O amintire care revine  iarăşi şi iarăşi, ca o durere. Eram în Iaşi, după război, în anul acela pustiit de secetă, 1946. Găsisem, la întoarcerea din refugiu, casa devalizată, ne furaseră până şi geamurile şi uşile. Eram copleşiţi de sărăcie, dar mai ales de absenţa celor doi fraţi ai mei care nu mai erau – sau poate erau încă? Cel mic plecase spre Vest, odată cu retragerea nemţilor, cel mare era dat “dispărut” pe frontul din Răsărit. Îi aşteptam mereu, adică nu piedusem speranţa că vor apărea într-o zi, ca printr-un miracol. Mai ales mama, cu inima sfâşiată de durere, cădea în fiecare zi în genunchi în faţa icoanei şi implora pe Maica Domnului să-i aducă acasă băieţii. O auzeam rugându-se încet: “Maică Preacurată, şi tu ai fost mamă, şi prin sufletul tău a trecut sabia… ajută-mă!” Eram, aşadar, în anul 1946 şi se întorceau acasă o parte din prizonierii din Rusia. Ştiam când sosesc în gară, fiindcă o alarmă stridentă de locomotivă suna de multe ori, repetat, prevestind parcă o nenorocire, un pericol. Sunetul acesteia se deosebea de semnalul lung, dureros, răguşit al altei locomotive pe care ieşenii o botezaseră “vaca lui Stalin”. De ce? Fiindcă în fiecare seară pleca târând după ea zeci şi zeci de vagoane cu grâne. Destinaţia era Ungheni şi mai departe Rusia. Da, ne-au “muls” ani fără de număr, “datoriile de război” creşteau, în loc să scadă. Dar revenind la acel prim semnal alarmant, repetat aşa, ca o ameninţare, … acesta provoca o stare de nelinişte şi spaimă între noi: “Au sosit prizonierii”, ne transmiteam unii altora şi toţi cei care aveam pe cineva dispărut în război, fugeam spre gară. Trenul cu prizonieri era oprit departe, pe câmp şi alergam cu sufletul la gură peste şine ca să...

Traducere de Mihai Radulescu Primele ediţii ale acestei lucrări, publicată la început fără nume de autor, debutau cu următoarele rânduri: “Se poate lua cunoştinţă de existenţa acestei lucrări în două moduri. Fie că s-a găsit, cu adevărat, un teanc de hârtii îngălbenite şi de mărime deosebită, în care s-au aflat însemnate, unul câte unul, ultimele gânduri ale unui nenorocit; fie că am dat peste un om, un visător, preocupat de observarea naturii spre profitul artei, un filosof, un poet, cine ştie cine, a cărui idee, fantezia aceasta, l-a copleşit, neputându-se slobozi de sub imperiul ei decât lepădând-o într-o carte. Cititorul va alege din aceste două explicaţii, pe cea care îi va plăcea.” După cum reiese din text, în epoca în care a fost publicată cartea de faţă, autorul n-a socotit că se cuvine să-şi înfăţişeze întreaga gândire. A preferat să aştepte ca ea să fie înţeleasă şi să vadă dacă, într-adevăr, va fi. A fost. Astăzi, autorul poate dezvălui ideea politică, ideea socială, pe care a voit să le popularizeze în această nevinovată şi candidă formă literară. El declară, aşadar, sau, mai curând, mărturiseşte cu glas tare că Ultima zi a unui condamnat la moarte, nu reprezintă altceva decât o pledoarie, directă sau indirectă, cum vreţi să o luaţi, în favoarea abolirii pedepsei capitale. Lucrul anume pe care a intenţionat să-l facă, tot ce ar dori ca posteritatea să întrevadă în opera sa, dacă s-ar întâmpla să fie interesată de ceva atât de mărunt, nu este apărarea particulară, totdeauna lesnicioasă, totdeauna tranzitorie, a cutărui ori cutărui criminal, a cutărui ori cutărui acuzat ales dintre alţii; este vorba de pledoaria generală şi permanentă în favoarea tuturor acuzaţilor de azi şi de mâine; este articolul cel mai de seamă din dreptul umanităţii invocat şi pledat cu glas...

De numele poetului Horia Niţulescu am aflat de pe vremea când eram încă elev de liceu la Craiova, prin anii 1936-1937, din revistele “Gândirea” şi “Sfarmă Piatră” (mi se pare) pe care le citeam atunci. De aceea, când am aflat că se găseşte în Aiud, printre deţinuţii politici, m-am bucurat şi am căutat să-l întâlnesc. Şi, într-adevăr, prin vara anului 1950, când conducerea comunistă a închisorii Aiud ne-a scos din celular şi ne-a obligat să lucrăm în fabrica inginerului Stoica pe care o naţionalizaseră şi care era lipită de unul din zidurile închisorii, unde înaintea noastră lucraseră deţinuţii de drept comun şi cei cu vederi comuniste, am avut prilejul să-l întâlnesc pe poetul Horia Niţulescu. Întâlnirea a avut loc pe una din aleele fabricii. Cred că lucra la sectorul de prelucrare a lemnului, căci cei care nu aveau o calificare erau folosiţi la confecţionarea, şlefuirea şi asamblarea pieselor de şah, a tablelor şi la lustruirea pieselor ce compuneau mobila care se construia în aceste ateliere. Primele impresii pe care mi le-am făcut despre răposatul Horia Niţulescu au fost singurătatea şi frământarea degajate de fiinţa lui. L-am întâlnit de aproximativ trei ori şi întotdeauna singur. Nu l-am văzut niciodată în compania cuiva. M-am dus la dânsul şi m-am prezentat. Eram mai tânăr şi aşa învăţasem. Citeam pe faţa lui frământarea care îl mistuia, şi aceasta mă atrăgea mai mult la el. Am avut câteva discuţii cu dânsul privind magistrul de la “Gândirea”. Era vorba de Nichifor Crainic, precum şi de posibilitatea de a deveni o personalitate, aceasta fiind o a doua problemă, de a deveni un om de cultură. Îl aprecia mult pe Nichifor Crainic,  despre care spunea că nu este un savant, un şoarece de bibliotecă, dar că era un gânditor de profunzime, că...

încătuşat de un regim ateu: PETRE ŢUŢEA. Omagiu pentru posteritate. de Cicerone Ionitoiu. S’a născut într’un colţ de rai al spaţiului mioritic, în ziua celebrării Sf..Apostol Toma, pe 6 octombrie 1901, ca fiu al preotului din com. Boteni de pe plaiurile muscelene. Copil de 9 ani, rămas orfan de tată a intrat în slujba Ţării, tot copil dar – de trupă – la regimentul din Câmpulung Muscel. Fire energică, cu minte sclipitoare a fost trimis să urmeze Liceul “Neagoe Basarab” din localitate şi după cum mărturiseşte “a intrat în şcoală cum intră leul în cireadă: o mănâncă toată.” Cursul superior l-a urmat la Liceul “Gheorghe Bariţ” din Cluj de unde tot militarii impresionaţi de inteligenţa şi setea lui de cunoaştere l-au îndreptat spre Facultatea de Drept din Cluj, unde în 1928 şi-a luat doctoratul. Însetat de cunoaştere, dincolo de posibilităţile oferite de cadrul universitar, a fost remarcat de Alexandru Vaida-Voevod, unul dintre ctitorii României Unite şi i s-a oferit posibilitatea  să-şi perfecţioneze cunoştinţele la Universitatea “Humbold” de la Berlin, în legătură cu formele de guvernământ. Reuşeşte să acumuleze un bogat material filozofic, de drept şi economie, pe care-l sortează ca într’o bibliotecă şi-l răspândeşte cu generozitate celor din jur. Se plimbă prin secole şi adună tot ce a putut să dea mai bun gândirea omenească de la Socrate, Platon şi Aristotel, şi după ce s’a “dumirit” în filozofia greacă a trecut la cea indiană şi greacă ajungând la idealiştii germani de la Kant la Feuerbach, trecând prin pesimismul lui Schopenhauer, contradicţia lui Hrgrl şi concepţia lui Schelling despre revelaţia divină. În scurtul timp petrecut în Germania a devorat ca “leul” tot ce a putut, nu numai pe terenul filozofic al cunoştinţelor concrete despre natură şi societate, dar a pătruns adânc şi în cele ale dreptului şi...

Maica Mihaela Maica...

În loc de biografie Poeziile prezentate în continuare a fost scrise după anul 1956 – când s-a desfiinţat Mănăstirea Vladimireşti şi a urmat o lungă şi grea pribegie, pentru cele 318 maici fecioare. Comitetul de conducere al Mănăstirii, în frunte cu Stareţa – Măicuţa Veronica si secretara – Maica Mihaila, precum şi duhovnicul – Părintele Ioan Iovan, fuseseră  arestaţi cu un an înainte, încă din noaptea de 29-30 martie, când un batalion de soldaţi înarmaţi şi de securişti, au invadat în forţă aşezământul cultic – locul unde s-au arătat Măicuţei Veronica – Fecioara de la Vladimireşti – Domnul Iisus Hristos, Maica Domnului şi alţi sfinţi. Harul Părintelui Ioan, care în cea mai cruntă  perioadă  ateistă, chema lumea la credinţă şi iubire de Dumnezeu, obişnuise să strângă frecvent peste 30 000 de persoane. Acest entuziasm creştin nu putea place securităţii. Întreaga istorie a mănăstirii este scrisă chiar de Maica Teodosia, în cartea Grădina Doamnei, aflată încă în manuscris, dar în aşteptarea publicării. Poeziile următoare au fost compuse pentru o maică, ce i-a fost si prietenă, unele dintre ele în încheierea unor scrisori. Ar mai fi multe de adăugat despre omul – Maica Teodosia Laţcu, care s-a născut cu un handicap locomotor, lucru compensat de inteligenţă, cultură şi sensibilitate. Însă şi greutaţile sale au fost mari, mai ales în perioada de pribegie, când de multe ori a ramas singură . Într-o Vedenie, Maica Domnului i-a spus Maicuţei Veronica, astfel: Vei avea două maici, cu mare trecere la Tronul lui Dumnezeu! Noi credem că este vorba despre Maica TEODOSIA şi Maica MIHAILA – martira. Şi-a dorit mult să se întoarcă  pe locul sfânt si sfinţitor al Vladimireştiului şi acest dor îl cântă în poeziile sale, precum  şi dragostea pentru cei prin care şi-a desăvarşit chemarea monahală: Măicuţa VERONICA şi Părintele IOAN IOVAN, greu încercaţi în...

 HORIA NIŢULESCU 24 decembrie 1969 Foto 1: (de la stânga la dreapta) Sărbătorirea lui Nichifor Crainic, la 80 de ani, la restaurantul Bucur – poză de grup. (jos: Nichifor Crainic, Părintele Staniloaie; Horia Niţulescu este pe rândul de sus, al patrulea din dreapta). Foto 2: detaliu al fotografiei de mai sus SURSA: “Manuscriptum”, nr. 1-4/1995, (98-101) număr special dedicat lui Nichifor Crainic. Foto 1: (de la stânga la dreapta) Nicolae Crevedia, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Horia Nitulescu (la aceeaşi aniversare) Foto 2: detaliu al fotografiei de mai sus (aceasta este fotografia care a apărut în Dicţionarul d-lui Cicerone Ioniţoiu) SURSA: “Manuscriptum”, nr. 1-4/1995, (98-101) număr special dedicat lui Nichifor Crainic Foto 1: “Lui Horia Niţulescu, care nu va bănui niciodată câtă neîncăpătoare dragoste îi port peste ani, dincoace şi dincolo de istorie.” – Virgil Ierunca. 1970 Foto 2: Pagina de titlu – “Fundaţia Regală Universitară Carol I”, Paris...

Prin spiritualitatea ortodoxă noi înţelegem întreg adevărul divin revelat în persoana Mântuitorului Iisus Hristos şi crescut organic, sub privegherea Duhului Sfânt, în viaţa istorică a Bisericii. Dogmele nu epuizează toată viaţa sufletească a creştinismului. Ardorile creştine şi-au găsit multiple făgaşuri de desfăşurare. Astfel avem acest uriaş holocaust sufletesc, care este întreaga viaţă liturgică, sau aceste tranşee împotriva păcatului, care sunt canoanele. În afara de acestea mai sunt rânduielile monastice, acest cod de onoare al noii aristocraţii spirituale, hagiografiile, cărţile de spiritualitate etc. Spiritualitatea ortodoxă este, aşadar, viaţa religioasă integrală, este organismul vast al trăirii religioase cu multiplele ei accente, aspecte şi atitudini, organic şi unitar închegate. Sunt unele sentimente în trăirea ortodoxă carora nu le poţi defini cu riguroasă precizie izvoarele de spiritualitate şi nici fixa un cadru limitat de desfăşurare. Fac impresia unei miresme insesizabile, purtată de nu ştii care vânt, dar pe care o respiri, o trăieşti. Aşa stă cazul şi cu acest sentiment cosmic, de care vom vorbi în paginile de faţă. Sentimentul acesta pluteşte ca un fel de halou luminos în jurul întregii spiritualităţi ortodoxe. Nu-i poţi identifica o sursă clară, dar îl constaţi ca atare, îl trăieşti ca pe un efluviu tainic al întregii spiritualităţi. Este o realitate. Nu-ţi violentează aderenţa, înţelegerea: dar ţi se cerne pe suflet ca un polen imponderabil. Ce este sentimentul cosmic? Este un mod inefabil de a fi al inimii ortodoxe. O anume simpatie, o duioasă solidaritate de destin şi de iubire dintre om şi întreaga lume creaturală. În păcat, ca şi în mântuire şi transfigurare, omul nu se simte singur; solidar cu el este întreg universul. Atitudinea ortodoxă faţă de lume poartă pecetea unei indisolubile solidarităţi cu ea. Viziunea cosmică a ortodoxiei, de o frumuseţe şi amploare incomparabile, îi este proprie, fundamentală în...

Art. care deschide revista lunară “DACIA REDIVIVA” Anul I, Nr. 1, aprilie 1941 Când te copleşeşte sentimentul tulburător şi adânc, că ceea ce se întâmplă în jurul tău nu-ţi mai aparţine, că nu mai poţi interveni liber în dansul orelor, în relaţiile obscure ale lucrurilor şi în algebra întâmplărilor de toată ziua, când parcă forţa de deasupra te învăluie în rostogolirea lor fatidică, imnul solar al existenţei se face mut, se întunecă. Nu mai strângem în mâini decât nişte harfe mari de ceaţă. Glasul ni se subţie până la a nu mai fi, în contemplaţia tăcută a destinului. Nişte torţe chinuite îşi mai fumegă, uşoară, melancolia. Suntem cântăreţii amurgurilor. În clipele de criză ale tragediei, când marile emoţii rămân în suspensie, freneziile amuţesc, iar măştile înţepenesc extatice, răsună doar spaţiul melodic al corului antic. Noi suntem murmurul Eumenidelor. Dar nu! Nu putem împietri în imobilitatea statuarului. Viaţa este infinit curgătoare, ne învată prietenul Heraclit. O zare tot mai încărcată de miracole ni se dezvăluie înainte, ademenitoare, după fiecare crepuscul, după fiecare înfrângere. Ce demoni ne dau târcoale cu vrăjile ispitirii? Cu siguranţă, un demon teribil, înspăimântător de frumos se agită în fiecare dintre noi. O mie de demoni, o mie de visuri ne locuiesc. De mă întreabă cineva, voi răspunde: “Numele meu este legiune!” Trăiască demonia care ne mântuie de moarte! Ne trebuie o durată imcomparabilă, o învolburată şi frenetică durată. Pe o nouă marcă poştală franceză a apărut mâna lui Napoleon Bonaparte, pură, abstractă aproape, în ultima ei crispare. Acum, când se îndoaie sub cnuturile înfrângerii, ţara catedralelor nădăjduieşte încă, visând pe infolii. Franţa este un dar al istoriei. Ea are în urmă un milion de moaşte, de pergamente, de vitralii. Are o istorie de piatră, grandioasă. Franţa există privindu-se în oglinzile nesfârşite ale...

Art. din revista “Mesterul Manole”, anul I, nr. 5-6, iulie-aug. 1939, în grupajul  – Eminescu văzut de “Meşterul Manole“ Nu ştiu când l-am cunoscut pe Mihai Eminescu. La vârsta noastră, când n-avem în urmă un prea lung parcurs de reminiscenţe şi de evocări, destăinuirea aceasta a unei adânci intimităţi intelectuale pe care, la acest popas comemorativ, o socotim ca un act necesar de confesiune artistică, ne umple de multă şi nespusă jenă autobiografică. Nu-mi amintesc bine dacă a existat un anume moment, decisiv şi transfigurant, de revelaţie sau de uimire, nici dacă am avut conştiinţa clară de eveniment şi de sărbătoare, a acestei întâlniri spirituale. Înaintea lui Eminescu, în anii primei ucenicii şcolăreşti, citeam pe Coşbuc şi Goga, mai ales poeziile de război ale primului, pe care le citeam emfatic, orgolios oarecum, cu patriotismul acela războinic şi naiv al anilor copilăriei. Noi, posteminescienii – va fi poate, aceasta, o delimitare istorică a noastră, o definiţie care ne va cuprinde nu numai cultural – suferim cu toţii, printr-un destin anume, divina tiranie a Zeului. El ne-a creat un spaţiu spiritual – pentru multă vreme sau, poate, pentru eternitate – şi ne impune condiţii necesare de existenţă, neînduplecate. Suntem născuţi într-un univers spiritual eminescian, suntem aprioric eminescieni. Ne regăsim în spirit prin Eminescu, descoperind treptat anumite reminiscenţe subiacente, cunoaştem retrospectiv, pe un ecran determinat al spiritului, ca în mitul platonic. Noi nu cunoaştem, ci recunoaştem. Nu trăim, noi retrăim, regăsim, ne regăsim. Aşa incât este fatal ca, odată cu lărgirea experienţelor intelectuale să te regăseşti identic în spiritul lui Eminescu, chiar dacă în vremea aceasta ai colindat, pe cât se putea atunci, încă multe literaturi. Fiecare nouă evaziune, consumată în ascuns, ca un delict, ca un adulter, era urmată de o mai aspră penitenţă, de o mai fierbinte...

Între creatorii de poezie ai generaţiei sale, Horia Niţulescu (1914- 1982)  este de menţionat printre primii. Pot fi mulţi (critici literari chiar) cei care azi, neauzind şi neştiind nimic de acest nume, să suspecteze veracitatea acestui anunţ, dar valoarea poetică a poeziei lui e în afară de orice discuţie. Colaborator, în perioada interbelică, la reviste dintre cele mai importante, ca “Gândirea”, “Revista Fundaţiilor regale”, “Convorbiri literare”, “Universul literar” etc., Horia Niţulescu s-a bucurat de un foarte bun şi un meritat  renume între cunoscătorii de poezie ai vremii. Autor, la scurt interval, a doua cărţi de poeme – “Toamnă în paradis” (Bucureşti, 1943) şi “Drumul soarelui” (Bucureşti, 1944) -, el anunţa în anii războiului o carieră strălucită, dar împrejurările unui destin nefericit au făcut ca, la treizeci de ani, să-şi înceteze activitatea. Fizionomia liricii lui Horia Niţulescu s-a conturat cu claritate dintru-nceput, în numeroasele poeme pe care acesta le-a publicat în presa vremii, înaintea debutului în volum, creaţia ulterioară nefăcînd decît să accentueze liniile deja trasate. Individualitatea poeziei lui în ansamblul creaţiei generaţiei de care a ţinut e conferită de două elemente: de fragmentele de gândirism încorporate, şi de ceea ce s-ar putea numi “cuminţenia” acestei poezii. Sub primul aspect, trebuie spus ca gândirismul a luat, la Horia Niţulescu, forma unor date de ortodoxism ce amintesc de Vasile Voiculescu, explicabile acestea prin formaţia teologică a poetului. Cel de-al doilea element vizează tonalitatea şi atmosfera poeziei. Versurile lui Horia Niţulescu, de un remarcabil rafinament artistic, sunt expresia unui temperament viguros. Emanaţie însă a unui autor din familia de spirite a celor ce pun surdină emoţiilor, poezia sa îşi învolburează arareori apele, lăsându-se abia atinsă de aripa unei discrete tristeţi sau de exuberanţă. Cu o caldură de miere în ochi, lirica lui Horia Niţulescu se conturează ca...

MIHAI RĂDULESCU Bucuriile şi Mâhnirile Părintelui Sisoe din Boteni Această carte se tipăreşte Cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Galaction Episcopul Alexandriei şi Teleormanului Fundaţia Dasoftei şi Editura Ramida Bucureşti 1999 Selecţie, compunere ilustraţii şi note: Mihail – Nicolae Stanca şi Magdalena Stanca Tehnoredactare computerizată: Mihai Rădulescu Procesare imagini şi postprocesare: Aurel – Valentin Cristescu Coperta 1: Părintele Sisoe în catedrala episcopală ortodoxă din Caransebeş. Coperta 2: Părintele Sisoe în cimitirul străbunilor. Toate drepturile aparţin Fundaţiei DOSOFTEI ISBN 973 – 9191 – 73 – 8 Cartea Domnului Profesor Mihail Rădulescu – “Bucuriile şi mâhnirile părintelui Sisoe din Boteni” reînvie în inimile noastre îndemnul Sfântului Apostol Pavel: “aduceţi-vă aminte de mai marii noştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13,7) şi ne îndeamnă a împlini acest îndemn. Cu osebire preoţii vor găsi aici îndemnul şi imboldul de a nu precupeţi nici un efort pentru păstrarea şi mântuirea turmei duhovniceşti ce le-a fost încredinţată a o păstori şi a o mântui. Am avut fericirea de a-l cunoaşte personal pe acest minunat părinte Sisoe şi de a-l asculta. Chipul său blând rămâne o icoană vie îndemnătoare pururea la a lucra cu timp şi fără timp pentru mântuirea duhovniiceştei turme încredinţată nouă spre păstorire de Prea Bunul Dumnezeu. De acea binecuvântăm apariţia acestei cărţi cu convingerea că va aduce mult folos celor ce o vor citi şi vor avea astfel mărturia vie că celui ce crede toate-i sunt cu putinţă şi nimic nu-i va sta împotrivă. Galaction Episcopul Alexandriei şi...

Motto: “Bucuraţi-vă neîncetat, dovadă că înţelegeţi chemarea vieţii” Sisoe preotul 1. LUMINĂ LINĂ PE SĂRATA – “Plecările de dimineaţă, când porneam la coasă, cu tata… Ne sculam la patru, cinci, când începeau să cânte privighetorile… De foarte multe ori mă trezeam în car, pe fânul aşternut de dumnealui, pe când dân­sul conducea caii. Mă deşteptam, după un pui de somn în com­pletarea nopţii, cu privirile lungite pe cer şi cu o întrebare în minte… Întrebarea mai târziu a devenit obsedantă… ‘De ce se naşte omul…?’ “Nu era de fel original să mă întreb aşa. Dar mă frământa care este rostul nostru pe pământ.” Apoi băiatul îşi uita de întrebare, lăsa privirile să-i alerge, ori, mai adesea, să se suspende pe marginile irizate, zimţate de soarele în naştere, ale unui nor precum petalele trandafirului alb, până ce imaginea acestuia era învinsă de chipuri insistente aparţinând unor consă­teni, cutare întunecos, ălălalt cânepiu, ăsta lunguieţ, acestălalt rotund, din care proiecţie cinematografică lăuntrică, întreruptă îndată, decurgea altă întrebare – şi mai naivă decât precedenta: ‘Cum se face că unii sunt bruneţi şi alţii sunt blonzi?’, se înscria în cugetul său, de ca şi cum de răspuns ar fi atârnat dezlegările cosmosului. ‘Cum se face că unii sunt mai înalţi şi alţii mai scunzi? Aceştia spăimântoşi, ceilalţi arătoşi?’ Dumnezeu, pentru el, se manifesta cu osebire într-astfel de diferenţieri, uşor de sesizat cum dădeai colţul sau ţi-aruncai cătarea peste gard. Şi carul înainta pieptiş şi hurducat, pe când privirile băietului se împăienjeneau, câte le mai putea zări colorându-le în muzica descinsă din ziurelul de zi, aburind asupră-i ca un cântec de leagăn, cu miresme ale prospeţimii coborând până la el tocmai din Facerea Lumii din care se recunoştea celulă activă, celulă a cărei lipsă de conştienţă se străduia s-o umple...

2. PREOTUL DIN BOTENI, CA ICOANĂ Corespondenţa acestui tată misterios, expediată fiului său, dovedeşte că s-a îngrijit, în continuare, de la distanţă de formarea lui. S-au adunat două geamantane mari de epistole, din păcate căzute pradă unei inundaţii, la Porţile de Fier, unde lucra inginerul, şi distruse. -“Constituiau, poate, cea mai frumoasă carte de pedagogie ce s-ar fi putut scrie vreodată, în cadrul relaţiei tată-fiu, cei doi găsindu-se în situaţia unui părinte deosebit de cult şi de spiritualizat şi a unui fecior deosebit de dezordonat, cu o personalitate cu totul şi cu totul aberantă, ca să spun aşa…” Râde, amuzat mereu de cât de puţin pregătit a fost să se trezească fiu al tatălui său. Îl admir pentru marea reverenţă purtată părintelui Sisoe; îl şi invidiez că s-au depus în sufletul lui atâtea prilejuri ce să-i facă iubite aplecările paterne asupra formării sale. Într-adevăr, acel bărbat care, sub auspiciile unei Selene însângerate de o lumină stranie, la auzul nedibacelor oscilaţii ale minţii copilului său, a ales să-i dea răspunsul aşteptat cu ardere lăuntrică, prin intonarea a două melodii conlucrând la alcătuirea stării afective ce s-ar fi putut instaura dezlegare spirituală pentru feciorul ideal pe care-l presimţea a se fi pitit îndărătul minţii crude a fiului lui, aşa cum şi-l cunoştea. Apoi alesese să tacă obstinat şi obstinant. Cei doi aveau, respectiv, paisprezece şi patruzeci şi cinci de ani, atunci când muzica li s-a înfăţişat drept singura modalitate de a se înţelege, vorba fiind de o comunicare despre stări duhovniceşti anevoie de pus în propoziţii şi fraze. Trăirea îmi pare una de frontieră, cu un picior rămas încă în lumea raţiunii, iar cu celălalt gata să calce pe tărâmul de Dincolo, pe tărâmul unde nici judecată, nici grai nu mai au putere, ci silenţiul se...