VASILE VOICULESCU Neagra labă A ridicat păcatul neagra-i labă O-nmoaie-n scârna aurului greu Şi-o-ntinde scribilor să scrie-n grabă Ocări asupra lumii Tale, Doamne-al meu. Tu verb al slavei, cât sunt de pigmeu, Fereşte-mă să nu mă fac tarabă Şi-n orice poezie, cât de slabă Să-nchid un tainic strop de Dumnezeu.   Doamne În vârful copacului tău sunt o floare… Pe cea mai înaltă ramură a lumii Mă legăn în talazul de azur şi soare Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii, Ci slobodă, spre cer, înfloritoare Inima mea nu mai întârzie: Zbucneşte afară în limpezi petale Să lege rod trainic, bob de poezie Hrană zburătoarelor împărăţiei Tale. Petala mi-e cu aripa rudă Miresme, cântec gata s-audă. Zâmbesc sub luceafăr visările-mi grele, Beau apele lumii, se umflă în ele Păunii nopţii cu cozile-n stele. … Scuturaţi-mă vânturi mlădii ori haine, Singură moartea e dincolo de fire Prăpastie cu adânc de fericire. Furtuna extazului mă va urca, poate, Peste vămile şi stavilele toate, Într-o pală de parfum, Doamne, până la Tine. Cerul arunce-mi înapoi jos, ruina, Pururea mărire Ţie: Floarea căzută din împărăţie A văzut Cerul şi Ţi-a sărutat lumina. 1951, marţi, 5 Iunie, Bucureşti   Crucea-remediu Cu ce să-mi vindec, Doamne, al îndoielii ulcer? Mi-s voile şi gândul zădarnică-alifie, Balsamul rugăciunii n-ajunge-n carne vie Şi n-a fost leac pe lume, ori plastur să nu-l cer! Mi-ai rămas Tu singur, Tu, cel făr-de prihană, Împunsule în coastă, bătutule în cuie, Tu ştii ce-i chinul: ia-mă, pe Crucea Ta mă suie, Cu duhul Crucii Tale să ardă crunta-mi rană. 1954 Septembrie 14, Ziua Crucii, Bucureşti   Nebiruita armă În van luptam cu sabia mea slabă, Mă răpunea duşmanu ne-mpăcat, Când te-am chemat în ajutor şi-n grabă Nebiruita-Ţi armă Tu mi-ai dat. Pot tăbărî de-acum asupră-mi zbirii...

de Cicerone Ioniţoiu Această – securitate – constituită după modelul sovietic, având ca scop reprimarea oricărei încercări de protest împotriva abuzurilor săvârşite de uneltele “fără neam şi Dumnezeu”, şcolite de consilierii sovietici, această oribilă maşină de zdrobit oameni, şi-a găsit sursa de existenţă din inventarea de procese, condamnând oameni nevinovaţi la muncă forţată, exploatându-i până la epuizarea fizică sau exterminare, după ce le confiscaseră toate bunurile lor şi ale familiilor acestora. Nemulţumiţi de jaful săvârşit în ţară, acţiunea criminală au continuat-o şi asupra celor ce reuşiseră să emigreze, sau asupra celor ce refuzaseră să revină sub ocupaţia sovietică. Nu au scăpat de această urmărire nici “tovarăşii de drum” care, săturându-se de iadul pe care-l sprijiniseră să se instaureze, la prima ocazie, au reuşit să aleagă libertatea. Metodele de pedepsire au fost multiple, fără niciun fel de remuşcări, ieşite din practica unui regim corupt, bazat pe furt şi crimă, pentru a îngrozi lumea şi a ascunde adevărul, după spusele lui Lenin: “Amintiţi-vă că Marx ne-a învăţat că teoriile nu au decât o valoare pur fictivă, o valoare de instrument… Să vă intre bine în cap că bolşevismul reprezintă un triplu război: războiul barbarilor ştiinţifici împotriva intelectualilor putrezi, al Orientului împotriva Occidentului şi al oraşului împotriva satului. Ori, în aceste războaie, nu alegem armele. Individul este ceva care trebuie suprimat. Cel care rezistă, va fi suprimat ca o tumoare malignă. Sângele este cel mai bun îngrăşământ oferit de natură…” Obiectivul românesc l-a urmat pe cel bolşevic, pas cu pas şi pe plan intern, în România devenită o “gubernie” sovietică, şi pe plan extern, pe teritoriile imperialismului “putred”. Conform schemei de organizare, contraspionajul şi Direcţia de Informaţii Externe, la început, au fost dirijate de Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi conduse de Serghei Nicolau, (fost Serghei Nikonov) basarabean...

De Nelu Baciu ” Tu eşti Cel ce potoleşti Foamea, setea, neputinţa Firei noastre omeneşti!” Prefaţă  Părintele Sebastian Dediu – Monahul de la COROD – este ucenicul marelui duhovnic – Părintele Ioan Iovan , căruia i-a rămas de-apururi credincios. Locuieşte retras în localitatea Corod – de l angă Tecuci, păstrandu-şi verticalitatea pană în ziua de azi, fără nici un compromis. Acasă, la Sfinţia Sa, intri într-un colţ de Rai; parcă te afli într-o altă dimensiune în camera Părintelui, cu pereţii acoperiţi în întregime de icoane şi fotografii. Fiecare îi aminteşte de un suflet salvat, de o împrejurare . Oricine este bine venit, iar blandeţea ochilor senini, privirile părinteşti pline de iubire, te fac să te s imţi acasă. În chilia Părintelui Sebastian găseşti adevărata Ortodoxie – trăită nu mimată, precum şi o călugărie călită şi încercată, pe care a dus-o toată viaţa. A intrat în monahism la Mănăstirea Sihastru, al cărei destin s-a legat strans de Mănăstirea Vladimireşti, amandouă fiind apărate în procesul intentat de Patriarhie şi ordonat de regimul comunist, de către avocatul Petre Pandrea, care povesteşte în cartea – jurnal “CALUGARUL ALB”, despre bucuria şi măreţia vieţii spirituale din cele două Mănăstiri, precum şi durerea desfiinţării lor în urma neputinţei lui de a ţine piept “satrapului persan”, cum îl numeşte pe episcopul de atunci al Buzăului. Părintele Sebastian fiind de aceeaşi esenţă spirituală, i-a înţeles şi i-a iubit pe cei doi mari Sfinţi Părinţi de la Vladimireşti: Măicuţa VERONICA şi Părintele IOAN, urmandu-i şi în închisorile comuniste – marile “Catedrale” unde şi-a desăvarşit darul călugăriei, devenind Părinte spiritual pentru sute de deţinuţi politici. I-a hrănit pe toţi cu Hristos! Prima întalnire cu Măicuţa VERONICA a avut-o la cinci ani cand se juca cu alţi copii în jurul colinei din mijlocul satului. Fecioara de la Vladimireştivenise şi în...

Când l-am cunoscut pe Aurel Dragodan, nu-mi închipuiam că voi trăi o vreme când va trebui să scriu despre el la timpul trecut. L-am cunoscut în 1943, când toţi teleormănenii erau adunaţi la etajul al treilea din închisoarea Aiud şi trăiam cu sentimentul că nu va trece multă vreme până ne vom elibera. De altminteri, sentimentul unei eliberări apropiate făcea parte din starea noastră de spirit de atunci. Locuiam la etajul trei şi prilejul de a ne duce aşa-zisele tinete să le vărsăm la etajul închisorii, era pentru noi o povară dar, mai curând, posibilitatea să ne vedem ieşind din celule şi făcându-ne semne care, toate, însemnau că ne vom elibera în curând. Nici nu ne trecea prin minte că vor veni peste noi mulţi ani în care condiţia de deţinut ne va rămâne aceeaşi, dar setea de a ne elibera va stărui în noi mai mult decât orice dorinţă. Aurel Dragodan făcea parte dintre deţinuţii care păreau că se împăcaseră cu condiţia în care trăiam din 1941 şi părea că preocuparea lui principală era să se împace cu destinul de ocnaş. Nu ştiu dacă exista atunci o comunitate de oameni care să fi gândit toţi la fel şi să fi împrumutat unul de la altul aceleaşi sentimente şi feluri de a fi. Trăiam toţi cu convingerea că nu vom muri niciodată şi că anii de închisoare la care fuseserăm condamnaţi, vor sfârşi pentru toţi la fel. Legătura dintre noi, închişi fiecare în celule, ne înfrăţea mai mult decât orice decizie a sorţii. Gândeam la fel, visam la fel şi credeam la fel în Dumnezeu. Nimeni dintre noi nu putea muri, fără ca dispariţia lui să lase acelaşi gol. Era ciudat, dar deşi trăiam în celule sever despărţite de aceleaşi uşi încuiate, parcă toţi...

RADU GYR Voi n-aţi fost cu noi în celule Voi n-aţi fost cu noi în celule să ştiţi ce e viaţa de bezne, sub ghiare de fiară, cu guri nesătule, voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle, strivit de cătuşe la glezne. Voi n-aţi plâns cu pumnii-n orbite, străpunşi de cuţitul trădării. Sub cer fără stele, în drum spre morminte, voi n-aţi dus povara durerilor sfinte spre slava şi binele ţării. În cântec cu noi laolaltă trecând printre umbre pereţii, voi n-aţi cunoscut frumuseţea înaltă cum dorul irumpe, cum inima saltă gonind după harfele vieţii. Ce-i truda de braţe plăpânde, ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru, cum scârţâie osul când frigul pătrunde, ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveţi de unde să spuneţi aproapelui vostru. Voi nu ştiţi în crunta-nchisoare cum minte nădejdea şi visul, când uşi se închid sub zăvoare, cum în noi insul se vede pe sine, privind povârnişul în groaznica lui încleştare. Aţi stat la ospeţe-ncărcate gonind după fast şi orgoliu, nici milă de noi şi nici dor, nici dreptate, nici candelă – aprinsă şi nici libertate, doar ghimpii imensului doliu. Aşa sunteţi toţi cei ce crezurăţi că pumnul e singura faimă. Făţarnici la cuget, pe-alături ne treceţi, când noi cu obraji ca pământul şi vineţi, gustăm din osândă şi spaimă. Când porţile sparge-se-or toate şi morţii vor prinde să urle, când lanţuri şi ziduri cădea-vor sfărâmate, voi nu ştiţi ce-nseamnă-nvierea din moarte, căci n-aţi fost cu noi în celule. Imn morţilor Morminte dragi, lumină vie, sporite-ntr-una an de an, noi v-auzim curgând sub glie, ca un şuvoi subpământean! Aţi luminat cu jertfe sfinte pământul, până-n temelii, căci arde ţara de morminte, cum arde cerul de făclii. Ascunse-n lut, ca o comoară, morminte vechi, morminte noi, de vi se pierde...