atunci) Magheru, unde m-a fermecat grafica ce împodobea pereţii, tema ei fiind muzica în diverse ipostaze. Cum treceam printr-o criză muzicală (abia încheiasem de scris romanul “Mozart. Şapte zile pentru nemurire”), doream ca toate preocupările mele să continue a sluji muzei Euterpe şi eram în căutare de subiecte noi din acelaşi domeniu vegheat de ea. Răsărită din pâcla uitării, acea veche amintire mi-a brăzdat mintea cu o lumină piezişă. Aşa cum ni se întâmplă deseori în cazuri similare, am simţit că nimic nu mai avea haz dacă nu o redescopeream pe bătrâna – de pe atunci – slujitoare a artelor plastice, care expusese lucrările ce mă fascinau. Eram dator să-i revăd opera cu care luasem cândva contact, să o preţuiesc altfel acum; cu maturitate, cu un interes nou. Am dat sfoară-n ţară pentru a afla dacă mai trăia. Când mi s-a confirmat nădejdea, m-am interesat de adresa doamnei Maria Manolescu. Am întâlnit-o, în sfârşit. Am contemplat în apartamentul dumisale sute de tuşuri, laviuri, gravuri, destule dintre ele comentând în desen concerte la care asistase; şi mai ales am învăţat să o preţuiesc ca om. Cotrobăind pe unde-mi îngăduia, am dat peste vreo zece imagini reprezentându-l pe Constantin Silvestri la pupitru şi peste şi mai multe înfăţişându-l pe George Georgescu pe când mânuia bagheta dirijorului la Ateneul Român. Însoţindu-le de câte o opinie critică fără pretenţii şi de câte o notă biografică, semnate de mine, revista “Muzica”, stimulată de eminentul muzicolog Vasile Tomescu (care nu mă ajuta pentru prima oară), le-a publicat în două numere distincte. Astfel vârstnica artistă şi-a revăzut numele tipărit după mai bine de un sfert de veac de obscurizare, şi îşi hrăni sufletul cu un curaj reînnoit. Mai mult, soţia mea a invitat-o la un concert al orchestrei Radiodifuziunii, cu scopul...

(Epopeea lui Constantin Cenuşă şi a soţiei sale Mărioara, scrisă de cea din urmă)   Câteva cuvinte de Mihai Rădulescu despre acest text “O, Soare, cu aripa ta alungă Cât mai departe noaptea noastră lungă; Şi sprijină pe stâlpi de flăcări largi tot golul, Să nu se surpe, copleşind pământul.” Al. Philippide Câţi ani să fi trecut de când se găseşte acest caiet studenţesc în casa mea şi care să fi fost pricina anume ce m-a ţinut departe de el? Îl privesc cu amărăciune, ca pe un prieten uitat. Prea sfios şi îmbătrânit înainte de a-mi fi dat eu seama, de sfătoşenie sa nu m-am bucurat la timp. Acum resimt temerea că fructul amiciţiei noastre s-a uscat departe de roadele sufleteşti ce ar fi fost firesc să le dea. S-a stins ceva între noi. Ce sorţi sunt să se mai aprindă scânteia darurilor sale? Îl cântăresc cu privirile melancolice, nu suficient de curioase, după atâta trecere de ani. În spaţiul înconjurat de eticheta imprimată, cum se obişnuia odinioară să se orneze cartonul coperţilor, stă scris de mână: “Începutu amarului”, întocmai cum am ortografiat, articolul hotărât lipsind. Iniţial, intenţia fusese ca primul cuvânt să debuteze cu o literă mică: “în…”, dar silaba a fost ştearsă cu o mişcare scurtă a peniţei, dovedind buna intenţie a scriitoarei de a ţine seama de regulile deprinse cândva în clasele primare, câte or fi fost. Majoritatea filelor premergând-o pe aceea de început au fost tăiate cu o lamă probabil, după rupere. Prima rămasă, numerotată cu 1, este o pagină din stânga, al cărei verso a fost cruţat nescris. De aici înainte se înşiruie povestirea până la pagina 78, ceea ce nu constituie continuarea numerotării menţionate. 1 ar echivala cu 36, coala 36; dar acest număr lipseşte, pe fila a...

Amintirile lui Cozma Pătrăuceanu, soţul de pribegie şi spaime al lui Constantin Cenuşă   Caietul dictando folosit de către însuşi Cozma Pătrăuceanu pentru a-şi pune în ordine amintirile conţine 57 pagini scrise. Numerotarea se face pe ambele părţi ale filelor. Caligrafia şi ortografia redactării fac destul de greu abordabil conţinutul, iar stângăciile de exprimare a naratorului nu rareori te pun în situaţia de a nu mai putea urmări firul acţiunii. Aceasta este pricina pentru care suntem datori a interveni, în vederea limpezirii ideilor, în scenariul scrierii, împărţindu-l în capitole şi alegând pentru comunicare varianta cea mai bogată şi mai clară din cele propuse de autor în diverse locuri ale memoriilor sale. Din păcate, nici aceste precauţii nu fac accesibilă pe de-a-ntregul viaţa autorului. Cum, totuşi, paginile alese pentru a fi împărtăşite cititorului rămân documente înduioşătoare sau înfricoşătoare asupra existenţei în munţi a fugarilor din faţa răzbunării comuniste, socotim că ele trebuie să vadă lumina tiparului, înscriindu-se, alături de altele similare, material de construcţie a istoriei patriei ce urmează a fi redactată în viitor. Mai trebuie menţionat că acest caiet mi-a fost pus la îndemână, odată cu acela al Marioarei Cenuşă, de către doamna Oltea Nistor, născută Robu, care a stimulat scrierea respectivelor amintiri, din dragoste pentru recuperarea istoriei contemprane a neamului nostru şi din iubire pentru spiţa bucovinenilor care mulţi eroi a dat în lupta lor fără şansă, nici nădejde, împotriva ruşilor şi a comunismului. În continuarea acestei introduceri, vom spicui din cele dintâi pagini ale scrierii acele informaţii ce să ne pună în temă cât de cât asupra anilor premergând fuga în munţi a autorului ca şi asupra crezului său patriotic. “Să încep cu anul 1940, când ne-au ocupat ruşii Basarabia şi nordul Bucovinei. Armata Română în retragere a fost atacată de bande...

Sadismul şi “omenia” Din seria şi volumul în pregătire “Omul ca maşina” Dr. Dimitrie Grama, Danemarca   Este zguduitoare din punct de vedere moral lectura textelor domnului Mihai Rădulescu, (n.n. “Istoria Literaturii Romane de Detenţie”.) Citind aceste texte, putem fără nici o greutate să facem o călătorie imaginară în lumea adevăratei terori,  cea creată de comunişti, ( oameni printre care am trăit), altor oameni, opuşi ideologic. Aici nu este vorba de o teroare fantezistă de tip “science fiction”, ci de una veritabilă şi reală ce  a existat şi ce constituie o temă ce nu mai trebuie tabuizată. Este vorba în scrierile dl. Rădulescu de un scenariu al groazei, în faţa căruia încercările futile ale cineaştilor de a reda realitatea detinuţilor politici din diversele lagăre comuniste  sau alte încercări de a produce groază, par doar nişte redări “folclorice” a unor obiceiuri locale arhicunoscute. Adeseori, epitetul “bestial” dat actelor de tortură sau cruzime, indiferent de segmentul istoric, mi-a creat o confuzie existenţialistă, deoarece încercam să identific aceste acte cu bestiile care convieţuiesc acest pamânt împreuna cu Omul. Dar, bănuiesc, că nu sunt singurul care a ajuns la concluzia că actele de tortură fizică şi psihologică ne sunt reprezentative şi rezervate doar nouă, fiinţelor umane. Animalele, bestiile ordinare, nu folosesc tortura sau alte acte extreme de sadism în raportul lor, atât între bestiile de aceeaşi specie, cât şi între specii diferite. In lumea animalelor obişnuite nu există plăcerea “conştientă” la înfătişarea grotească a rezultatelor torturii fizice şi psihice. Doar la om există plăcerea cruzimii şi probabil că aceasta reprezintă una din acele calităţi dubioase, care ne coboară din rangul de “animale sau vietăţi superioare”. Ma gândesc cum de este posibil din punct de vedere religios, ca Dumnezeu, care este doar Cel bun şi care ne-a creat după...

Suita de portrete din perioada detenţiei, adunate de Tudor Arghezi sub titlul Poarta Neagră (Bucureşti, Editura “Cultura Naţională”, 1930), ne prilejuieşte o evaluare a calităţilor autorului de observator al comportamentului uman. Vom urmări structurile comportamentale stilistice în paginile respectivului volum. Structurile comportamentale stilistice, ilogice în esenţa lor, sunt îngăduite de nişte mecanisme stilistice ale gândirii, aceleaşi ce permit percepţia stilistică sau elaborarea figurilor de stil în practicarea unei arte sau a alteia. Aceste mecanisme stau la originea unor viziuni stilistice asupra vieţii; viziunile stilistice integrează comportamentele stilistice; comportamentele stilistice generează situaţii stilistice. Exemplele ce urmează vor clarifica, pe cât posibil în baza acestui material ilustrativ unic, legitatea acestor înlănţuiri şi rostul lor în existenţa personajului (şi a oamenilor portretizaţi). Definiţiile folosite de noi privesc comportamentul nonverbal; cel verbal l-am evitat pe cât cu putinţă pentru a distinge mai bine categoria urmărită de noi de respectiva figură de stil (deşi în practică cele două tipuri de comportament colaborează aproape necontenit). Aceste definiţii adaptează la obiectul cercetării noastre definiţiile figurilor de stil. Vom începe cu prezentarea câtorva exemple de comportament emfatic, acesta, prin banalitatea sa, fiind accesibil observaţiei oricărui cititor.COMPORTAMENTUL STILISTIC EMFATIC este cel care  conferă mimicii, gesturilor, atitudinilor, etc. o deosebită greutate, scoţându-le în evidenţă printr-o uşoară exagerare faţă de firesc. Teatralitatea este caracteristica lui. “Un locotenent în plină explozie de personalitate, (…) îşi expunea , de la distanţă frecându-şi coada mustăţilor, pozele plastice cu mâna pe şold, cu pieptul statuar, cu un dinte de aur, cu un zâmbet ale bărbatului cu <<fizic plăcut>>” (p. 83). Vasăzică, comportamentul emfatic expune presupusele calităţi ale individului peste măsura îngăduită de necesitate. Dar el mai şi provoacă admiraţia sau măcar atenţia celorlalţi. “Fiinţa Directorului face ocolul întradins al curţii pe lângă ziduri şi apare din fund, între cele două rânduri de deţinuţi, ca să guste o intrare triumfală de dramaturg. În...

Cine dintre aceia care au parcurs măcar una dintre cărţile privitoare la “reeducările studenţeşti” de la penitenciarul Piteşti (premerse de încercările de la Jilava, de tatonările de la penitenciarul Suceava, şi continuate cu ‘depăşirile de normă’ de la Canal, cu tentativele ratate de la Târgu Ocna, de aiurea, şi de ororile de la penitenciarul Gherla) nu a reţinut numele lui Şura Bogdanovici, după botez: Alexandru? Totuşi, pentru a preveni şi posibilitatea existenţei unor cititori mai puţin informaţi asupra acestei pete cumplite ce a înnegrit istoria contemporană a României – reeducările -, vom recurge la câteva date lămuritoare. Prin mijlocirea lor vom obţine minimumul necesar aprecierii negative şi pozitive a personalităţii celui numit. Alături de biografia sa, vom avea la dispoziţie şi câteva dintre puţinele însemnări ce a lăsat posterităţii (toate, cu o excepţie, inedite), cele mai însemnate dintre acestea fiind o mână de poezii. Ele au scăpat de binechibzuita cenzură a mamei sale, îngrozită de percheziţii ce i-ar fi putut adăuga culpei fiului său povara altor ani de temniţă, peste condamnările atrase de activitatea lui politică, datorită posibilei descoperiri a versurilor sale. Textul de faţă constituie prima încercare de reconstituire a scurtei şi tragicei vieţi a studentului legionar care, în anchetă, a propus Securităţii să i se încredinţeze organizarea şi conducerea “reeducării” miilor de studenţi de un crez cu el, arestaţi în noaptea de 15 mai 1948, a elevilor membri ai “Frăţiilor de Cruce”, ca şi a celorlalţi studenţi făcând parte din diverse organizaţii ce se opuneau terorii comuniste instaurate în România, câţi se aflau adunaţi în penitenciare. Sau dacă nu a pornit de la el acea propunere ruşinoasă – adevărata sursă nu a ieşit încă la iveală -, va fi vorba despre studentul căruia i s-a indicat de către securişti să pună în...

Autrefois, ceux qui voulaient connaître leur destin allainet a Delphes. Sur le petit temple dédié a Apollon on pouvait lire les mots: “Tu es.” Sur le fronton de la demeure sacrée était écrit: “Connais-toi toi-meme.” La demeure était bâtie au-dessus d’une grotte. Son emplacement avait été choisi grâce a l’ivresse de quelques chevres égarées, lesquelles devinrent folles en inspirant les vapeurs malsaines sortant de l’ouverture noire de la terre. Le plus célebre oracle de l’histoire puisait son inspiration dans une grotte. La vie des humains dépendit, dans des temps immémoriaux, d’une autre grotte. Et pas seulement la leur. La mort et la vie des fruits de la terre dépendirent d’une caverne. On se rappelle que Déméter, la déesse de l’agriculture et des céréales, était poursuivie par les amours de Neptune. C’est ainsi que fut engendré le coursier Arion. La belle déméter prit le deuil et se retira pour pleurer sa mythique tristesse dans une grotte. Tout le temps qu’elle u séjourna, la Terre fut ravagée par un mangue inoui de nourriture. A la fin, les Parques, parvinrent a adoucir la décision de la déesse, et sauver les hommes de la famine. Encore une fois, la mort et la vie paraissent dépendre d’une grotte. Pour cette raison, probablement, les mysteres d’Héra, d’Attis et de Cybele, de Muthra sont tous liés a des grottes. En Ourartou, les dévis vivaient, dans les grottes, les esprits féminins, les hambarouches, aussi, de meme que les esprits-gardiens des sources, les vichaps1. Aux Indes, on a creusé des grottes artificielles pour arbitrer des temples: Bedsâ, Nâsik, Karli, Bhâjâ, Ajantâ. Chez nous aussi on a le gout de la grotte. Le prophete des Daces en habitait une. Et, a ce qu’il paraît, il ne fut pas le dernier a le faire., car ce serait tout au...

La méthode de la stylistique anthropologique dans la critique littéraire L’irruption spectaculaire de la poétique et de la rhétorique dans la sphere de la conaissance de l’homme contemporain pose non seulement des questions d’ordre stylistique, méthodologique, comparatiste, etc., mais aussi d’ordre psychologique, sociologique, anthropologique. Par example: est-ce la figure un produit de la pensée logique ou non? Apparaît-elle seulement dans le langage des mots ou aussi dans d’autres langages? Est-elle spécifique au langage ou la retrouve-t-on dans n’importe quelle sorte de comportement? Est-elle une élaboration artificielle ou reflete-t-elle une maniere spécifique de perception de la réalité et, éventuellement, une <<Weltanschauung>>? Des maintenant, nos questions paraissent délimiter une recherche, laquelle se sépare de la stylistique classique pour s’orienter vers la psychologie, la sociologie et, surtout, l’anthropologie. Dire: ‘une femme gendarme’ et etre compromis est chose au moins curieuse. Pour sur, c’est la synthese d’une comparaison; mais puisque ce n’est las la somme de quelques symboles algébriques, mais une groupe de notions pleines de seve et de sens, cette synthese transmet une image vivante, plus qu’un portrait, presque un etre, tout en restant illogique, du point de vue de la formulation. Quand nous affirmons, de pair avec Jago: << I am not what I am>>, nous nous éloignons de toute velleité de la logique de pouvoir se constituer en matrice pour cette figure que nous avons nommée: la dichotomie-antonymique, et qui définit stylistiquement un object a deux aspects simultanément opposés. Comprendre l’entier et nommer la partie; utiliser le singulier et penser au pluriel; dire ‘poux’ en voulant faire comprendre ‘éléphant’; en voila tout autant d’aberrations logiques. Tout de meme, elles restent éloquentes, elles portent un message des plus clairs, dans la texture de l’ouvre littéraire ou de la conversation quotidienne. On dirait que les figures, au moins...

Prefaţă la romanul “Condamnat să învingă” de Mihai Rădulescu Există o tentinţă a timpului de a se ascunde, poate în virtutea acelei dominante egalizatoare care înseriază evenimente, fapte şi perioade, transformându-le în fişe istorice, exacte în esenţă, fatal incomplete şi, pe măsura împrospătării generaţiilor, irelevante, seci. Şi aceasta nu atât din cauza imensităţii materialului, am spune nenumărabil, cât din lipsa unei dimensiuni, a unui factor, direct, de impact şi cu particularităţi care, la rândul lor, refuză catalogarea: cel emotiv. Dacă s-a vorbit atâta, într-un trecut ce profită de împrejurări spre a deveni istorie pur şi simplu, în care cantitatea profită de un ce misterios spre a deveni calitate – o specialitate a marxism-leninismului – nu se vorbeşte astăzi deloc de procesul invers, involutiv, în care calitatea se preschimbă în cantitate, divizibilă, compsumtibilă, paradis al tuturor interpretărilor, domeniu predilect al avocaţilor diavolului. Transformat în cifră, în procent, omul intră în grilele statisticii, element neutral al bilanţurilor unde numărul de zero-uri, aşezate în coloane, încetează să impresioneze, operând comparativ. Nu este prin urmare câtuşi de puţin curios fenomenul deosebitei apetenţe pentru genul memorialistic al publicului cititor din zilele noastre, grizat de iluzia saltului informativ, dar în realitate grav atins de îndelungatul tratament al spălării creierului la care, timp de mai multe generaţii, a fost cu eficienţă supus. Acum ies la iveală vechi jurnale ale unor personalităţi politice, la ceasul ultimei pledoarii, cea pro domo, se scriu, de către bărbaţi vârstnici, memorii, completând, în sistemul parcelelor pătrate, harta unei epoci. Apar pagini care încearcă să păstreze măsura în evocarea unor tragedii lipsite, la vremea lor, de măsura omenească. Astfel rememorate, evenimente, scene de oroare şi coşmar, se transformă în planşe de felul celor anatomice, necesare specialistului în formare, cuprinzătoare, adresându-se inteligenţei şi prea puţin relevante din punct...

Nu demult “m-am plimbat” printr-un anticariat online, descoperit din intamplare – oare? – in ratacirile mele pe Internet. Culmea e ca nu cautam ceva anume sau cel putin asa credeam la vremea respectiva. Am intrat din curiozitate, atrasa si amuzata in acelasi timp de “firma” care ma anunta foarte clar ca modernizarea se produsese si pe taramul cartii de care lumea nu mai avea trebuinta, scoasa cu un prêt de nimica la valorificat. Nu aveam intentia sa comand ceva, vroiam doar sa-mi fac o impresie frugara, sa simt atmosfera “locului” (pe care am inca reticente sa-l numesc pe numele lui adevarat, adica “site”) si sa-mi continui mai departe drumul. Si cum privirile imi rataceau la intamplare, pe “rafturi” adapostind intr-o ordine perfecta un numar impresionant de volume de carte veche, la un moment dat am tresarit de emotie si bucurie, ca atunci cand intalnesti un prieten drag pe care nu l-ai mai vazut de multa vreme; printre sutele de autori il descoperisem pe cel care-mi fusese dascal in adolescenta si mentor spiritual la maturitate. Numele lui Mihai Radulescu nu putea trece neobservat de vreme ce de mai bine de doi ani ii citeam scrierile cu entuziasm, cu un interes greu de descris in cuvinte, preocupata sa-i fac cunoscute personalitatea si creatia sa literara. Asadar nimic nu fusese intamplator… Bineinteles ca nu am iesit cu mana goala din acea pravalie virtuala, iar volumul “Caidul – nuvelele adolescentei in inchisorile comuniste”, se odihneste astazi pe masa mea de lucru, raspandind acel miros specific de hartie peste care vremea si-a pus semnele si amprenta. Nu cred ca a fost intamplare nici faptul ca am citit acel “In loc de prefata” la volumul amintit tocmai in Saptamana Mare dinaintea Pastelui. Fiecare dintre noi îşi are o cale a...

Trebuie neapărat să le cunoaşteţi pe Tiţa şi “Sălbatica”, protagoniste ale unor întâmplări uimitoare – inspirate parcă dintr-o tragedie antică – petrecute în urmă cu vreo patruzeci de ani în lumea necuvântătoarelor dintr-un târg moldovenesc. Istorisirea, primită în dar de la cineva care a însemnat şi înseamnă foarte mult pentru mine, se adresează deopotrivă inimii şi minţii; poate de aceea îmi este atât de dragă şi, ca orice lucru de valoare, doresc s-o împart cu lumea largă a cititorilor iubitori de animale, dar şi dornici de înţelepţire. Prea frumos povestea Domnul Profesor despre cele două pisici nemţence, ca să nu transcriu povestirea întocmai precum mi-a fost transmisă de către autorul ei -scriitorul Mihai Rădulescu. “La Târgu-Neamţ mi-a fost dat să văd ce n-am crezut vreodată să fie cu putinţă. Locuiam la familia Cozma, mari iubitori ai unei mâţe numită Tiţa. – Dar asta cine e? i-am întrebat într-o zi privind cum e hrănită Tiţa şi văzând cum apare de după bucătăria de vară o altă pisică, adevărată dihanie, murdară şi sfrijită, să-i numeri coastele, cu o privire îngrozită, pusă pe fugă în orice clipă, totuşi prea înfometată ca să nu se apropie de farfuria ademenitoare. – Nu ştim de unde s-a pripăşit. Când o răzbeşte, vine să mănânce aici, ne informă prietena noastră nemţeancă, pe soţia mea şi pe mine. Arătarea rămase pe loc, cu una din labele din faţă ridicată, gata să-şi ia tălpăşiţa la cel dintâi semn al primejdiei. Păstrase o distanţă respectuasa faţă de Tiţa, “stapana casei”, sorbind-o din ochi pe când cea din urmă se delecta hăpăind elegant.Tiţa era “simandicoasa”, pretenţioasă la mâncare şi cu apetitul capricios. Nu trecu mult şi socoti a fi atins gramajul de hrană îngăduit de bunăcuviinţă şi de rigorile siluetei. “Sălbatica”, după cum aveam să...

Întâlnirea cu marele scriitor a fost un eveniment spiritual special în viaţa mea. L-am vizitat ca însoţitor al Părintelui Sebastian – îndrumătorul şi povăţuitorul meu iubit, dar şi al domnului Mihai, precum aveam să constat  cu această ocazie. A fost deosebit de emotionant să asist la revederea după aproape cincizeci de ani dintre fostul student si tânărul călugăr de odinoara; in anii ’50, si unul si celalalt – ca multi altii – fusesera arestati fara vina şi băgaţi în cele mai crunte închisori, în celule reci şi întunecate, lipsiţi de aer, înfometaţi şi torturaţi. E greu şi de închipuit! Mi-am dat seama de eroismul acestor oameni  având ocazia de a sta o noapte numai,  într-o celulă din arestul unei Poliţii în urma unui protest la care am participat. Dumnezeu a făcut să ajung acolo, tocmai pentru a vedea concret şi a simti pe propria-mi piele o infima parte din condiţiile în care au stat ei, Aleşii lui Dumnezeu, in inchisorile comuniste. Atat domnul Mihai Rădulescu – în volumul „Rugul Aprins – Duhovnicii Ortodoxiei sub lespezi, în gherlele comuniste”, editura Ramida, Buc.1993, apărută în două ediţii, cat si Parintele Sebastian – într-o carte în curs de apariţie, au adus marturii cutremuratoare despre detentia comunista, dar nici o carte, oricat i-ar fi cuvintele de iscusite, nu poate reda ce au trăit cu adevărat eroii istorisirilor cuprinse in paginile ei;  acele trăiri vor ramane însă înscrise în „Cartea vieţii”, pentru totdeauna. „Biserica şi Liturghia se înalţă pe oase de mucenici, nu pe conştiinţe de creştini compromişi”, scria Părintele Ioan Iovan în celebrul sau Memoriu. Datorită jertfei acestora s-a mai putut păstra in tara noastra un filon de spiritualitate autentică. Dar să revin la prima întâlnire cu domnul profesor Mihai Radulescu. Pentru Părintele Sebastian acesta rămăsese acelaşi Mihăiţă, tânărul...

I În “Shakespeare – un psiholog modern” (Bucureşti, Editura Albatros, 1979), am lansat stilistica antropologică, o subdisciplină nouă, a cărei dezvoltare pleca de la descoperirea unei figuri de stil necunoscute, anume dihotomia-antonimică. Atenţia mi-a fost atrasă de o spusă a lui Iago, complet ilogică: “Eu nu sunt cel ce sunt”. Nu avea corespondent în dicţionarul figurilor de stil. Marele anglist Leon Leviţchi mi-a confirmat descoperirea, m-a ajutat să-i găsesc un nume şi mi-a lansat cartea peste câţiva ani, în cadrul unui simpozion universitar “Shakespeare”, la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. La fel, prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga m-a încurajat, conducându-mi paşii până înainte de susţinerea tezei de doctorat, ce nu s-a putut realiza din pricina intervenţiilor politicului în ştiinţă (avizarea Elenei Ceauşescu). Va să zică, dihotomia-antonimică presupune un obiect cu două feţe simultan opuse una celeilalte. Ilustrarea clasică mitologică a structurii stilistice este Ianus. Ilustrarea sa în planul concret al vieţii de zi de zi este moneda cu cele două feţe ale ei, de nedespărţit şi simultan opuse una celeilalte. Numeroase incursiuni în literatura universală (nu voi irosi timpul cititorului cu citarea titlurilor de volume şi studii în periodice în care am adâncit această contribuţie până la crearea antropologiei stilistice cu cele şapte subdiviziuni ale ei) mi-au oferit prilejul cunoaşterii figurilor de stil ca manifestări ale unor mecanisme stilistice ale gândirii ce impun gesturi, atitudini, comportamente ş.a.m.d. ale vieţuitoarelor, colorate după câte familii de figuri de stil există. Destul cu introducerea teoretică. Mă aflu în faţa unui volum de Gabriel Diradurian, care autor, străduindu-se a cunoaşte omul mai profund, ajunge pe căi proprii de înţelegere la aspectul dihotomic-antonimic al comportamentului, chiar firii acestuia. Nu se fac astfel de afirmaţii fără aducerea imediată a exemplelor ce să le susţină în faţa cititorului. “Închisoarea este viaţa fiecărui om (… care) este şi...

– ACEASTA ESTE ENIGMA de dezlegat, am rostit, încheindu-mi istorisirea. Gazda mea, după obicei, nu se referi la cele povestite de mine, ci la un amănunt al lor ce i se păruse mai semnificativ: – Nu cred să existe popor pentru care calul să nu fie asociat, din punct de vedere simbolic, lumii beznelor, (rosti cu gravitate doamna Ecaterina Dobă). Mai ales femeile (termenul, în gura domniei sale, căpăta nişte rotunjimi şi nişte ecouri nemaipercepute de mine de pe buzele altcuiva), mai ales noi, femeile, mult mai sensibile decât sexul opus (de data aceasta introduse o nuanţă pejorativă, de parcă sexul opus n-ar fi fost cel masculin, adică ‘sexul tare’, ci dimpotrivă ‘sexul slab’, ceea ce era o aberaţie când vorbitoare era o femeie; dar ce să-i faci? Zi-i doamna Ecaterina Dobă şi pace…!), mult mai sensibile, noi, femeile, decât sexul opus, ziceam, recepţionăm imaginea calului ca zbucnind din adâncurile tenebroase. (Îşi ridică fesele, de amplitudinea unui cuptor rustic de lut, sprijinindu-se cu antebraţele pe cele două rezemătoare laterale ale fotoliului, şi le lăsă să cadă iarăşi, fierbinţi, în culcuşul lor, altfel rearanjate.) Recepţionăm, spuneam, imaginea calului ca zbucnind din adâncurile întunecoase, că-s ale pământului, că-s ale oceanelor, cu vigoarea unei explozii menstruale. (Ultimul său cuvânt avea o forţă de bombă incendiară.) Calul este o progenitură a Nopţii şi a Misterului. Aduce cu sine, în realitatea noastră, caracterul hrănitor, dar şi sufocant al Apelor de Început. Este purtător de viaţă, ca şi de moarte. Foc consumator şi triumfător. (Îşi înălţă palmele, cu degetele alipite şi întinse, într-un gest de liturghisitor.) Calul face parte din decorul de care ne-nconjoară Muma cea Veşnică, alături de lună, ape, vis, vegetaţie şi… (lăsă dumneaei să se scurgă o bucată bună de timp, cu intenţia de a conferi toată...