În mai 1958, la Leagănul de Copii din Câmpulung a fost predată o fetiţă în vârstă de doi ani. O lună-două mai târziu, s-a depus şi certificatul ei de naştere, deşi procedura nu era regulamentară. L-a adus o persoană care nu-i era copilului nici rudă, nici apropiată în vreun fel. În 1990, o tânără de treizeci şi patru de ani intră în acelaşi leagăn. Vine din Capitală. Este o profesionistă a viorii – de frunte. Poartă pe chip semnele muncii îndârjite (“Familie numeroasă, într-o casă mică. Exersam în baie, să nu le fac viaţa imposibilă celorlalţi”). Bălaie şi cu apele irisurilor de culoarea seninului, linistea feţei îi este din când în când tulburată. Anumite reflexe ce-i străbat fără veste luminile ochilor evocă, în umbrele minţii privitorului, învolburarea înspumată a torenţilor. În alte momente, ele se condensează până la concentrarea orbitoare a metalului topit. La prima vedere, gingaşă, păstrează ceva din blândeţea şi dulceaţa laptelui matern ce a hrănit-o cândva. Totusi, trăsăturile sale acuză o încrâncenare a voinţei, precum şi neacceptarea cedării. Îmbrăcămintea, a cărei eleganţă se prefiră din adoptarea nonsalantă a spiritului sportiv, îi accentuează vâna unei decenţe ireductibile. Ceea ce nu înseamnă că nu simţi, în unele dintre miscările sale, acelea poetizate de lentoare, pulsând forţele unei substanţe incandescente bine tăinuite. şi impulsurile aceleiasi. Ascunsă îndărătul tăcerii, sapă cu niste căutături lungi şi pătrunzătoare în semenul confruntat cu ea, îsi face loc fără putinţă de ferire si-l cântăreste adânc. Aceste săgetări contrastează cu structura trupului ce-i susţine capul prelung; deoarece corpul îi este înzestrat cu moliciuni, atât cât să-i vestească feminitatea şi latura sufletească înclinată spre visare şi melancolie. Dacă si-ar fi strunit muschii în direcţia efortului fizic şi al exerciţiului constant şi ritmic, ar fi putut înfăţisa astăzi deplinătatea frumuseţii clasice şi...

Epopeea grupului de rezistenţi “Haiducii Muscelului”, ce a activat pe Valea Râul Doamnei, din martie 1949 până în 1958 – cea mai prelungită opoziţie armată la dictatura comunistă, din toată lumea dominată de fascismul roşu – pătrunde treptat în conştiinţa publică. De la bun început, legenda nutrită de viaţa eroică a membrilor săi vibrează în sufletul tuturor locuitorilor zonei. Din cuvintele lor emană lumina dragostei neîntinate. Autorul cărţii de faţă, fondând colecţia “Demnitate românească”, a intenţionat să pună la dispoziţia neamului său – cu cât mai mult a tineretului anti-educat şi anti-instruit din rândurile acestui popor orbit de minciună – temeiuri pentru întărirea sentimentului, frustrat timp de jumătate de secol, al demnităţii personale şi naţionale. El nădăjduieşte că a izbutit să apropie de cititori, prin mijloacele investigaţiei literare – şi evitându-le cu grijă pe acelea ale reportajului ziaristic, ca şi pe ale interviului sec şi incolor, – modestia şi buna-credinţă copleşitoare ale unui luptător mult prea puţin cunoscut, Majestatea Sa Regele Mihai I al României, când a publicat prima carte despre Monarhul nostru, de după Revoluţia din Decembrie 1989, anume cu prilejul sărbătorii Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din 1990, în chiar tipografia din subsolurile Palatului Regal: O vizită la Regele Mihai I . Acelaşi efort l-a depus pentru a ilumina în faţa poporului nostru neştiutor beznele în care a fost înfundat prestigiul eminentei personalităţi politice române, aceea a urmaşului lui Iuliu Maniu, domnul Corneliu Coposu, despre care a scris: “Unii vor să impună ideea că domnul Corneliu Coposu este doar umbra celui mai nobil trecut al neamului nostru; ei nu-şi dau seama, dar va veni vremea să fie siliţi de împrejurări a o recunoaşte, că Domnia Sa reprezintă plămada în care a şi început să strălucească soarele viitorului” ( Tragedia lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Convorbiri cu omul...

CASA LACRIMILOR NEPLÂNSE MARTOR AL ACUZĂRII ÎN PROCESUL “REEDUCATORILOR” Editura Ramida, Bucureşti. 1993 Colecţia “Demnitate Românească” – Nr. 5 Seria “Fiul Omului” – 2 Colecţia “Demnitate Românească” a fost fondată de MIHAI RĂDULESCU în anul 1990. Seria “Fiul Omului” a fost fondată de autor în 1993, la imboldul şi cu ajutorul instituţiei ecumenice AIDROM, cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Episcop Vicar Patriarhal Nifon...

Una dintre întrebările sfâşietoare ce apar adesea pe buzele nefericiţilor care trec prin încercări mult prea grele pentru puterile lor este: De ce m-a părăsit Dumnezeu? Însoţită de strigăte nedumerite şi disperate, speranţa în intervenţia divină rămâne cu atât mai mare: Unde eşti, Doamne?! Sau, reluând cuvintele psalmistului: Auzi-mă, Doamne! Omul are nevoie permanentă de Părintele său. Îi este greu să înţeleagă întârzierea ajutorului dumnezeiesc lămurit, ori că el se manifestă nevăzut şi nerecunoscut, întru întărirea puterilor dăruite celui îndurerat, pentru ca acesta să-şi poată răbda chinul. Una dintre misiunile Teologiei este să facă de înţeles Divinitatea. Alta – mult mai apropiată de orizonturile înguste ale făpturilor umane ce suntem şi, de aceea, mai importantă pentru biata noastră neputinţă -, altă misiune a Teologiei este să-i explice suferitorului de ce este lăsat de Dumnezeu să se chinuiască, să-i explice lui Iov de ce i s-a îngăduit Satanei să-l pună la încercare. Or, pământul geme şi se zvârcoleşte. Ofer spre cunoaştere textul Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul “reeducatorilor” , deoarece el oferă creştinilor şi necreştinilor, practicanţilor şi indiferenţilor, celor angajaţi să lupte neîntrerupt pentru îmbunătăţirea de sine şi celor neangajaţi la aceasta, le oferă o mărturie asupra durerii fizice şi a suferinţei sufleteşti maxime în raport de câte poate suporta un om. Cum conlocutorul nostru, sculptorul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, domnul Aurel Obreja, a trecut pragul acestei experienţe sinistre, în calitate de credincios crescut în duhul Ortodoxiei, ferm aşezat lăuntric în hotărârea de a-şi trăi viaţa conform principiilor enunţate de Mântuitor, această parte din biografia sa trebuie să intereseze duhovnicii Bisericii noastre – m-am gândit -, pe aceşti adânci înţelegători ai inimii omeneşti, susţinători ai ei, medici şi ziditori, fiindcă Buna Vestire a fost adusă cu osebire pentru aceia cu sufletele sfâşiate....

Deşi primăvară, s-a reaşezat ploaia rece. Respiri greu pe stradă. Te simţi străin. Gazda mea, domnul Aurel Obreja, mi-a oferit să stăm de vorbă în sufragerie, să-mi cinstească prezenţa. Am preferat bucătăria, folosită, ca în majoritatea miniapartamentelor clădite de Stat, ca odaie de zi pentru familie şi intimi. Sunt fumător şi nu mă simt bine să-mi las mirosul greu al ţigărilor prin casele oamenilor. Cum am ales eu, ne putem afuma în voie unul pe celălalt. Nici amfitrionul meu nu s-ar simţi la largul său într-o cameră destinată mai mult oaspeţilor decât pentru noi înşine; şi de câtă libertate lăuntrică va avea nevoie ca să-mi povestească cele ce a acceptat să le aflu. Este vorba despre “reeducările” de la Gherla, destinate anihilării morale, intelectuale şi biologice a deţinuţilor politici, cu preponderenţă a studenţimii şi elevilor, viitorul ţării. Ura cu care partidul numărând câteva sute de membri, aservit U.R.S.S.-ului, a decimat vârfurile politice şi ale cugetului românesc a fost întrecută doar de uluitoarea experimentare decisă în vederea modificării genetice a generaţiei căreia îi revenea de drept să ducă democraţia şi civilizaţia naţiei noastre spre împlinire, după lapsusul a două dictaturi. Veşnică obsesie a utopiei comuniste: crearea unui om nou!. Cel care citeşte aceste rânduri, necunoscând nimic despre experimentul pomenit, va crede că recurg la o metaforă. Însă sunt departe de astfel de tentative stilistice. Nici vorbă ca “reeducarea” tinerimii să fi avut înţelesul dulceag şi plin de făgăduinţe al termenului. A constituit cea mai neaşteptată scornire a unor minţi în care nebunia n-a fost detectată la timp – ca în atâtea alte cazuri dezastruoase pentru istorie şi indivizi -, o scornire ce întrece în practică şi generalizarea obiectivelor crimele săvârşite de doctorul Mengele. Dacă eu, care – vorba aceea, tot am fost închis câţiva ani...

Când am sosit la domnul Obreja, ne-am ghemuit pe taburete în bucătărie. Una dintre mese constituie atelierul sculptorului în lemn: dălţi de toate dimensiunile, burghie, rindea, aşchii, talaş, pulbere. Nici un fir pe jos. Curăţenia împrejurul locului de muncă este cartea de vizită a sufletului. Spiritul dezordonat, indisciplinat nu suportă regula traiului civilizat. Austeritatea ordinii îl sufocă. Ceea ce pare la individ inventivitate creatoare, răpire a fanteziei, când acestea încalcă regulile – fie şi validate doar personal – sunt numai fierbet şi bulbuci ai unui vulcan noroios, dovezile unei minţi ce nu şi-a devenit încă stăpână sau şi-a pierdut autoritatea asupra ei înseşi. Imaginaţia autentică se pleacă în chingile voinţei şi ascultă de porunca “vizitiului”. Într-aceasta stă deosebirea dintre creaţia aproape de dincolo de lume a lui Johann-Sebastian Bach şi răcnetele sincopate fără noimă, emise de multe curente ale muzicii uşoare contemporane. Şocul adus de moartea unei fiinţe dragi, însingurarea prea îndelungată clatină uneori raţiunea, fără a o tulbura pe de-a întregul. Multe femei vârstnice sau mai puţin, mulţi bărbaţi, văduvite, văduviţi, am întâlnit, a căror locuinţă delăsată s-a preschimbat într-un depozit de inutilităţi, acoperit de praf, ros de gândaci, duhnitor, acceptat de ele, de ei, ca atare, deoarece se armoniza cu putrefacţia treptată a propriei existenţe, devenită povară fără rost. Ori de cîte ori mi se deschide uşa unei case necunoscute, mă bucur să citesc mai întâi caracterul stăpânului ei din atari semne exterioare, în aparenţă mărunte, pentru ca ulterior conversaţia să-mi confirme diagnosticul. Pe parcursul acestor prime douăzeci de minute, cât am vegheat împreună ibricul cu cafea turcească, operaţie ce apropie oamenii de faţă, îi leagă într-un duh al discuţiei slobode, nu prea concentrată, însăşi flacăra sprinţară binedispunând şi împrumutându-şi firea jucăuşă, s-au recitat epigrame de Păstorel Teodoreanu, s-au repetat cuvinte amuzante...