celule şi făcându-ne semne care, toate, însemnau că ne vom elibera în curând. Nici nu ne trecea prin minte că vor veni peste noi mulţi ani în care condiţia de deţinut ne va rămâne aceeaşi, dar setea de a ne elibera va stărui în noi mai mult decât orice dorinţă. Aurel Dragodan făcea parte dintre deţinuţii care păreau că se împăcaseră cu condiţia în care trăiam din 1941 şi părea că preocuparea lui principală era să se împace cu destinul de ocnaş. Nu ştiu dacă exista atunci o comunitate de oameni care să fi gândit toţi la fel şi să fi împrumutat unul de la altul aceleaşi sentimente şi feluri de a fi. Trăiam toţi cu convingerea că nu vom muri niciodată şi că anii de închisoare la care fuseserăm condamnaţi, vor sfârşi pentru toţi la fel. Legătura dintre noi, închişi fiecare în celule, ne înfrăţea mai mult decât orice decizie a sorţii. Gândeam la fel, visam la fel şi credeam la fel în Dumnezeu. Nimeni dintre noi nu putea muri, fără ca dispariţia lui să lase acelaşi gol. Era ciudat, dar deşi trăiam în celule sever despărţite de aceleaşi uşi încuiate, parcă toţi...

RADU GYR Voi n-aţi fost cu noi în celule Voi n-aţi fost cu noi în celule să ştiţi ce e viaţa de bezne, sub ghiare de fiară, cu guri nesătule, voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle, strivit de cătuşe la glezne. Voi n-aţi plâns cu pumnii-n orbite, străpunşi de cuţitul trădării. Sub cer fără stele, în drum spre morminte, voi n-aţi dus povara durerilor sfinte spre slava şi binele ţării. În cântec cu noi laolaltă trecând printre umbre pereţii, voi n-aţi cunoscut frumuseţea înaltă cum dorul irumpe, cum inima saltă gonind după harfele vieţii. Ce-i truda de braţe plăpânde, ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru, cum scârţâie osul când frigul pătrunde, ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveţi de unde să spuneţi aproapelui vostru. Voi nu ştiţi în crunta-nchisoare cum minte nădejdea şi visul, când uşi se închid sub zăvoare, cum în noi insul se vede pe sine, privind povârnişul în groaznica lui încleştare. Aţi stat la ospeţe-ncărcate gonind după fast şi orgoliu, nici milă de noi şi nici dor, nici dreptate, nici candelă – aprinsă şi nici libertate, doar ghimpii imensului doliu. Aşa sunteţi toţi cei ce crezurăţi că pumnul e singura faimă. Făţarnici la cuget, pe-alături ne treceţi, când noi cu obraji ca pământul şi vineţi, gustăm din osândă şi spaimă. Când porţile sparge-se-or toate şi morţii vor prinde să urle, când lanţuri şi ziduri cădea-vor sfărâmate, voi nu ştiţi ce-nseamnă-nvierea din moarte, căci n-aţi fost cu noi în celule. Imn morţilor Morminte dragi, lumină vie, sporite-ntr-una an de an, noi v-auzim curgând sub glie, ca un şuvoi subpământean! Aţi luminat cu jertfe sfinte pământul, până-n temelii, căci arde ţara de morminte, cum arde cerul de făclii. Ascunse-n lut, ca o comoară, morminte vechi, morminte noi, de vi se pierde...

AUTOBIOGRAFIE Sunt născut în anul 1912, în 4 august, în satul Pârcovaci, com Deleni, jud Iaşi, din părinţii Dumitru şi Maria Dolhan, agricultori, neştiutori de carte. Am fost al 8-lea copil la părinţi. Am absolvit cinci clase primare, după care am fost dat la Mânăstirea Vorona -Botoşani, iar apoi am absolvit Şcoala de cântăreţi bisericeşti  de 4 ani, din oraşul Botoşani, în anul 1930. La 1 august 1931, am fost numit cântăreţ I la biserica Popăuţi “Ştefan cel Mare” din Botoşani, funcţionând până în 1937; totodată activam şi la Cancelaria Protoieriei jud. Botoşani. În acest timp, am satisfăcut serviciul militar la Reg. 37 Infanterie Botoşani, cu gradul de sergent TR, Art 42. Am urmat totodată un curs seral pregătitor pentru Conservator,  cu prof. Grigore Posluş…(?) La 1 ianuarie 1937, am intrat în Schitul Boureni, jud. Suceava, ca frate, unde la 6 august 1937, am fost călugărit, primind şi numele de Vartolomeu, iar pe data de 17 septembrie, acelaşi an, hirotonisit ierodiacon de către arhiereul Ilarion-Băcăoanul, de la Episcopia Romanului. La Boureni, pe lângă alte ascultări, eram numit şi în post de cântăreţ şi lucram şi la Cancelaria schitului. Având aplicaţii la desen şi pictură – fiind încurajat de Prof.  Troteanu şi de asistentul lui, Eugen Bouşca, m-am înscris la examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase (Belle-Arte) Iaşi, sub rectoratul Prof. N. Tonitza. Am (urmat) cursul anului I în 1937-38 ; trecând în anul II, am întrerupt, fiind ocupat la Schitul Boureni, în Cancelarie şi (cu) terminarea bisericii. În anul 1939, am fost făcut ieromonah de către Arhiereul Valerie, locotenent de mitropolit al Moldovei. Pe data de 1 mai 1940, Mitropolitul Irineu Mihălcescu m-a chemat şi m-a numit în post de preot, la Catedrala Mitropolitană Iaşi. Totodată, m-a ajutat şi m-a încurajat să-mi reiau cursurile anului II la...

“CARTEA PRIETENULUI MEU” este onorată să găzduiască scrierea de mai jos, semnată de Nelu Baciu, un reprezentant al tinerei generaţii. Pentru autorul site-ului “Literatură şi detenţie”, Mihai Rădulescu, eroul paginilor de faţă, Părintele Iovan, a constituit un centru de meditaţie în decursul anilor de temniţă săvârşiţi de scriitorul, pe atunci student exmatriculat “pentru absenţe nemotivate”, cum se transformase, în ochii conducerii facultăţii sale arestarea a cărei victimă fusese. Această meditaţie continuă reprezenta un izvor nesecat de forţă duhovnicească; ea l-a ajutat să isprăvească fără pierderi spirituale anii de condamnare. Dimpotrivă, cu credinţa întărită, cu mai multă încredere în sine, cu un simţ al răspunderii umane insuficient cunoscut anterior, faţă de vigoarea cu care s-a dezvoltat în urma experienţelor anchetei si detenţiei. Legenda Parintelui Ioan şi a Vladimireştilor a însemnat un punct de sprijin pentru toţi deţinuţii politici din acea perioadă. Jertfa mucenicei Maica Mihaela, prezenţa permanentă a stareţei, Măicuţa Veronica, erau tot atâtea stimulente pentru îmbunătăţirea de sine. Mihai Rădulescu a ajuns la ele datorită neaşteptatei întâlniri fără pereche cu monahul Sebastian, de la Sihastru. Bogata memorie a celui din urmă, răbdarea sa blândă şi mângâietoare i-au pus la dispoziţie toate viziunile Măicuţei Veronica, toate scrisorile Părintelui Iovan. Sensibilitatea sa la frumuseţile limbii române, la spiritual dreptăţii, la curajul celor fără apărare, la prezenţa Harului în toate istorisirile Părintelui Sebastian si în toate textele ce i le spunea pe de rost, ca într-o perpetuă serie a Celor O Mie Şi Una De Nopţi spirituale, i-au transformat zdrobirea într-un triumf al curăţirii, într-o reînnoită aspiraţie către o tot mai strânsă legătură cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, i-a adâncit nesperat de mult trăirile religioase. De aceea, astazi salută cu entuziasm munca răbdurie a dlui inginer Nelu Baciu care, stimulat de trăiri similare, a făcut mari jertfe...

de Cornelia Măruşcă Din tot ce a fost şi ce va fi să fie Doar dragostea e singura comoară Şi călăuza noastră’n veşnicie. Dumitru Oniga Ne-am cunoscut în primăvara lui 1943. Amîndoi absolvenţi de Beiuş – eu, Şcoala Normală de Educatoare în 1939, el, Liceul Samuil Vulcan 1940 – ne-am întîlnit la Bucureşti: el student în anul III la Politehnică – Construcţii, refugiat din Ardealul de Nord, eu tot refugiată din Ardeal, transferată din Basarabia unde aveam postul de educatoare în comuna Chirutnea din judeţul Cahul. La Bucureşti exista pe vremea aceea un “Comisariat al Refugiaţilor” unde domnişoara Slivici (1) şi domnişoara Paraschivescu, (2) personalităţi cu renume în munca socială, cu tineretul, au organizat un serviciu voluntar de ajutorare a studenţilor şi elevilor refugiaţi din Ardealul de Nord, Bucovina şi Basarabia. În cadrul acestui serviciu, fratele meu Ion, (3) student la Academia Comercială, se ocupa de băieţi iar Marga, (4) studentă la Geografie, se ocupa de fete. Se organizau serbări, cursuri de dansuri şi cîntece populare, conferinţe, tabere de vacanţă, cămine studenţeşti, toate conduse de studenţi – refugiaţi sau nu – de la diferite facultăţi, legionari care au muncit cu dăruire pînă la retrocedarea Ardealului, cînd s-a desfiinţat Comisariatul. Pentru noi totul a început odată cu pregătirea căminului studenţesc din strada Gramont. Domnişoara Paraschivescu, avînd nevoie să angajeze pe cineva permanent la acest cămin – iar eu aflîndu-mă întîmplător la Bucureşti – m-a transferat din oficiu din Basarabia şi astfel, spre marele meu noroc, am rămas angajata Comisariatului pînă în 1945, locul de muncă fiind Căminul de studente din Gramont. Am început cu mobilarea căminului. Tot mobilierul – paturi, saltele, noptiere, dulapuri – se afla în curte, urmînd să fie repartizat şi aranjat în camere la subsol, parter, etaj şi mansardă, pentru ca din...

O amintire care revine  iarăşi şi iarăşi, ca o durere. Eram în Iaşi, după război, în anul acela pustiit de secetă, 1946. Găsisem, la întoarcerea din refugiu, casa devalizată, ne furaseră până şi geamurile şi uşile. Eram copleşiţi de sărăcie, dar mai ales de absenţa celor doi fraţi ai mei care nu mai erau – sau poate erau încă? Cel mic plecase spre Vest, odată cu retragerea nemţilor, cel mare era dat “dispărut” pe frontul din Răsărit. Îi aşteptam mereu, adică nu piedusem speranţa că vor apărea într-o zi, ca printr-un miracol. Mai ales mama, cu inima sfâşiată de durere, cădea în fiecare zi în genunchi în faţa icoanei şi implora pe Maica Domnului să-i aducă acasă băieţii. O auzeam rugându-se încet: “Maică Preacurată, şi tu ai fost mamă, şi prin sufletul tău a trecut sabia… ajută-mă!” Eram, aşadar, în anul 1946 şi se întorceau acasă o parte din prizonierii din Rusia. Ştiam când sosesc în gară, fiindcă o alarmă stridentă de locomotivă suna de multe ori, repetat, prevestind parcă o nenorocire, un pericol. Sunetul acesteia se deosebea de semnalul lung, dureros, răguşit al altei locomotive pe care ieşenii o botezaseră “vaca lui Stalin”. De ce? Fiindcă în fiecare seară pleca târând după ea zeci şi zeci de vagoane cu grâne. Destinaţia era Ungheni şi mai departe Rusia. Da, ne-au “muls” ani fără de număr, “datoriile de război” creşteau, în loc să scadă. Dar revenind la acel prim semnal alarmant, repetat aşa, ca o ameninţare, … acesta provoca o stare de nelinişte şi spaimă între noi: “Au sosit prizonierii”, ne transmiteam unii altora şi toţi cei care aveam pe cineva dispărut în război, fugeam spre gară. Trenul cu prizonieri era oprit departe, pe câmp şi alergam cu sufletul la gură peste şine ca să...