“CARTEA PRIETENULUI MEU” este onorată să găzduiască scrierea de mai jos, semnată de Nelu Baciu, un reprezentant al tinerei generaţii. Pentru autorul site-ului “Literatură şi detenţie”, Mihai Rădulescu, eroul paginilor de faţă, Părintele Iovan, a constituit un centru de meditaţie în decursul anilor de temniţă săvârşiţi de scriitorul, pe atunci student exmatriculat “pentru absenţe nemotivate”, cum se transformase, în ochii conducerii facultăţii sale arestarea a cărei victimă fusese. Această meditaţie continuă reprezenta un izvor nesecat de forţă duhovnicească; ea l-a ajutat să isprăvească fără pierderi spirituale anii de condamnare. Dimpotrivă, cu credinţa întărită, cu mai multă încredere în sine, cu un simţ al răspunderii umane insuficient cunoscut anterior, faţă de vigoarea cu care s-a dezvoltat în urma experienţelor anchetei si detenţiei. Legenda Parintelui Ioan şi a Vladimireştilor a însemnat un punct de sprijin pentru toţi deţinuţii politici din acea perioadă. Jertfa mucenicei Maica Mihaela, prezenţa permanentă a stareţei, Măicuţa Veronica, erau tot atâtea stimulente pentru îmbunătăţirea de sine. Mihai Rădulescu a ajuns la ele datorită neaşteptatei întâlniri fără pereche cu monahul Sebastian, de la Sihastru. Bogata memorie a celui din urmă, răbdarea sa blândă şi mângâietoare i-au pus la dispoziţie toate viziunile Măicuţei Veronica, toate scrisorile Părintelui Iovan. Sensibilitatea sa la frumuseţile limbii române, la spiritual dreptăţii, la curajul celor fără apărare, la prezenţa Harului în toate istorisirile Părintelui Sebastian si în toate textele ce i le spunea pe de rost, ca într-o perpetuă serie a Celor O Mie Şi Una De Nopţi spirituale, i-au transformat zdrobirea într-un triumf al curăţirii, într-o reînnoită aspiraţie către o tot mai strânsă legătură cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, i-a adâncit nesperat de mult trăirile religioase. De aceea, astazi salută cu entuziasm munca răbdurie a dlui inginer Nelu Baciu care, stimulat de trăiri similare, a făcut mari jertfe...

de Cornelia Măruşcă Din tot ce a fost şi ce va fi să fie Doar dragostea e singura comoară Şi călăuza noastră’n veşnicie. Dumitru Oniga Ne-am cunoscut în primăvara lui 1943. Amîndoi absolvenţi de Beiuş – eu, Şcoala Normală de Educatoare în 1939, el, Liceul Samuil Vulcan 1940 – ne-am întîlnit la Bucureşti: el student în anul III la Politehnică – Construcţii, refugiat din Ardealul de Nord, eu tot refugiată din Ardeal, transferată din Basarabia unde aveam postul de educatoare în comuna Chirutnea din judeţul Cahul. La Bucureşti exista pe vremea aceea un “Comisariat al Refugiaţilor” unde domnişoara Slivici (1) şi domnişoara Paraschivescu, (2) personalităţi cu renume în munca socială, cu tineretul, au organizat un serviciu voluntar de ajutorare a studenţilor şi elevilor refugiaţi din Ardealul de Nord, Bucovina şi Basarabia. În cadrul acestui serviciu, fratele meu Ion, (3) student la Academia Comercială, se ocupa de băieţi iar Marga, (4) studentă la Geografie, se ocupa de fete. Se organizau serbări, cursuri de dansuri şi cîntece populare, conferinţe, tabere de vacanţă, cămine studenţeşti, toate conduse de studenţi – refugiaţi sau nu – de la diferite facultăţi, legionari care au muncit cu dăruire pînă la retrocedarea Ardealului, cînd s-a desfiinţat Comisariatul. Pentru noi totul a început odată cu pregătirea căminului studenţesc din strada Gramont. Domnişoara Paraschivescu, avînd nevoie să angajeze pe cineva permanent la acest cămin – iar eu aflîndu-mă întîmplător la Bucureşti – m-a transferat din oficiu din Basarabia şi astfel, spre marele meu noroc, am rămas angajata Comisariatului pînă în 1945, locul de muncă fiind Căminul de studente din Gramont. Am început cu mobilarea căminului. Tot mobilierul – paturi, saltele, noptiere, dulapuri – se afla în curte, urmînd să fie repartizat şi aranjat în camere la subsol, parter, etaj şi mansardă, pentru ca din...

O amintire care revine  iarăşi şi iarăşi, ca o durere. Eram în Iaşi, după război, în anul acela pustiit de secetă, 1946. Găsisem, la întoarcerea din refugiu, casa devalizată, ne furaseră până şi geamurile şi uşile. Eram copleşiţi de sărăcie, dar mai ales de absenţa celor doi fraţi ai mei care nu mai erau – sau poate erau încă? Cel mic plecase spre Vest, odată cu retragerea nemţilor, cel mare era dat “dispărut” pe frontul din Răsărit. Îi aşteptam mereu, adică nu piedusem speranţa că vor apărea într-o zi, ca printr-un miracol. Mai ales mama, cu inima sfâşiată de durere, cădea în fiecare zi în genunchi în faţa icoanei şi implora pe Maica Domnului să-i aducă acasă băieţii. O auzeam rugându-se încet: “Maică Preacurată, şi tu ai fost mamă, şi prin sufletul tău a trecut sabia… ajută-mă!” Eram, aşadar, în anul 1946 şi se întorceau acasă o parte din prizonierii din Rusia. Ştiam când sosesc în gară, fiindcă o alarmă stridentă de locomotivă suna de multe ori, repetat, prevestind parcă o nenorocire, un pericol. Sunetul acesteia se deosebea de semnalul lung, dureros, răguşit al altei locomotive pe care ieşenii o botezaseră “vaca lui Stalin”. De ce? Fiindcă în fiecare seară pleca târând după ea zeci şi zeci de vagoane cu grâne. Destinaţia era Ungheni şi mai departe Rusia. Da, ne-au “muls” ani fără de număr, “datoriile de război” creşteau, în loc să scadă. Dar revenind la acel prim semnal alarmant, repetat aşa, ca o ameninţare, … acesta provoca o stare de nelinişte şi spaimă între noi: “Au sosit prizonierii”, ne transmiteam unii altora şi toţi cei care aveam pe cineva dispărut în război, fugeam spre gară. Trenul cu prizonieri era oprit departe, pe câmp şi alergam cu sufletul la gură peste şine ca să...

Traducere de Mihai Radulescu Primele ediţii ale acestei lucrări, publicată la început fără nume de autor, debutau cu următoarele rânduri: “Se poate lua cunoştinţă de existenţa acestei lucrări în două moduri. Fie că s-a găsit, cu adevărat, un teanc de hârtii îngălbenite şi de mărime deosebită, în care s-au aflat însemnate, unul câte unul, ultimele gânduri ale unui nenorocit; fie că am dat peste un om, un visător, preocupat de observarea naturii spre profitul artei, un filosof, un poet, cine ştie cine, a cărui idee, fantezia aceasta, l-a copleşit, neputându-se slobozi de sub imperiul ei decât lepădând-o într-o carte. Cititorul va alege din aceste două explicaţii, pe cea care îi va plăcea.” După cum reiese din text, în epoca în care a fost publicată cartea de faţă, autorul n-a socotit că se cuvine să-şi înfăţişeze întreaga gândire. A preferat să aştepte ca ea să fie înţeleasă şi să vadă dacă, într-adevăr, va fi. A fost. Astăzi, autorul poate dezvălui ideea politică, ideea socială, pe care a voit să le popularizeze în această nevinovată şi candidă formă literară. El declară, aşadar, sau, mai curând, mărturiseşte cu glas tare că Ultima zi a unui condamnat la moarte, nu reprezintă altceva decât o pledoarie, directă sau indirectă, cum vreţi să o luaţi, în favoarea abolirii pedepsei capitale. Lucrul anume pe care a intenţionat să-l facă, tot ce ar dori ca posteritatea să întrevadă în opera sa, dacă s-ar întâmpla să fie interesată de ceva atât de mărunt, nu este apărarea particulară, totdeauna lesnicioasă, totdeauna tranzitorie, a cutărui ori cutărui criminal, a cutărui ori cutărui acuzat ales dintre alţii; este vorba de pledoaria generală şi permanentă în favoarea tuturor acuzaţilor de azi şi de mâine; este articolul cel mai de seamă din dreptul umanităţii invocat şi pledat cu glas...

De numele poetului Horia Niţulescu am aflat de pe vremea când eram încă elev de liceu la Craiova, prin anii 1936-1937, din revistele “Gândirea” şi “Sfarmă Piatră” (mi se pare) pe care le citeam atunci. De aceea, când am aflat că se găseşte în Aiud, printre deţinuţii politici, m-am bucurat şi am căutat să-l întâlnesc. Şi, într-adevăr, prin vara anului 1950, când conducerea comunistă a închisorii Aiud ne-a scos din celular şi ne-a obligat să lucrăm în fabrica inginerului Stoica pe care o naţionalizaseră şi care era lipită de unul din zidurile închisorii, unde înaintea noastră lucraseră deţinuţii de drept comun şi cei cu vederi comuniste, am avut prilejul să-l întâlnesc pe poetul Horia Niţulescu. Întâlnirea a avut loc pe una din aleele fabricii. Cred că lucra la sectorul de prelucrare a lemnului, căci cei care nu aveau o calificare erau folosiţi la confecţionarea, şlefuirea şi asamblarea pieselor de şah, a tablelor şi la lustruirea pieselor ce compuneau mobila care se construia în aceste ateliere. Primele impresii pe care mi le-am făcut despre răposatul Horia Niţulescu au fost singurătatea şi frământarea degajate de fiinţa lui. L-am întâlnit de aproximativ trei ori şi întotdeauna singur. Nu l-am văzut niciodată în compania cuiva. M-am dus la dânsul şi m-am prezentat. Eram mai tânăr şi aşa învăţasem. Citeam pe faţa lui frământarea care îl mistuia, şi aceasta mă atrăgea mai mult la el. Am avut câteva discuţii cu dânsul privind magistrul de la “Gândirea”. Era vorba de Nichifor Crainic, precum şi de posibilitatea de a deveni o personalitate, aceasta fiind o a doua problemă, de a deveni un om de cultură. Îl aprecia mult pe Nichifor Crainic,  despre care spunea că nu este un savant, un şoarece de bibliotecă, dar că era un gânditor de profunzime, că...