Am înteles… Nu mi-am închipuit vreodata ca viata ma va purta spre întelegeri atât de adânci. Nici la surprinzatoarele întâlniri, coborâte parca din lumea imaginarului unde orice este posibil, nu m-am asteptat. Pur si simplu s-a întâmplat. Într-o buna dimineata m-am trezit într-un punct de clara viziune luminoasa si am înteles ca m-a purtat spre el o carare. Am vazut cum aceasta carare lunga si persistenta îsi are începutul într-un alt punct, îndepartat, dar bine si precis conturat. Ca si cum s-ar fi deschis larg, ascunse ferestre ale fiintei omenesti, prin care sa poata navali asupra-mi nestingherit aerul curat si proaspat al cunoasterii de sine, am vazut cu alti ochi multe din cele deja petrecute si am înteles cum întâmplari ce-mi parusera fara legatura , au avut un rost tainic al lor. Niciodata nu stii din capul locului daca drumul ales în viata va fi unul bun sau dimpotriva, blestemat de soarta, daca va fi scurt sau peste masura de lung si întortocheat; si de aceea de ma veti întreba din curiozitate, pe unde si cum de aici încolo ma va purta cararea, va voi raspunde cinstit ca nu stiu. Dar pot spune cu certitudine ca în labirintul întortocheat ce se cheama viata, exista pentru fiecare din noi doar un singur drum care ni se potriveste cu adevarat, singurul bun de urmat. Nu-i usor de recunoscut drumul despre care vorbesc. Din proprie experienta stiu ca fermecata carare îsi are un suflet al sau, ce se înfrateste cu sufletul meu si de fiece data când vorbesc despre drumul ales, inimami bate în piept cu putere, dându-mi de stire “aici sta ascuns adevarul, urmeaza-l negresit!”. Uneori trebuie sa ajungi la sfârsitul unui capitol de viata, si n-are importanta daca a fost lung sau scurt, ca sa-i...

In memoria lui Mihai Radulescu Nu-i uşor să scrii câteva rânduri când pierzi un prieten. Cu câtă mândrie scriu cuvântul “prieten” !, cuvânt cu care m-a onorat un om adevărat, un erudit în maxima accepţiune a cuvântului, un scriitor de excepţie, un altruist, o întruchipare a generozităţii. L-am cunoscut întâmplător urmărind la televizor emisiunea “AS” într-un show alături de Cornel Todea. O emisiune de o înaltă ţinută literar-artistică. La finalul emisiunii am aflat că era profesorul   Mihai Rădulescu. Un dialog fascinant, în care totul curgea de la sine, fără nici un fel de punere în scenă. Temele? Shakespeare un psiholog modern, dubla personalitate în renaştere şi dihotomia antonimică. De fapt, o singură temă. Un chip sculptural dar blajin, cu plete leonice si sprâncene stufoase, cu un zâmbet cuceritor, cu un grai domol dar clocotind de pasiune, cu o vorbă aleasă dar accesibilă, jonglând cu eleganţă, fără emfază, cu floreta erudiţiei. Ascultam cu emoţie, şi interes justificat, periplul literar prin renaştere, prezentarea, în primă instanţă, a rolului jucat de Jago în studiul dublei personalităţi, a celorlalte personaje shakespeariene, o adevărată lecţie de cercetare ştiinţifică aplicată în domeniul literar. Şi-n încheiere, sintagma “dihotomie antonimică”, o contribuţie la stilistica antropologică, prin excelenţă o manifestare a inventicii. De ce “interes justificat”? Eram in faza de conturare a unui personaj din romanul, sau fresca istorică, cum generos a fost caracterizat “Povod”, când această dublă personalitate impusă de sursa inspiraţiei, realitatea, această dihotomie “antonimică” care mă forţa să implantez într-un singur suflet un diavol şi un înger. Da, acest show literar-ştiinţific la care întâmplarea m-a adus în faţa ecranului, m-a împovărat cu o dorinţă de nestăvilit de a-l cunoaşte personal pe “Mihai”, sau “Radul”, cum avea să rămână, peste timp, pentru mine.  Timpul a curs nestăvilit, am mai prins un...

Introducere Tema pe care mi-am propus să o abordez Închisoarea în România comunistă ca realitate memorialistică (1948-1964) a pornit de la dorinţa de a cunoaşte cât mai multe aspecte privitoare  la viaţa deţinuţilor politici din temniţele comuniste şi tragedia prin care au trecut ei, dar şi membrii familiilor lor, supuşi la diferite represalii din partea sistemului. Pasiunea mea pentru memoriile de detenţie apărute după 1990 la noi în ţară provine din imboldul primit prin lectura celor cinci volume dinÎnchisoarea noastră cea de toate zilele (1) semnate de către Ion Ioanid, precum şi a lucrării lui Aurel Vişovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?Reeducarea de la închisoarea Piteşti (2). Deşi este un subiect incitant, memorialistica privitoare la universul concetraţionar românesc este destul de greu de tratat, din varii motive. Materialul impune o anume ordonare, reliefarea diferitelor specifice, contribuţia fiecărui autor la cunoaşterea şi conştientizarea situaţiei create de către un sistem totalitar. Însă acest fenomen nu a reprezentat un impediment în continuarea cercetării. A constituit un impuls în nevoia de a înţelege şi analiza perioada de mari suferinţe ale poporului român, determinate de impunerea unui regim marionetă aservit unei puteri străine. Am încercat să fac o sinteză asupra acestui subiect, având ca punct de plecare mărturiile victimelor care au trecut prin diferite penitenciare între 1948 şi 1964. Intervalul cuprins între aceşti ani a marcat vieţile a sute de mii de oameni, pornind din 1948, când s-au înregistrat valuri mari de arestări şi încheind cu decretele din 1964, prin intermediul cărora au fost eliberaţi deţinuţii politici. Literatura memorialistică, atât cea apărută înainte de 1989 în străinătate, dar şi cea publicată după 1990 în ţară, are câteva  deficienţe: autorii redau trăirile şi evenimentele petrecute în infernul concentraţionar prin prisma propriului adevăr, manifestându-se astfel o notă de subiectivism, fenomen explicabil ţinând...

VASILE VOICULESCU Neagra labă A ridicat păcatul neagra-i labă O-nmoaie-n scârna aurului greu Şi-o-ntinde scribilor să scrie-n grabă Ocări asupra lumii Tale, Doamne-al meu. Tu verb al slavei, cât sunt de pigmeu, Fereşte-mă să nu mă fac tarabă Şi-n orice poezie, cât de slabă Să-nchid un tainic strop de Dumnezeu.   Doamne În vârful copacului tău sunt o floare… Pe cea mai înaltă ramură a lumii Mă legăn în talazul de azur şi soare Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii, Ci slobodă, spre cer, înfloritoare Inima mea nu mai întârzie: Zbucneşte afară în limpezi petale Să lege rod trainic, bob de poezie Hrană zburătoarelor împărăţiei Tale. Petala mi-e cu aripa rudă Miresme, cântec gata s-audă. Zâmbesc sub luceafăr visările-mi grele, Beau apele lumii, se umflă în ele Păunii nopţii cu cozile-n stele. … Scuturaţi-mă vânturi mlădii ori haine, Singură moartea e dincolo de fire Prăpastie cu adânc de fericire. Furtuna extazului mă va urca, poate, Peste vămile şi stavilele toate, Într-o pală de parfum, Doamne, până la Tine. Cerul arunce-mi înapoi jos, ruina, Pururea mărire Ţie: Floarea căzută din împărăţie A văzut Cerul şi Ţi-a sărutat lumina. 1951, marţi, 5 Iunie, Bucureşti   Crucea-remediu Cu ce să-mi vindec, Doamne, al îndoielii ulcer? Mi-s voile şi gândul zădarnică-alifie, Balsamul rugăciunii n-ajunge-n carne vie Şi n-a fost leac pe lume, ori plastur să nu-l cer! Mi-ai rămas Tu singur, Tu, cel făr-de prihană, Împunsule în coastă, bătutule în cuie, Tu ştii ce-i chinul: ia-mă, pe Crucea Ta mă suie, Cu duhul Crucii Tale să ardă crunta-mi rană. 1954 Septembrie 14, Ziua Crucii, Bucureşti   Nebiruita armă În van luptam cu sabia mea slabă, Mă răpunea duşmanu ne-mpăcat, Când te-am chemat în ajutor şi-n grabă Nebiruita-Ţi armă Tu mi-ai dat. Pot tăbărî de-acum asupră-mi zbirii...

de Cicerone Ioniţoiu Această – securitate – constituită după modelul sovietic, având ca scop reprimarea oricărei încercări de protest împotriva abuzurilor săvârşite de uneltele “fără neam şi Dumnezeu”, şcolite de consilierii sovietici, această oribilă maşină de zdrobit oameni, şi-a găsit sursa de existenţă din inventarea de procese, condamnând oameni nevinovaţi la muncă forţată, exploatându-i până la epuizarea fizică sau exterminare, după ce le confiscaseră toate bunurile lor şi ale familiilor acestora. Nemulţumiţi de jaful săvârşit în ţară, acţiunea criminală au continuat-o şi asupra celor ce reuşiseră să emigreze, sau asupra celor ce refuzaseră să revină sub ocupaţia sovietică. Nu au scăpat de această urmărire nici “tovarăşii de drum” care, săturându-se de iadul pe care-l sprijiniseră să se instaureze, la prima ocazie, au reuşit să aleagă libertatea. Metodele de pedepsire au fost multiple, fără niciun fel de remuşcări, ieşite din practica unui regim corupt, bazat pe furt şi crimă, pentru a îngrozi lumea şi a ascunde adevărul, după spusele lui Lenin: “Amintiţi-vă că Marx ne-a învăţat că teoriile nu au decât o valoare pur fictivă, o valoare de instrument… Să vă intre bine în cap că bolşevismul reprezintă un triplu război: războiul barbarilor ştiinţifici împotriva intelectualilor putrezi, al Orientului împotriva Occidentului şi al oraşului împotriva satului. Ori, în aceste războaie, nu alegem armele. Individul este ceva care trebuie suprimat. Cel care rezistă, va fi suprimat ca o tumoare malignă. Sângele este cel mai bun îngrăşământ oferit de natură…” Obiectivul românesc l-a urmat pe cel bolşevic, pas cu pas şi pe plan intern, în România devenită o “gubernie” sovietică, şi pe plan extern, pe teritoriile imperialismului “putred”. Conform schemei de organizare, contraspionajul şi Direcţia de Informaţii Externe, la început, au fost dirijate de Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi conduse de Serghei Nicolau, (fost Serghei Nikonov) basarabean...

De Nelu Baciu ” Tu eşti Cel ce potoleşti Foamea, setea, neputinţa Firei noastre omeneşti!” Prefaţă  Părintele Sebastian Dediu – Monahul de la COROD – este ucenicul marelui duhovnic – Părintele Ioan Iovan , căruia i-a rămas de-apururi credincios. Locuieşte retras în localitatea Corod – de l angă Tecuci, păstrandu-şi verticalitatea pană în ziua de azi, fără nici un compromis. Acasă, la Sfinţia Sa, intri într-un colţ de Rai; parcă te afli într-o altă dimensiune în camera Părintelui, cu pereţii acoperiţi în întregime de icoane şi fotografii. Fiecare îi aminteşte de un suflet salvat, de o împrejurare . Oricine este bine venit, iar blandeţea ochilor senini, privirile părinteşti pline de iubire, te fac să te s imţi acasă. În chilia Părintelui Sebastian găseşti adevărata Ortodoxie – trăită nu mimată, precum şi o călugărie călită şi încercată, pe care a dus-o toată viaţa. A intrat în monahism la Mănăstirea Sihastru, al cărei destin s-a legat strans de Mănăstirea Vladimireşti, amandouă fiind apărate în procesul intentat de Patriarhie şi ordonat de regimul comunist, de către avocatul Petre Pandrea, care povesteşte în cartea – jurnal “CALUGARUL ALB”, despre bucuria şi măreţia vieţii spirituale din cele două Mănăstiri, precum şi durerea desfiinţării lor în urma neputinţei lui de a ţine piept “satrapului persan”, cum îl numeşte pe episcopul de atunci al Buzăului. Părintele Sebastian fiind de aceeaşi esenţă spirituală, i-a înţeles şi i-a iubit pe cei doi mari Sfinţi Părinţi de la Vladimireşti: Măicuţa VERONICA şi Părintele IOAN, urmandu-i şi în închisorile comuniste – marile “Catedrale” unde şi-a desăvarşit darul călugăriei, devenind Părinte spiritual pentru sute de deţinuţi politici. I-a hrănit pe toţi cu Hristos! Prima întalnire cu Măicuţa VERONICA a avut-o la cinci ani cand se juca cu alţi copii în jurul colinei din mijlocul satului. Fecioara de la Vladimireştivenise şi în...