De numele poetului Horia Niţulescu am aflat de pe vremea când eram încă elev de liceu la Craiova, prin anii 1936-1937, din revistele “Gândirea” şi “Sfarmă Piatră” (mi se pare) pe care le citeam atunci. De aceea, când am aflat că se găseşte în Aiud, printre deţinuţii politici, m-am bucurat şi am căutat să-l întâlnesc. Şi, într-adevăr, prin vara anului 1950, când conducerea comunistă a închisorii Aiud ne-a scos din celular şi ne-a obligat să lucrăm în fabrica inginerului Stoica pe care o naţionalizaseră şi care era lipită de unul din zidurile închisorii, unde înaintea noastră lucraseră deţinuţii de drept comun şi cei cu vederi comuniste, am avut prilejul să-l întâlnesc pe poetul Horia Niţulescu. Întâlnirea a avut loc pe una din aleele fabricii. Cred că lucra la sectorul de prelucrare a lemnului, căci cei care nu aveau o calificare erau folosiţi la confecţionarea, şlefuirea şi asamblarea pieselor de şah, a tablelor şi la lustruirea pieselor ce compuneau mobila care se construia în aceste ateliere. Primele impresii pe care mi le-am făcut despre răposatul Horia Niţulescu au fost singurătatea şi frământarea degajate de fiinţa lui. L-am întâlnit de aproximativ trei ori şi întotdeauna singur. Nu l-am văzut niciodată în compania cuiva. M-am dus la dânsul şi m-am prezentat. Eram mai tânăr şi aşa învăţasem. Citeam pe faţa lui frământarea care îl mistuia, şi aceasta mă atrăgea mai mult la el. Am avut câteva discuţii cu dânsul privind magistrul de la “Gândirea”. Era vorba de Nichifor Crainic, precum şi de posibilitatea de a deveni o personalitate, aceasta fiind o a doua problemă, de a deveni un om de cultură. Îl aprecia mult pe Nichifor Crainic,  despre care spunea că nu este un savant, un şoarece de bibliotecă, dar că era un gânditor de profunzime, că...

încătuşat de un regim ateu: PETRE ŢUŢEA. Omagiu pentru posteritate. de Cicerone Ionitoiu. S’a născut într’un colţ de rai al spaţiului mioritic, în ziua celebrării Sf..Apostol Toma, pe 6 octombrie 1901, ca fiu al preotului din com. Boteni de pe plaiurile muscelene. Copil de 9 ani, rămas orfan de tată a intrat în slujba Ţării, tot copil dar – de trupă – la regimentul din Câmpulung Muscel. Fire energică, cu minte sclipitoare a fost trimis să urmeze Liceul “Neagoe Basarab” din localitate şi după cum mărturiseşte “a intrat în şcoală cum intră leul în cireadă: o mănâncă toată.” Cursul superior l-a urmat la Liceul “Gheorghe Bariţ” din Cluj de unde tot militarii impresionaţi de inteligenţa şi setea lui de cunoaştere l-au îndreptat spre Facultatea de Drept din Cluj, unde în 1928 şi-a luat doctoratul. Însetat de cunoaştere, dincolo de posibilităţile oferite de cadrul universitar, a fost remarcat de Alexandru Vaida-Voevod, unul dintre ctitorii României Unite şi i s-a oferit posibilitatea  să-şi perfecţioneze cunoştinţele la Universitatea “Humbold” de la Berlin, în legătură cu formele de guvernământ. Reuşeşte să acumuleze un bogat material filozofic, de drept şi economie, pe care-l sortează ca într’o bibliotecă şi-l răspândeşte cu generozitate celor din jur. Se plimbă prin secole şi adună tot ce a putut să dea mai bun gândirea omenească de la Socrate, Platon şi Aristotel, şi după ce s’a “dumirit” în filozofia greacă a trecut la cea indiană şi greacă ajungând la idealiştii germani de la Kant la Feuerbach, trecând prin pesimismul lui Schopenhauer, contradicţia lui Hrgrl şi concepţia lui Schelling despre revelaţia divină. În scurtul timp petrecut în Germania a devorat ca “leul” tot ce a putut, nu numai pe terenul filozofic al cunoştinţelor concrete despre natură şi societate, dar a pătruns adânc şi în cele ale dreptului şi...

Maica Mihaela Maica...

În loc de biografie Poeziile prezentate în continuare a fost scrise după anul 1956 – când s-a desfiinţat Mănăstirea Vladimireşti şi a urmat o lungă şi grea pribegie, pentru cele 318 maici fecioare. Comitetul de conducere al Mănăstirii, în frunte cu Stareţa – Măicuţa Veronica si secretara – Maica Mihaila, precum şi duhovnicul – Părintele Ioan Iovan, fuseseră  arestaţi cu un an înainte, încă din noaptea de 29-30 martie, când un batalion de soldaţi înarmaţi şi de securişti, au invadat în forţă aşezământul cultic – locul unde s-au arătat Măicuţei Veronica – Fecioara de la Vladimireşti – Domnul Iisus Hristos, Maica Domnului şi alţi sfinţi. Harul Părintelui Ioan, care în cea mai cruntă  perioadă  ateistă, chema lumea la credinţă şi iubire de Dumnezeu, obişnuise să strângă frecvent peste 30 000 de persoane. Acest entuziasm creştin nu putea place securităţii. Întreaga istorie a mănăstirii este scrisă chiar de Maica Teodosia, în cartea Grădina Doamnei, aflată încă în manuscris, dar în aşteptarea publicării. Poeziile următoare au fost compuse pentru o maică, ce i-a fost si prietenă, unele dintre ele în încheierea unor scrisori. Ar mai fi multe de adăugat despre omul – Maica Teodosia Laţcu, care s-a născut cu un handicap locomotor, lucru compensat de inteligenţă, cultură şi sensibilitate. Însă şi greutaţile sale au fost mari, mai ales în perioada de pribegie, când de multe ori a ramas singură . Într-o Vedenie, Maica Domnului i-a spus Maicuţei Veronica, astfel: Vei avea două maici, cu mare trecere la Tronul lui Dumnezeu! Noi credem că este vorba despre Maica TEODOSIA şi Maica MIHAILA – martira. Şi-a dorit mult să se întoarcă  pe locul sfânt si sfinţitor al Vladimireştiului şi acest dor îl cântă în poeziile sale, precum  şi dragostea pentru cei prin care şi-a desăvarşit chemarea monahală: Măicuţa VERONICA şi Părintele IOAN IOVAN, greu încercaţi în...

 HORIA NIŢULESCU 24 decembrie 1969 Foto 1: (de la stânga la dreapta) Sărbătorirea lui Nichifor Crainic, la 80 de ani, la restaurantul Bucur – poză de grup. (jos: Nichifor Crainic, Părintele Staniloaie; Horia Niţulescu este pe rândul de sus, al patrulea din dreapta). Foto 2: detaliu al fotografiei de mai sus SURSA: “Manuscriptum”, nr. 1-4/1995, (98-101) număr special dedicat lui Nichifor Crainic. Foto 1: (de la stânga la dreapta) Nicolae Crevedia, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Horia Nitulescu (la aceeaşi aniversare) Foto 2: detaliu al fotografiei de mai sus (aceasta este fotografia care a apărut în Dicţionarul d-lui Cicerone Ioniţoiu) SURSA: “Manuscriptum”, nr. 1-4/1995, (98-101) număr special dedicat lui Nichifor Crainic Foto 1: “Lui Horia Niţulescu, care nu va bănui niciodată câtă neîncăpătoare dragoste îi port peste ani, dincoace şi dincolo de istorie.” – Virgil Ierunca. 1970 Foto 2: Pagina de titlu – “Fundaţia Regală Universitară Carol I”, Paris...

Prin spiritualitatea ortodoxă noi înţelegem întreg adevărul divin revelat în persoana Mântuitorului Iisus Hristos şi crescut organic, sub privegherea Duhului Sfânt, în viaţa istorică a Bisericii. Dogmele nu epuizează toată viaţa sufletească a creştinismului. Ardorile creştine şi-au găsit multiple făgaşuri de desfăşurare. Astfel avem acest uriaş holocaust sufletesc, care este întreaga viaţă liturgică, sau aceste tranşee împotriva păcatului, care sunt canoanele. În afara de acestea mai sunt rânduielile monastice, acest cod de onoare al noii aristocraţii spirituale, hagiografiile, cărţile de spiritualitate etc. Spiritualitatea ortodoxă este, aşadar, viaţa religioasă integrală, este organismul vast al trăirii religioase cu multiplele ei accente, aspecte şi atitudini, organic şi unitar închegate. Sunt unele sentimente în trăirea ortodoxă carora nu le poţi defini cu riguroasă precizie izvoarele de spiritualitate şi nici fixa un cadru limitat de desfăşurare. Fac impresia unei miresme insesizabile, purtată de nu ştii care vânt, dar pe care o respiri, o trăieşti. Aşa stă cazul şi cu acest sentiment cosmic, de care vom vorbi în paginile de faţă. Sentimentul acesta pluteşte ca un fel de halou luminos în jurul întregii spiritualităţi ortodoxe. Nu-i poţi identifica o sursă clară, dar îl constaţi ca atare, îl trăieşti ca pe un efluviu tainic al întregii spiritualităţi. Este o realitate. Nu-ţi violentează aderenţa, înţelegerea: dar ţi se cerne pe suflet ca un polen imponderabil. Ce este sentimentul cosmic? Este un mod inefabil de a fi al inimii ortodoxe. O anume simpatie, o duioasă solidaritate de destin şi de iubire dintre om şi întreaga lume creaturală. În păcat, ca şi în mântuire şi transfigurare, omul nu se simte singur; solidar cu el este întreg universul. Atitudinea ortodoxă faţă de lume poartă pecetea unei indisolubile solidarităţi cu ea. Viziunea cosmică a ortodoxiei, de o frumuseţe şi amploare incomparabile, îi este proprie, fundamentală în...