de Vadim Pirogan si Valentin Serbacov “Crima se începe nu cu trupele cu fum ale crematoriilor şi nici cu vapoarele spre Magadan, pline cu deţinuţi. Crima se începe cu indiferenţa cetăţenilor”. Dorm eroii somn uşor, înşirând ca la paradă, frunţi culcate lângă zbor, braţe care-au fost să cadă. Ard luceferi în caştani peste cruci, peste morminte, anii lor, frumoşii ani, râd în hârci şi oseminte. Cimitir –  Andrei Ciurunga Victoria comunismului în multe ţări era întotdeauna corelată cu distrugerea în masă a populaţiei. Comuniştii doreau să schimbe întreaga societate. Întâi au distrus elitele conducătoare… Apoi regimul comunist, ca şi regimul nazist, şi de altfel ca orice regim totalitar, – a mers până la a schimba structura societăţii prin distrugerea masivă a unor straturi ale populaţiei… Ei distrugeau categorii sociale, nu indivizi. Distrugeau pe cei mai buni ţărani, pe cei mai buni muncitori, pe cei mai buni intelectuali, elita oricărei clase, care ar fi putut avea un grad mai mare de independenţă. De la început, scopul principal a fost acela de a distruge orice formă de rezistenţă a societăţii … V.Bukovski la Sighet, 2002  Nu se poate admite ca grozăviile trecutului să fie date uitării. Ceea ce s-a petrecut este o prevenire. Trebuie să ne amintim tot timpul de trecut. El a existat, s-a dovedit posibil şi această posibilitate rămâne. Pericolul constă în refuzul de a şti, în tendinţa de a uita şi în a nu crede că toate acestea s-au petrecut în realitate. Karl Jaspers Încotro pe noapte şi pe ger şi  desculţ  pe câmpuri de zăpadă, când târâş, când prăvălit grămadă, dus de baionetele de fier? Mâna rece, înlemnind pe lemn, Trage târnăcopul greu spre glie. Vântul care arde pe câmpie ne-a cuprins pe toţi ca la un semn. Dar aşa-i sau poate...

Cele ce urmează constituie primul capitol din analiza articolelor lui Sandu Tudor din revista întemeiată de el “FLOAREA DE FOC” “PROLOG PENTRU CEASUL ACESTA”, de SANDU TUDOR În cele ce urmează voi încerca să dau seama de linia directoare propusă de Sandu Tudor colaboratorilor săi, în revista “Floarea de Foc”, fondată de el în anul 1932. Primul număr al publicaţiei apare la 6 ianuarie. Un titlu sugestiv deschide coloanele: “Prolog pentru ceasul acesta”. Prin ce este grăitor titlul citat? Prin faptul că nu se grăbeşte a se vădi nici entuziast, nici pesimist, deşi anunţă un început de drum. În schimb, are o gravitate improprie unui astfel de demers ziaristic, o gravitate ce ne impune să-i cunoaştem conţinutul. Gândul ni se îndreaptă spre ce putea însemna “ceasul acesta” în contemporaneitatea periodicului. Nutrim nădejdea că cele de mai jos ne vor dumiri asupra întrebării stârnite. În dreapta cununii articolului de fond, cum s-ar numi astăzi, o imagine a unei ceramici policrome de Mac Constantinescu: “Cap cu turban”. Ipoteza mea este că tânăra reprezentată simbolizează însăşi “Floarea de Foc” (de fapt, este soţia sculptorului, balerina de excepţie Floria Capsali), altfel, parcă, nu ar avea ce căuta alături de articolul manifest al redactorului şef. Într-adevăr, emană din trăsăturile personajului (sufletul grupării criterioniştilor) o combustie internă ce, totuşi, nu-i consumă chipul armonios, dar aprig, demn, cu atenţia concentrată atât în interior cât şi în afară, încondeiată de o sensualitate rece, în expectativă, o combustie de tipul “rugului aprins” ce nu se mistuie niciodată. Bustul în ceramică are un ecou în partea inferioară a paginii: articolul “Auguste Rodin”de E. Cioran. Astfel, bine susţinut, din punct de vedere plastic, într-o armătură dintre cele mai solide, scrierea lui Sandu Tudor ne trezeşte categoric interesul. “Ne-a biruit gând curat, gând bun. Cu ochi...

Am înteles… Nu mi-am închipuit vreodata ca viata ma va purta spre întelegeri atât de adânci. Nici la surprinzatoarele întâlniri, coborâte parca din lumea imaginarului unde orice este posibil, nu m-am asteptat. Pur si simplu s-a întâmplat. Într-o buna dimineata m-am trezit într-un punct de clara viziune luminoasa si am înteles ca m-a purtat spre el o carare. Am vazut cum aceasta carare lunga si persistenta îsi are începutul într-un alt punct, îndepartat, dar bine si precis conturat. Ca si cum s-ar fi deschis larg, ascunse ferestre ale fiintei omenesti, prin care sa poata navali asupra-mi nestingherit aerul curat si proaspat al cunoasterii de sine, am vazut cu alti ochi multe din cele deja petrecute si am înteles cum întâmplari ce-mi parusera fara legatura , au avut un rost tainic al lor. Niciodata nu stii din capul locului daca drumul ales în viata va fi unul bun sau dimpotriva, blestemat de soarta, daca va fi scurt sau peste masura de lung si întortocheat; si de aceea de ma veti întreba din curiozitate, pe unde si cum de aici încolo ma va purta cararea, va voi raspunde cinstit ca nu stiu. Dar pot spune cu certitudine ca în labirintul întortocheat ce se cheama viata, exista pentru fiecare din noi doar un singur drum care ni se potriveste cu adevarat, singurul bun de urmat. Nu-i usor de recunoscut drumul despre care vorbesc. Din proprie experienta stiu ca fermecata carare îsi are un suflet al sau, ce se înfrateste cu sufletul meu si de fiece data când vorbesc despre drumul ales, inimami bate în piept cu putere, dându-mi de stire “aici sta ascuns adevarul, urmeaza-l negresit!”. Uneori trebuie sa ajungi la sfârsitul unui capitol de viata, si n-are importanta daca a fost lung sau scurt, ca sa-i...

In memoria lui Mihai Radulescu Nu-i uşor să scrii câteva rânduri când pierzi un prieten. Cu câtă mândrie scriu cuvântul “prieten” !, cuvânt cu care m-a onorat un om adevărat, un erudit în maxima accepţiune a cuvântului, un scriitor de excepţie, un altruist, o întruchipare a generozităţii. L-am cunoscut întâmplător urmărind la televizor emisiunea “AS” într-un show alături de Cornel Todea. O emisiune de o înaltă ţinută literar-artistică. La finalul emisiunii am aflat că era profesorul   Mihai Rădulescu. Un dialog fascinant, în care totul curgea de la sine, fără nici un fel de punere în scenă. Temele? Shakespeare un psiholog modern, dubla personalitate în renaştere şi dihotomia antonimică. De fapt, o singură temă. Un chip sculptural dar blajin, cu plete leonice si sprâncene stufoase, cu un zâmbet cuceritor, cu un grai domol dar clocotind de pasiune, cu o vorbă aleasă dar accesibilă, jonglând cu eleganţă, fără emfază, cu floreta erudiţiei. Ascultam cu emoţie, şi interes justificat, periplul literar prin renaştere, prezentarea, în primă instanţă, a rolului jucat de Jago în studiul dublei personalităţi, a celorlalte personaje shakespeariene, o adevărată lecţie de cercetare ştiinţifică aplicată în domeniul literar. Şi-n încheiere, sintagma “dihotomie antonimică”, o contribuţie la stilistica antropologică, prin excelenţă o manifestare a inventicii. De ce “interes justificat”? Eram in faza de conturare a unui personaj din romanul, sau fresca istorică, cum generos a fost caracterizat “Povod”, când această dublă personalitate impusă de sursa inspiraţiei, realitatea, această dihotomie “antonimică” care mă forţa să implantez într-un singur suflet un diavol şi un înger. Da, acest show literar-ştiinţific la care întâmplarea m-a adus în faţa ecranului, m-a împovărat cu o dorinţă de nestăvilit de a-l cunoaşte personal pe “Mihai”, sau “Radul”, cum avea să rămână, peste timp, pentru mine.  Timpul a curs nestăvilit, am mai prins un...

Introducere Tema pe care mi-am propus să o abordez Închisoarea în România comunistă ca realitate memorialistică (1948-1964) a pornit de la dorinţa de a cunoaşte cât mai multe aspecte privitoare  la viaţa deţinuţilor politici din temniţele comuniste şi tragedia prin care au trecut ei, dar şi membrii familiilor lor, supuşi la diferite represalii din partea sistemului. Pasiunea mea pentru memoriile de detenţie apărute după 1990 la noi în ţară provine din imboldul primit prin lectura celor cinci volume dinÎnchisoarea noastră cea de toate zilele (1) semnate de către Ion Ioanid, precum şi a lucrării lui Aurel Vişovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?Reeducarea de la închisoarea Piteşti (2). Deşi este un subiect incitant, memorialistica privitoare la universul concetraţionar românesc este destul de greu de tratat, din varii motive. Materialul impune o anume ordonare, reliefarea diferitelor specifice, contribuţia fiecărui autor la cunoaşterea şi conştientizarea situaţiei create de către un sistem totalitar. Însă acest fenomen nu a reprezentat un impediment în continuarea cercetării. A constituit un impuls în nevoia de a înţelege şi analiza perioada de mari suferinţe ale poporului român, determinate de impunerea unui regim marionetă aservit unei puteri străine. Am încercat să fac o sinteză asupra acestui subiect, având ca punct de plecare mărturiile victimelor care au trecut prin diferite penitenciare între 1948 şi 1964. Intervalul cuprins între aceşti ani a marcat vieţile a sute de mii de oameni, pornind din 1948, când s-au înregistrat valuri mari de arestări şi încheind cu decretele din 1964, prin intermediul cărora au fost eliberaţi deţinuţii politici. Literatura memorialistică, atât cea apărută înainte de 1989 în străinătate, dar şi cea publicată după 1990 în ţară, are câteva  deficienţe: autorii redau trăirile şi evenimentele petrecute în infernul concentraţionar prin prisma propriului adevăr, manifestându-se astfel o notă de subiectivism, fenomen explicabil ţinând...