Principala grijă a “reeducatorilor” era să nu parvină dincolo de ziduri adevărul asupra activităţii lor, să nu fie deconspirată organizarea crimei împotriva umanităţii, comisă în proporţii de masă la Piteşti şi Gherla. Ceea ce-i aştepta pe eventualii “trădători” era moartea – după cum e de bănuit, o moarte cu încetinitorul. Acesta era un alt motiv, în afară de cele enunţate în capitolul precedent, pentru care orice şoaptă era rapid cenzurată şi se trecea la “anchete” în legătură cu cele transmise, “anchete” constând în torturi ce depăşeau tot ce trăiseră “reeducaţii” anterior. Pentru a fi înţeleasă gazda mea în aceea că acceptase să “depăşească norma”, fapt expus în capitolul precedent, se cade să se ţină seama şi de următoarea peripeţie: – În celularul de la Gherla, existau mai multe carcere. În fabrică, aveam obiceiul să trec pe la oameni şi să le spun să tacă, să nu vorbească. Zicându-i şogorului câte aţi auzit, îmi luam un risc pe care-l puteam plăti cu viaţa. Erau mulţi ţărani din Ardeal acolo. Eu, fiind tot din Ardeal, îmi plăceau, ştiţi, aveau suflete curate; oameni, domnule, caractere extraordinare. Şi mergeam pe la ei. Şi, într-una din zile, mă vede un tânăr. Probabil m-a urmărit. Vine la mine şi mă-ntreabă: “Ce-ai discutat cu bătrânul?” Eu aranjam din timp: “Dacă vine şi te-ntreabă ce am vorbit, le spui că te-am învăţat cum să lucrezi, să dai randament mai mare, că ţi-am zis să lucrezi, că, oricum, aici te reabilitezi.” – şi nu ştiu câte altele la fel, “că s-ar putea să ne dea drumu-ntr-o zi.” Aşa stabileam cu ei. Ăsta vine şi mă ia din scurt, că ce am discutat cu acela. Acum, aveam şi eu curaj; şi eu eram la muncă. Şi-i zic: “Te bag în p.a mă-ti! Tu mă...

Revenind puţin în urma firului evenimentelor, deţinuţii muncitori în fabrica de la Gherla au primit, într-o bună zi, dispoziţia: “Mâine nu ieşiţi la lucru. Rămâne fiecare în camera lui”. Şi, din acea clipă înainte, nimeni n-a mai lucrat. S-au încuiat celulele şi cei care, până cu o zi înainte, aveau o activitate au început să simtă gustul penitenciarului de execuţie. – Ce atitudine au avut colegii dumneavoastră care se lăsaseră manipulaţi de “reeducatori” şi bătuseră la rândul lor? – Unii dintre ei şi-au revenit la ceea ce fuseseră înainte. – Imediat? – Da. Ca să înţelegeţi, o parte dintre ei mă păzeau. Invers decât înainte, adică în loc să mă pândească pentru a mă da pe mâna şefilor, mă apărau de pedeapsă. Că eu m-am apucat să lucrez sculptură în os; de exemplu, medalionul cu bătăile deţinuţilor şi cu Arhanghelul acela asupra României l-am făcut în camera 107, la etajul III. Printre ei: Ion Gherasim – care şi-a revenit printre primii; Ticu Ispas, Radu Ciuceanu – deşi era bolnav, săracul, şi de nervi şi de T.B.C. – şi încă o serie mare: ţărani. Parte nu căzuseră. Despre Ciuceanu nu ştiu să fi bătut; deşi fusese prin “reeducare” şi la Piteşti. Dar rămăsese în cameră şi unul de care mă fereau ei, un medicinist – Grigoraş. Administraţia îl folosea în continuare. Majoritatea celor care au trecut prin “reeducări” au fost chemaţi la Securitate, la Cluj, să promită a continua să fie informatorii lor. Nici una dintre cărţile ce discută fenomenul Piteşti nu se opreşte asupra acestui amănunt. Deşi el este extrem de important în acuzarea Securităţii pentru iniţierea şi folosirea “reeducărilor”, atunci când scenariul impus de ea preconiza că ele au fost iniţiate de către Mişcarea Legionară şi utilizate pentru compromiterea comunismului. Cei care au...

Din ziua când au fost scoşi deţinuţii politici din fabrica penitenciarului Gherla şi până acum, evoluţia evenimentelor legate de “reeducări” pare să bată pasul pe loc. Declaraţii scrise ale conlocutorului meu, privitoare la torturile suferite de el şi de alţii. Transferuri dintr-o cameră în cea învecinată. Câteva opinii despre mutaţiile sufleteşti prin care a trecut acesta ori acela dintre “reeducaţi”. Noi tentative ale Securităţii de a nu pierde informatorii câştigaţi printr-o atât de cumplită dezorganizare a fiinţei umane – provocată prin cazne şi eradicarea personalităţii -, deşi acelaşi organ al Statului se prefăcea a condamna ororile săvârşite. Mici întâmplări ale zilelor monotone din celular, de pe dubă. Poveşti cu percheziţii sau ale foamei cronice. Existenţa cotidiană în care, de fapt, nu se petrecea mai nimic. În spatele acestui aparent vid, se urzea procesul intenţionat a fi cu răsunet mondial, ce urma să incrimineze “bestialitatea” unei mişcări politice cu caracter religios, deşi eliminată de judecătorii de la Nürnberg dintre acelea de tip fascist, dar de a cărei incriminare avea nevoie partidul comunist român, anume deoarece semnase un pact cu ea, iar acest acord trebuia să fie făcut uitat. Mă refer la tratativele în vederea eliberării tuturor legionarilor din temniţele noastre, purtate de câţiva emisari ai lui Horia Sima, până la ceea ce aceştia au socotit a fi o împlinire. Necondiţionali, precum comuniştii din întreaga lume, şi ai noştri au încălcat curând înţelegerea: rearestară deţinuţii abia eliberaţi. Iar acum, cu prilejul atribuirii “reeducărilor” ordinului aceluiaşi Sima, guvernanţii voiau să-şi motiveze în faţa opiniei publice internaţionale trădarea tratatului semnat. Fără să ştie ce se petrecea în subsolurile Ministerului de Interne, Eugen Ţurcanu şi tovarăşii săi, momiţi cu făgăduinţa eliberării, a răsplăţii cu înalte funcţii în cadrul Securităţii, linguşiţi cu ideea că metoda lor de creare a “omului...