“Coconiţa Ecaterina, tânăra şi frumoasa soţie a profesorului meu, d. Anton Pann, era curtezată zilnic de un tânăr ciocoiaş, măcar numai să o vadă. Era săgetat de frumuseţea şi drăgănelele acestei coconiţe (aşa îi ziceam noi, elevii lui Pann, coconiţă). Într-o seară frumoasă de iulie, eu am ieşit la poartă, în uliţă, meditând un cântec nou, care trebuia să-l cânt profesorului meu dacă va veni acasă de la vin. Iată vine şi coconiţa la poartă lângă mine, glumind şi necăjindu-mă că de ce am ieşit la poartă. Într-aceea, iată ciocoiaşul, tăbăcit de dragoste, vrea să sărute mâna coconiţii, care l-au respins rău, simţindu-se vătămată. Atunci grăi ciocoiaşul:                            Eu gândeam că mă iubeşti,                            Dar te văd că nu doreşti,                            Că nesimţitoare stai,                            Nădejdile mi le tai,                            Zău mă mir cum de porţi uri                            Şi nu-ţi vine să te-nduri,                            Către cei ce-i bagi în munci                            Cătare blândă s-arunci… Acum îi răspunde ciocoiaşului coconiţa foarte mânioasă şi cu dispreţ:                            Şi eu mă mir cum ai fost,                            Că din vorbă te văz prost,                            Că fără să te gândeşti                            Te-ai zburdat să te răneşti;                            Dar îţi spun cum să te porţi,                            Ocolind ferestri, (şi) porţi                            O să iei nişte măciuci                            De n-oi putea să le duci… (N.B. – Acest frumos dialog al dumnealor din proză l-am ţesut aşa cum se vede şi l-am tipărit în Spitalul amorului 4-6, spre cea mai mare plăcere a profesorului meu şi a soţiei D-sale.”) Isprăvind de recopiat, aceste rânduri, după notele luate la Biblioteca Academiei, din textul lui George Ucenescu, lăsă jos stiloul şi rămase cu privirile în gol. Asta îi mai trebuia acum! Şantaj! Nu avea destule belele pe cap! În munca asta a lui de...

Josef Carl Hintz înclina spre bătrâneţe fără să fie prea în vârstă. Necazurile, puternica miopie, neîndemânarea îl făceau uşor ridicol, ca pe orice om nesigur pe sine. Prin contrast, gesturile şi nu rareori atitudinile grandilocvente îi confereau o măreţie desuetă. De la masa din ungher, încărcată de cărţi voluminoase, de stive de caiete, de topuri de hârtie, unde scria în pâlpâirea unei lumânări, o auzea pe Therese, soaţa sa, vorbind răstit. Cum însă nu dădea destule semne că ar fi auzit-o, intensitatea tonului ei nu se revărsa atât asupra lui, cât asupra ei înseşi, cu obidă: – De când te ştiu nu mi-ai dat o mână de ajutor… Învârtea rufele în cazan. – Am de lucru… îşi înghiţi el răspunsul. – Eu n-am! îl batjocori doamna, tot mai arţăgoasă cu trecerea anilor. – Ai. Mereu. Aşa e viaţa. – Există şi altfel de viaţă. Dac-ai fi bărbat şi nu…! Odinioară, o socotise o femeie cu principii solide; în timp, îşi dăduse seama că prejudecăţile ei erau şi mai solide. De pildă, această idee că, dacă nu muncea cu braţele, ceea ce făcea el n-ar fi fost… Încercă s-o împace: – Tot îţi plouă şi-ţi ninge. Te ajut cât pot. Lucrez zi şi noapte! – Că-ţi place! Ia să te văd la spălatul rufelor!… – N-avem destule să trebuiască să le muiem amândoi. – Destule să mă bage în mormânt. Asta vrei. Scapi de mine şi rumegi în tihnă la ale tale! Ştiu eu! – Therese, te rog… Te aud copiii… Spunând acestea, privi în sus, către frânghiile de care atârnau rufe pentru felurite vârste. Înghesuiala şi sărăcia săreau în ochi. Nu izbutise nici până atunci să se obişnuiască. Biblioteca, în schimb, ce privelişte! Îţi umplea inima de bucurie! Aşadar, îşi înălţase privirile în sus,...

Coana Luxandra rămăsese în combinezon şi în chiloţi de flanel, ambele cenuşii albăstrui. Deşi număra aproape 70 de ani, era o podoabă de munteancă înaltă, spătoasă, cu membre lungi, noduroase, muncite, cu pielea aspră, cu tăciunii sprâncenelor groşi şi drepţi; doar părul ce îi acoperea capul era în bună parte înspumat. Ochii vii, aprinşi, inteligenţi, îşi încâlceau, totuşi, cam des căutăturile în ultimele câteva zile, căci întâmplările revoluţiei proaspete o încercau peste ştiinţa ei privitoare la cele ce sunt datori oamenii să facă. Îşi trase fusta de buret de culoarea untului. Se privi în oglinda înaltă: ‘Cade parc-ar fi croită pe mine…’ Un comunicat al Frontului Salvării Naţionale îi întrerupse contemplarea. Apoi fu prezentat la televiziune un ofiţer superior M.A.I., lat în umeri şi bine hrănit. ‘De unde o fi având atâta mâncare?’ îi trecu prin minte, ca un abur. Ascultă cu atenţie cele expuse de bărbat; la urmă ridică din umeri:  ‘Nu mai pricep nimic. Dacă ofiţerii Ministerului de Interne sunt alături de popor, de ce-şi cer scuze de la el şi se roagă să li se acorde încredere? Iar dacă se roagă să li se acorde încredere, de ce sunt oamenii răi şi-i dezarmează? Şi de ce luptă alţi ofiţeri ai Ministerului de Interne împotriva lor? Cum să-i alegi, maică, unii de alţii, şi cum să-i alegi de oameni adevăraţi, că, cică, bandiţii se îmbracă-n civil?! Adică teroriştii. Dar cine-s teroriştii, că se zice că ei sunt antiterorişti? Şi cine spune asta? Ăla de la telejurnal, care ieri-alaltăieri arăta cu degetul că teroriştii e poporul’, se încurcă ea în gramatică. ‘Nu mai pricep nimic.’ Scruta cu ochii uşor încrucişaţi, observând îndelung câteva pliuri ce se lăbărţau fără rost pe la poalele fustei. ‘Eh, nu-mi vine chiar cum mi-am închipuit… Dacă mă gândesc că-i de...