Din Jurnalul lui A. F. Noaptea de marţi 16 spre miercuri 17 I 1979. Mă aflam la Sibiu, pentru două zile. Cineva mi-a istorisit acolo de unde veneam, Bucureşti probabil (cititorul trebuie să ştie că A.F. este un amic român stabilit în Londra), prin ce peripeţii trecuse în căutarea unei camere unde să doarmă în Sibiu. Reţinusem istorisirea (“nu era numai memorizare; parcă visul ar fi început cu această povestire, când mă pregăteam de plecare”, comentează visătorul). Apoi mă văd în piaţa de lângă biserica Dobroteasa (“acel cartier pe care îl recunoşteam ca bucureştean, ţinea şi locul Sibiului, în vis;” idem). Mă mir că există patru cofetării, ocupând cele două părţi ale străzii, complete (“‘complete’ nu este o greşeală de exprimare; am transcris astfel visul, ceea ce are cu siguranţă o explicaţie; orice lapsus ascunde ceva”). Intru într-una. Vreau să mănânc o prăjitură. Luxul nu este egalat de produsele care sunt în număr mic şi obişnuite. Ies. Mă aflu împreună cu o tânără şi un domn. Sunt întrebat, ei constatând că privesc către vârful unui bloc, ce an stă scris acolo sus. Era din secolul XVIII. Nu reţin anul, acum, când consemnez. Puţin mai departe se repetă jocul. Era: 1707. Pornesc singur către centru, pe Văcăreşti în sus. Intreb (conform informaţiilor din Bucureşti) un domn venind din urma mea dacă ştie pe aici, prin cartierul Mărăşeşti, vreo stradă cu case vechi de două sute de ani. Remarcasem urâţenia bărbatului. Îmi confirmă şi îmi indică o stradă de vizavi (ceva mai jos de strada Pitagora). O poartă mare şi veche de lemn, în genul porţilor înalte ale regiunii germanice din Transilvania. Pe ea, un anunţ informând că există cameră de închiriat, în termeni cam ciudaţi. Pătrund într-o curte extrem de delăsată. Zidurile împrejmuitoare coşcovite de...

DE VÂRSTĂ PESTE ŞAPTEZECI, e mărunţică, iute, curată, în sens propriu şi figurativ, gospodăroasă, voluntară – cu frâne ale bunului simţ ce-i îndulcesc solicitările -, omul lui Dumnezeu, dar în nici un caz habotnică, dedicată semenului până la a-şi jertfi tot timpul liber, bună şi mângâietoare, de aceea garsoniera îi este mereu plină de cunoştinţe ce caută încurajarea înţelegerii sale; lecturile şi le alege din domeniul cărţilor de mistică şi de analiză a omului şi existenţei – preferabil din ariile filosofiei, sociologiei, psihologiei; nu evită nici un subiect când discută, pentru că are o temelie de neclătinat pe care şi-a clădit Weltanschauung-ul, aceea a viziunii catolice asupra lumii, fără ca aceasta să devină jenantă în juru-i. Licenţiată în sociologie, a practicat-o viaţa toată în laborator, pe teren şi în cabinet. Mai mult, a avut marele noroc să fie vecină de o viaţă cu una dintre cele mai fascinante figuri universitare londoneze, total abstras din imediat şi înfipt într-o lume a înţelegerilor superioare, experimentator al Absolutului, pe calea ‘observării’ lui Dumnezeu în fiece fir de praf şi de viaţă. Sub influenţa lui a luat deprinderea asocierii stiinţei cu credinţa, drept care conversaţia îi este tipic intelectuală şi nu adie niciodată a pridvor parohial. Ascultând-o, logica devine firesc aplicabilă în domeniul ilogicului, al ‘nebuniei’ pentru Hristos, cum a numit credinţa Mântuitorul însuşi. O frecventez sporadic, în amintirea aceluia care ne-a fost drag amândurora – savantul numit – şi care, astfel, a devenit legătura noastră coborâtă din imponderabil, adăugând misterului ambelor existenţe unul uşor şi plăcut de suportat. Nu peste mult i-am povestit un vis într-al cărui final ea îmi devenea un fel de călăuză. Într-o bună zi, cu prilejul unei convorbiri telefonice, plângându-se, amuzată, de faptul că toţi tabără asupra sa, trag de ea, o supun...

Luni 5 II mi-am notat fragmentul final al unui alt vis din noapte abia încheiată. Într-un tramvai. Însoţeam o tânără al cărei pat – mobilă stil – voiam să-l cumpăr. ‘Voiam’, scrie A. F., asociat cu ‘pat’, indică limpede dorinţa sexuală. Ceea ce mi se pare ciudat pentru mine, care niciodată n-am recurs la a plăti dragostea, e inserţia ideii ‘cumpărării’; cu atât mai mult cu cât ea devine tema visului, după cum se va vedea. Ne-au ajuns din urmă două surori în jur de douăzeci de ani: aveau şi ele un pat de vânzare. Stilul acestuia era: Mercantile (!). Cereau, aferat, un preţ ridicol de mic: 200 lei. Schimb de priviri cu cea dintâi vânzătoare; zâmbetul ei de superioritate. E uşor de remarcat progresia numărului doi: 2 surori, 20 ani, 200 lei. Ca şi insistenţa asupra ideii vânzării ‘patului’ – stilul ‘Mercantile’. Deoarece am menţionat, în comentarea visului precedent, că atât numele femeii iubite cât şi acela al soţiei începeau cu iniţiala M, mă întreb în ce măsură trebuie legat acest fapt de litera de debut al cuvântului ‘Mercantile’ (mai ales când am simţit nevoia s-o transcriu cu majusculă). Caut în amintiri ceva cât de cât apropiat de această întâmplare. Regăsesc o seară când reveneam acasă, când încă nu eram căsătorit. Una dintre cele două banchete dispuse faţă-n faţă într-un troleibuz era ocupată de două fete cu vreo zece ani mai tinere ca mine. Erau singurele pasagere la acea oră destul de înaintată. Am luat loc pe bancheta de vizavi. Era vară. Nasturii bluzei îmi stăteau deschişi, lăsând să mi se vadă pieptul. Am remarcat privirile uneia insistând asupra muşchilor lui. Apoi au coborât către rădăcina pulpelor, de unde nu s-au mai mişcat, concentrate să citească formele întrevăzute prin ridicăturile şi coborâşurile pânzei subţiri din care-mi erau confecţionaţi pantalonii. Căutăturile îi erau arzătoare, atât de perseverente, încât...

Tocmai astăzi, de la părintele Alexandru, am aflat vestea mortii Profesorului Mihai Rădulescu…desi eu sunt la Bucuresti, aici…si nu am aflat despre ea, care s-a petrecut acum un an…Regret că nu am stiut nici de înmormântare si nici de pomenirea de un an, pentru că doream să fiu prezent…din respect pentru statura sa intelectuală si morală… L-am cunoscut pe profesorul Mihai Rădulescu, pe care îl evocăm acum, în primul an de facultate, ca profesor de Engleză. Dumnealui a fost profesorul care ne-a dat să traducem, la primul examen, un text, de o jumătate de pagină, din orice carte în engleză dorim noi… Nu am înteles atunci care era sensul…Mai apoi mi-am dat seama că traducerea înseamnă libertate…dar si atentie…si că esti înteles si te descoperi pe măsura implicării personale în traducere. Apoi am stat de vorbă, când am auzit că suferise în închisoare si că se ocupase de arheologizarea detentiei românesti din timpul comunismului. M-a impulsionat să scriu si să comentez datele pe care le aveam de la Părintele nostru, Ilie, văzătorul de Dumnezeu, al cărui prim volum din operele sale îl voi edita foarte curând la nivel online. Fuma mult…avea cearcăne mari si suferintă încrustată pe frunte, dar te privea profund…si nu se complica cu tine, dacă te vedea incorigibil… Avea întelepciunea de a zâmbi, un umor fin…si o mare cunoastere a vechii literaturi române…cât si o lejeritate uluitoare în întelegerea modului de a gândi în limba engleză. Un studiu al său despre Sfântul Antim Ivireanul i-a sugerat doamnei preotese (îmi mărturiseste acum), ca să înteleagă relatia dintre Sfântul Antim si Mihail Eminescu la nivelul imaginilor si simbolurilor poetice. Nu cred că l-am mai văzut în ultimii 8-9 ani…însă lucrurile editate de sine si cărtile sale ne arată, ca si în cazul Profesorului Dan Zamfirescu,...

Am aflat cu oarecare întârziere, de pe internet, că  marele şi bunul meu profesor a trecut la cele veşnice. Ne-am cunoscut cu peste treizeci şi cinci de ani în urmă. Eram student la Teologie în Bucureşti, iar dânsul era acolo profesor de franceză şi engleză. Nu am urmat cursurile dumnealui şi nici azi nu ştiu de ce am preferat germana. Îl admiram din umbră, fără să ştie de existenţa mea. Era un om masiv, bine înfipt pe picioare, cu păr  lung, căzându-i în plete pe grumazi, lat în spete, atletic. Nişte cearcăne mari, aproape negre, îi străjuiau ochii, arătându-ne câte ore de nesomn şi de trudă se ascund în spatele lor.  Traducea cu o uşurinţă impresionantă la discuţiile, discursurile, conferinţele, ce se ţineau cu prilejul vizitelor unor delegaţii străine la facultatea noastră. Avea o voce gravă, cu un ,,rrr’’ inimitabil. Fuma foarte mult în afara facultăţii. Purta permanent în mână o geantă mare, plină întotdeauna cu cărţi, caiete, corecturi etc. Nu aş putea preciza cum a început relaţia mea cu el. Publicasem  mai multe articole  în unele reviste bisericeşti şi aveam nişte manuscrise la diferite edituri din Bucureşti. Cred că ne-am cunoscut la Editura Albatros de la Casa Scânteii, prin Domnul Redactor Gheorghe Marin, la care am publicat amândoi în anii următori câteva lucrări. A fost destul să descopere în mine patima scrisului, că atât mi-a trebuit. Poate nu era zi în care să vină în facultate şi să nu mă cheme, să nu mă caute. Avea un tact pedagogic desăvârşit. Ştia să descopere şi să mobilizeze tineri cu preocupări într-ale cercetării. stia să te învete să-ti creezi planuri de rezervă, asa încât oricât ai fi fost de lovit, să ai întotdeauna o solutie alternativă si să poti rezista. Simţeam şi eu nevoia să-l...