– Dacă te interesează sportul în Orient, ar trebui s-o cunoşti pe doamna Guvidi. A urmat o şcoală de yoga în Suedia. A venit la noi cu un manuscris: o traducere. Pasionantă. A semnat şi contractul. – E scriitoare? – Traducătoare, din câteva limbi. – Dacă mi-o recomanzi tu, merită să încerc. Întotdeauna când e să fac cunoştinţă cu cineva, ezit. Am atât de puţin timp de vizite… – Ascultă-mă şi n-o să regreţi. Este un om foarte profund. Mişu a căutat în carnetul de telefoane numărul ei. Nu-l avea. Îi cunoştea în schimb adresa. Mi-am notat-o. Nu eram încă hotărât dacă aveam s-o folosesc. În materie de hatha yoga, tot coconetul practicant constituia o faună dintre cele mai bizare: mă-durea-şi-mi-a-trecut-dintr-o-singură-şedinţă; am-întinerit-cu-trei-ani-deocamdată; câteodată-parcă-nici-nu-mai-am-greutate; am-o-poftă-de-viaţă-continuă; când-dorm-fac-gimnastică-şi-prin-somn, dragă; lucrez-mult-cu-pântecul-pentru-constipaţie; îi-miroase-gura-a-ozon-mie-încă-nu; eu-nici-în-baie-nu-mă-las-dau-din-picioare; şi altele; apoi chipurile lor au ceva încremenit şi de neuitat, ca dintr-un muzeu de ceară; să te scalzi în atmosfera unor astfel de chipuri îţi aminteşte de celebrul tunel din copilărie, când, la moşi, te suiai în nişte vagonete deschise şi erai cărat din spaimă-n spaimă, printre funii spânzurate care te izbeau peste obraji când treceai pe sub ele, printre oglinzi concave pe o parte şi convexe pe cealaltă, pe alături de mumii de gips cu ochi fosforescenţi, schelete, fantome, gheboşi, pitici, negrese, diavoli, gorile, uriaşi, urlete, rânjete, hohote, jelanii, crivăţuri şi lipsă de aer; toate aceste temeri izvorau dintr-o detracare universală, dintr-o dezechilibrare a firescului, dintr-o suprarealistă desfiinţare a conceptelor uzuale, toate scornite de mintea  giumbuşlucară a unui întârziat la ospăţul artelor moderne. Aceasta era, deocamdată, opinia mea cu privire la practicantele de gimnastică indiană. * * * Mult mai târziu, la un an, dacă nu la doi sau trei după întâlnirea cu Mişu, nevoia de a mă consulta cu un yoghin deveni...

Existând puţine licee cu internat în vremurile acelea, în Bucureşti, dormitoarele noastre erau supraaglomerate. Dormeam în paturi metalice suprapuse. Eu, la etaj, adică în patul de sus. Alături de mine, Pop – un pui de român din Ardeal. dedesubt, Ion şi “Moş Faur”, căruia îi spuneam aşa, deoarece era un băsmuitor uluitor care ne adormea cu tot felul de poveşti ciudate din Ţara Moţilor, de unde venea şi care, în pofida poreclei sale, era cel mai mic de statură dintre toţi şi încă imberb, pe lângă noi care ne bărbieream aproape de un an. Eu mă mutasem în această şcoală de câteva luni. De-abia învăţam să-mi cunosc noii colegi. De fapt, numai două lucruri erau interesante în viaţa lor comună. Duşmănia dintre Ion şi Corcodel şi povestirile amănunţite ale ultimului, din care reieşea că Ion era fără doar şi poate, nebun. N-aş putea spune că înfăţişarea lui Ion era dintre cele mai liniştitoare. Un singur centru exista în figura lui amorfă şi bosumflată. Ochii albaştri spălăciţi. Cel din stânga scăpa controlului muşchilor. O lua razna, în plină conversaţie, pe o orbită cu legi singulare, ce te fascinau. Aşa că nu mai ascultai ce spunea, ci urmăreai avid evoluţiile mişcărilor neregulate ale boţului sticlos şi azuriu ce i se zbătea între pleoape. De altfel nici Corcodel nu se lăsa mai prejos cât priveşte urâţenia. Trupul şi faţa lui erau mulate pe ondulări osificate şi vopsite cu varuri colorate, după modelul figurinelor de ghips pe care le primeşti drept răsplată la pavilioanele de tir, în bâlciuri. Nas coroiat, pomeţi unghiulari, fălci abundente, bărbie ombilicală şi aşa mai departe. Şi iată că într-o noapte, mă trezesc. Nu m-a strigat nimeni. Nu m-a atins nimeni. Nu visasem rău. Ion stătea, cu coatele rezemate de patul meu, cu bărbia...

Trenul se târa vlăguit. Împrăştia aburii înălţaţi pe nesimţite din ţărâna întinsă cât vedeai cu ochii. Legănatul vagonului îndreptându-se spre Bucureşti era molcom şi adormitor. Pomii ce împodobeau satele străbătute păreau bătuţi în ţinte de muguri solzoşi roşietici, strălucind de razele dimineţii. Gardurile din nuiele împletite, coşcovite de zăpezile ce le acoperiseră nu demult, păzeau scunde, ogrăzile încă necurăţate, albii uitate, unelte, rămăşiţe, galben umed, de glugi de coceni şi varul albăstrui sau alb al zidurilor înălţate departe de ele, în mijlocul curţilor sau prin fundul lor, sub acoperişuri de stuf mohorât. Câte un câine scotea botul din cuşcă, să-şi purice o labă, se zbătea în lanţ, adulmeca vreun blid gol. Anton, în picioare, pe coridor, contopit cu însuşi trenul ce sfâşia peisajul, privea toate acestea cu sufletul îndoit între bucuria începutului de primăvară, resimţită pretutindeni, şi propriile sale neîmpliniri. O femeie înaltă, slabă, tăiată otova, fără culoare în obraji şi fără licăr în privirile cenuşii, cu fustă largă, gri, şi bluză spălăcită, ieşi dintr-un compartiment alăturat. Se apropie de tânăr. Ţinea o ţigară între degetele lungi şi fără personalitate. Înainte de a deschide ea gura, el, ghicindu-i intenţia, îi oferi un chibrit aprins. – Mulţumesc. Rămase lângă el, afundându-şi privirile în întinsul desfăşurat pe alături de calea ferată. – Ce frumos… Cum nu obţinea nici un răspuns, adăugă: – Vă invidiez: păreţi să călătoriţi mult. Anton era sigur că numai atari indicii nu se citeau pe chipul său. În cei patru ani şi câteva luni ce trecuseră, în afară de o sumă de deplasări forţate, avusese o unică şansă de acest fel, aceea a unei excursii cu autocarul, organizată pentru un grup de pensionari, pe lângă care agenţia de turism îl pripăşise pe un scaun rămas neocupat. Acum revenea din a doua sa...

Ca un pom Toamna. Nu. Toamna târziu. Nu îi mai vezi frunzişul bogat care i-a încovoiat membrele şi umerii masivi. Numai rotunjimea acestora. O femeie care a fost un pom înfloritor. – Plăcuţa aceasta este una dintre cele acoperind trupul moale al micuţului Chiton din clasa Amphineura. Una dintre cele mai vechi moluşte. Mi-o întinse în podul palmei deschise. Abia vizibilă. Pe deasupra nici nu mă interesează. Va să zică acestea erau “jucăriile” ei, cum mi le prezentase, “mica mea colecţie de curiozităţi”. Cu ea mă atrăsese în această casă. Bithyniatentaculata, rosteşte după ce pune la loc placa prezentată anterior. Îmi arată un melc (pentru mine, că se cheamă într-un fel sau altul, tot melc este) şi continuă să explice: Trăieşte în ape stătătoare ori cu o curgere lină; face parte dintre moluştele prosobranchiate. Am întâlnit-o pentru prima oară acum (acum, căci o mai întâlnisem o dată întâia oară, în urmă cu vreo douăzeci de ani), la o conferinţă a unui amic; vorbea despre un matematician; se ocupă cu istoria ştiinţelor. Ea era ceva în conducerea cercului de diletanţi; ceva cu organizarea. Se zbătea mult, mă izbea prin ubicuitate. Sigur, am recunoscut-o de cum mi s-a înfăţişat privirilor, aceasta s-a întâmplat de la uşa de intrare, odată cu recunoaşterea plină de mulţumire a aerului cald din interior – afară viscolea -, aşa încât sentimentul de gratitudine resimţit faţă de clădirea ce m-a primit între pereţii ei, amintindu-mi, freudian, de securitatea precedând naşterea (ea este cea care ne expune frigului şi celorlalte vicisitudini ale vieţii, nu?), recunoştinţa respectivă s-a proiectat şi asupra ei, gazdă ospitalieră şi surâzătoare (şi mare, am mai spus-o, mare ca un pom), aşteptând invitaţii la conferinţă, dându-le îndrumări unde să se dezbrace şi ce scări să urce (care era simbolul urcării treptelor? nu mi-l mai...

– Vă îndoiţi că omul se trage din maimuţă? mă întrebă domnul gol cu care mă plimbam prin ţarc. În nici un caz n-aveam chef de argumente fie în favoarea, fie împotriva teoriei darwiniste. Piciorul stâng mă durea cumplit. O inflamare a nervului sciatic în urma unei răceli din miez de vară. – Vă îndoiţi, domnule, domnule… Cred că ar fi momentul să facem cunoştinţă… Eram de altă părere. M-am îndoit, pe rând, de numele cu care s-au prezentat diferite persoane în pielea goală. – Nudul nu poate avea individualitate, m-am pomenit dând glas fără de voie unui gând ce nu ar fi trebuit mărturisit cu nici un chip în clipa când cineva îşi întinde solemn dreapta, gata să-şi decline numele şi calităţile. – Horcea, Emilian Horcea, contabil principal. Domnul Emilian Horcea se folosi de mâna slobodă pentru a-şi scărpina o parte laterală a trupului; dacă ar fi fost îmbrăcat, n-ar fi îndrăznit s-o atingă cu astfel de scopuri nici aflându-se de unul singur în cameră. În aceeaşi clipă descopăr un alt cunoscut şi, cum bine s-a văzut, în condiţiile date cenzurarea propriilor acţiuni fiind redusă la zero, iar frânele conştiinţei lepădate odată cu hainele, mă pomenesc întrebându-l pe domnul Horcea: – Îl vedeţi pe domnul acela ciung? Mai există probabil cineva pe aici care seamănă foarte mult cu dumnealui. Ieri iese îmbrăcat din vestiar, şi, îndreptându-se către ieşire, mă salută. Când mi-arunc privirile spre el, ce credeţi, dom’ le: avea ambele mâini! Şi eu care-l confundasem cu domnul acesta! – Tot el e, dom’ le! L-am văzut când îşi montează un braţ de lemn, ca un fel de calapod. Când se dezbracă şi-l atârnă de cuier. Pe loc am avut răspunsul la îndoielile ce nutream în legătură cu identitatea nudiştilor. Numele cu care...

“Coconiţa Ecaterina, tânăra şi frumoasa soţie a profesorului meu, d. Anton Pann, era curtezată zilnic de un tânăr ciocoiaş, măcar numai să o vadă. Era săgetat de frumuseţea şi drăgănelele acestei coconiţe (aşa îi ziceam noi, elevii lui Pann, coconiţă). Într-o seară frumoasă de iulie, eu am ieşit la poartă, în uliţă, meditând un cântec nou, care trebuia să-l cânt profesorului meu dacă va veni acasă de la vin. Iată vine şi coconiţa la poartă lângă mine, glumind şi necăjindu-mă că de ce am ieşit la poartă. Într-aceea, iată ciocoiaşul, tăbăcit de dragoste, vrea să sărute mâna coconiţii, care l-au respins rău, simţindu-se vătămată. Atunci grăi ciocoiaşul:                            Eu gândeam că mă iubeşti,                            Dar te văd că nu doreşti,                            Că nesimţitoare stai,                            Nădejdile mi le tai,                            Zău mă mir cum de porţi uri                            Şi nu-ţi vine să te-nduri,                            Către cei ce-i bagi în munci                            Cătare blândă s-arunci… Acum îi răspunde ciocoiaşului coconiţa foarte mânioasă şi cu dispreţ:                            Şi eu mă mir cum ai fost,                            Că din vorbă te văz prost,                            Că fără să te gândeşti                            Te-ai zburdat să te răneşti;                            Dar îţi spun cum să te porţi,                            Ocolind ferestri, (şi) porţi                            O să iei nişte măciuci                            De n-oi putea să le duci… (N.B. – Acest frumos dialog al dumnealor din proză l-am ţesut aşa cum se vede şi l-am tipărit în Spitalul amorului 4-6, spre cea mai mare plăcere a profesorului meu şi a soţiei D-sale.”) Isprăvind de recopiat, aceste rânduri, după notele luate la Biblioteca Academiei, din textul lui George Ucenescu, lăsă jos stiloul şi rămase cu privirile în gol. Asta îi mai trebuia acum! Şantaj! Nu avea destule belele pe cap! În munca asta a lui de...