Să fie ultima ta scrisoare?, sau poate cea cu cu referire la ’Morrie’?, sau întreaga corespondenţă izvorâtă după dispariţia lui Mihai, când întâmplarea, sau, mai bine zis Internetul, ne-a adus faţă în faţă?…S-au scris multe despre rolul întâmplării, dar, se pare, că niciodată acest subiect nu se va lăsa epuizat. S-au scurs destule zile de când am cam pus condeiul în cui nutrind, pe ascuns, speranţa că, poate, se va mai ivi vreun prilej care să mă întoarcă la tastatura părăsită. Sau, poate, dorul neostoit, încă, după ’Conacul lui Radul’, unde am petrecut inegalabile clipe alături de Mihai, de ’Domnul Profesor Rădulescu’, izvor nesecat de erudiţie şi talent literar, de dragoste de viaţă, de iubire de oameni, de generozitate. Intâmplarea a făcut să apari pe aceeaşi undă a admiraţiei ’fără rezerve’, faţă de fostul tău profesor, faţă de prietenul meu. Prin ’Biblioteca de împrumut’ ai demonstrat şi lui Mihai, şi mie, că eşti mai mult decât un simplu fan al profesorului de altădată, cum m-am declarat şi eu de altfel, dar şi faptul că faci parte din tagma celor care scriu şi o fac cu mult talent. Să nu mai spun de felul în care ai întâmpinat micul meu omagiu, ’Conacul lui Radul’. A fost mai mult decât o surpriză plăcută, a fost bucuria unui iubitor al scrisului, flatat de a fi fost ’pescuit’ din anonimat şi, mai ales, înţeles. A fost destul ca, doi ’perfect strangers’, expresie tot mai frecventă în limbajul curent al românului de ’rând’, să întâlnească un om deosebit, care să lase o amprentă adâncă în sufletele lor şi să-i apropie pe tărâmul unei prietenii aparte. Fiecare din noi avem amintiri din perioade diferite, din situaţii diferite, dar care au un numitor comun: admiraţia faţă de acelaşi om. De aici...

O mărturie şi un îndemn pentru zilele obişnuite, dintre sărbători Deşi suntem în prag de vară, gândurile mă poartă spre Paştele trecut. Îmi amintesc de bucuria sărbătorii, de momentele de înălţare şi înluminare sufletească,  dar mai ales de faptul că am împărţit cu dărnicie urări de bine şi de sănătate, dorind, ca în fiecare an, “Paşte fericit” tuturor celor dragi şi apropiaţi. Ca în fiecare an… Şi totuşi anul acesta nu este unul obişnuit de vreme ce am hotărât să scriu despre fericire, adresând rândurile de mai jos Cititorilor acestei distinse publicaţii. Mă gândesc cât de diferit abordăm subiectul fericirii în timpul şi după sărbători, cât de diferiţi suntem de noi înşine când de Paşti, cu sufletul plin de primăvară  vorbim deschis despre fericire, ne amintim că există, ne-o revendicăm cu curaj, ne-o dorim şi o dăruim cu sinceritate prin cele două cuvinte simple: “Paşte fericit!”. Fără doar şi poate sărbătorile se desfăşoară sub semnul fericirii. Dar cum rămâne cu zilele obişnuite, zilele lucrătoare dintre sărbători?  Răspunsul îl ştie fiecare dintre noi. După ce revenim la “normal” realizăm cât de grele sunt vremurile şi cât de mult ne apasă  frica, cu nenumăratele ei chipuri şi înfăţişări. Ritmul nebunesc de viaţă ne debusolează, ne abate şi ne poartă departe de calea aleasă în zilele sărbătorii. În confruntarea cu cotidianul fericirea devine pur şi simplu un cuvânt prea mare. În ciuda tabloului schiţat mai sus în nuanţe descurajant de sumbre sau poate tocmai datorită lui, anul acesta am hotărât să nu trec cu obişnuita uşurinţă peste faptul că am urat fericire celor apropiaţi.  Luând pentru prima oară în serios urările făcute de Paşti, mă încumet să scriu aceste rânduri dedicate fericirii noastre de zi cu zi, atât de fragilă şi de neglijată. Vorbesc de pe poziţia oamenilor ...

Vreme de 37 de ani numele domnului Rădulescu a fost legat în mintea şi sufletul meu de amintirea celui mai impresionant profesor de liceu, dascălul meu de engleză din clasa a IX-a. Deşi m-a însoţit pe căile învăţării şi descoperirii de sine doar un an de zile, ecoul acelei scurte întâlniri a dăinuit din adolescenţă până la maturitate, când mai slab şi îndepărtat, când mai apropiat şi persistent, iar uneori, ca în momentele scrierii acestor rânduri, a devenit de-a dreptul copleşitor. La vremea respectivă nici măcar nu am ştiut că profesorul meu de engleză fusese deţinut politic, zvon care circulase  prin cercul profesorilor şi elevilor din clasa noastră, după cum am aflat-o mai târziu. Ne-am reîntâlnit după aproape patru decenii, în împrejurări ţinând de domeniul fantasticului. Nu dumnealui a venit la mine, aşa cum s-a întâmplat în primul an de liceu ci eu am hotărât să-l caut pe Internet, cu ajutorul  a tot şi a toate ştiutorului Google, în octombrie, anul trecut. Căutările mi-au reuşit de la prima încercare, căci se pare că Dumnezeu orânduieşte la timpul potrivit să te întâlneşti cu aceia cu care ai de desăvârşit o lucrare …Pagini de Wikipedia citite pe nerăsuflate şi cu uimire de nedescris, mi-au dezvăluit că fostul meu profesor de engleză  era defapt luptătorul anticomunist Mihai Rădulescu, scriitor de beletristică – prozator, poet şi dramaturg. Am descoperit nu numai un creator prolific, cu o arie de manifestare deosebit de largă ci şi un cercetător de antropologie stilistică şi al artelor plastice, un armenolog pasionat şi un editor de excepţie. Dar mai presus de toate acestea, Mihai Rădulescu a fost primul şi singurul scriitor ce a scris o “Istorie a Literaturii de Detenţie la Români”, cea dintâi lucrare de acest gen nu numai în literatura naţională dar şi...

”Cel care va supravieţui şi viitorului neştiut, reîntors acasă, să spună oricum; chiar gângav, ceea ce pământul tace!” (Mateianu) Omul rămâne OM când şi-a câştigat dreptul la neuitare şi când gândul îl plimbă să stea de vorbă cu cei ce nu mai sunt, dar au rămas deschizătorii lui de drum luminos în viaţă. Şi neamul rămâne pe veci când cei veniţi din negura istoriei au ştiut prin vorbă şi faptă să-şi cinstească înaintaşii. S’a întâmplat ca’n acest pământ binecuvântat si frământat, podit cu oseminte din hotar până’n hotar, să se’nscrie epopeea noastră râvnită chiar şi de vecini pentru acurateţea şi vrednica conservare. Privind peste ţară şi în adâncurile de la nord de ”Piemontul Cotmenei – Gruiurile Argeşului” sufletul se umple de bucurie rememorând fapte şi oameni care de la Bărbat Vodă au străbătut istoria, veac după veac, cu aceiaşi dăruire demnă de evocări pilduitoare. Ultima jumătate de secol ne-a hărăzit şi învrednicit pe unii să fim actori, pe alţii martorii unor astfel de oameni care au marcat nu numai istoria dar şi pe noi care le-am urmărit traiectoria spre veşnicie, câştigând-şi dreptul la neuitare. Şi pe aceste locuri s’a născut şi cizelat o Pleiadă de oameni legaţi de acelaşi obiectiv, salvarea ţării din ghearele cotropitorilor şi uneltele lor, apărând demnitatea naţională. Printre ei ca într’o constelaţie apar nume ca: Ion Mihalache, Toma şi Petre Arnăutoiu, Aurel State, Tudor – Vily Popescu, Elisabeta Rizea, Gheorghe Arsenescu, Petre Ţuţea, Grigore Dumitrescu, Dumitru Apostol, Iosif – Toma Popescu, Const. Stănescu şi multe astfel de ”stânci” de temelie a veşniciei neamului. Omul predestinat să facă fală neamului românesc s’a născut pe 29-04-1921 în comuna Godeni de pe râul Bratia, într’o pitorească zonă de la poalele Iezerului. În acelaşi timp şi în aceleaşi locuri a venit pe lume şi...

Prefată Atunci când a început să-şi scrie amintirile în anul 1967, Petru Talpeş (23 aprilie 1896, Cornereva . 5 septembrie 1979, Timişoara), ofiter combatant în cele două mari conflagratii ale secolului XX, nu intentiona să le publice, ele fiind destinate doar membrilor familiei. Pe parcurs, avem destule motive să credem că s-a răzgândit. Memoriile copilului de tăran din Cornereva, ajuns prim-procuror la Tribunalul Timiş-Torontal din Timişoara (1942.1948) ar putea fi un scenariu de film de aventuri. Ele ne poartă prin muntii Cernei, un tinut al comorilor ascunse de lotri, .şcoala ungurească. din Orşova şi Caransebeş, frontul italian din Primul Război Mondial, lagărul de la Şipote (jud. Iaşi), oraşe din Moldova, după dureroasa retragere din toamna 1916, Basarabia începutului de an 1918, împânzită de soldati bolşevizati sau Odessa (1941). A avut şansa să cunoască mari personalităti, dacă ar fi să pomenim doar pe: episcopul şi viitor patriarh Miron Cristea, secretarul Episcopiei de Caransebeş, Cornel Corneanu, dramaturgul Zaharia Bârsan, compozitorul Sabin Drăgoi, primul dirijor al orchestrei Radioteleviziunii Române, Ion Luca Bănăteanu (coleg de liceu şi de bordei, la Şipote), scriitorul Ionel Teodoreanu (în perioada studentiei de la Iaşi), ministrul Grigore Iunian, viitorul prefect de Timiş.Torontal Octavian Furlugeanu, Coriolan Băran, fost prefect al judetului şi primar al Timişoarei, prof. Constantin Daicoviciu etc. În 15 august 1916, tânărul cadet Petru Talpeş a avut curajul să treacă de partea armatei române, refuzând să tragă împotriva fratilor săi; părăsind lagărul, a făcut parte din Corpul voluntarilor ardeleni. bucovineni. Bucuriei Marii Uniri, eveniment de la care se împlinesc 90 de ani, i-a urmat, peste ani, refugiul din Ardealul de Nord, în toamna anului 1940, moment în care era prim-procuror la Odorhei. Cariera sa de magistrat integru de două decenii se sfârşeşte brusc în februarie 1948, refuzând să găsească vinovat, aşa cum...

de Vadim Pirogan si Valentin Serbacov “Crima se începe nu cu trupele cu fum ale crematoriilor şi nici cu vapoarele spre Magadan, pline cu deţinuţi. Crima se începe cu indiferenţa cetăţenilor”. Dorm eroii somn uşor, înşirând ca la paradă, frunţi culcate lângă zbor, braţe care-au fost să cadă. Ard luceferi în caştani peste cruci, peste morminte, anii lor, frumoşii ani, râd în hârci şi oseminte. Cimitir –  Andrei Ciurunga Victoria comunismului în multe ţări era întotdeauna corelată cu distrugerea în masă a populaţiei. Comuniştii doreau să schimbe întreaga societate. Întâi au distrus elitele conducătoare… Apoi regimul comunist, ca şi regimul nazist, şi de altfel ca orice regim totalitar, – a mers până la a schimba structura societăţii prin distrugerea masivă a unor straturi ale populaţiei… Ei distrugeau categorii sociale, nu indivizi. Distrugeau pe cei mai buni ţărani, pe cei mai buni muncitori, pe cei mai buni intelectuali, elita oricărei clase, care ar fi putut avea un grad mai mare de independenţă. De la început, scopul principal a fost acela de a distruge orice formă de rezistenţă a societăţii … V.Bukovski la Sighet, 2002  Nu se poate admite ca grozăviile trecutului să fie date uitării. Ceea ce s-a petrecut este o prevenire. Trebuie să ne amintim tot timpul de trecut. El a existat, s-a dovedit posibil şi această posibilitate rămâne. Pericolul constă în refuzul de a şti, în tendinţa de a uita şi în a nu crede că toate acestea s-au petrecut în realitate. Karl Jaspers Încotro pe noapte şi pe ger şi  desculţ  pe câmpuri de zăpadă, când târâş, când prăvălit grămadă, dus de baionetele de fier? Mâna rece, înlemnind pe lemn, Trage târnăcopul greu spre glie. Vântul care arde pe câmpie ne-a cuprins pe toţi ca la un semn. Dar aşa-i sau poate...