Suita de portrete din perioada detenţiei, adunate de Tudor Arghezi sub titlul Poarta Neagră (Bucureşti, Editura “Cultura Naţională”, 1930), ne prilejuieşte o evaluare a calităţilor autorului de observator al comportamentului uman. Vom urmări structurile comportamentale stilistice în paginile respectivului volum. Structurile comportamentale stilistice, ilogice în esenţa lor, sunt îngăduite de nişte mecanisme stilistice ale gândirii, aceleaşi ce permit percepţia stilistică sau elaborarea figurilor de stil în practicarea unei arte sau a alteia. Aceste mecanisme stau la originea unor viziuni stilistice asupra vieţii; viziunile stilistice integrează comportamentele stilistice; comportamentele stilistice generează situaţii stilistice. Exemplele ce urmează vor clarifica, pe cât posibil în baza acestui material ilustrativ unic, legitatea acestor înlănţuiri şi rostul lor în existenţa personajului (şi a oamenilor portretizaţi). Definiţiile folosite de noi privesc comportamentul nonverbal; cel verbal l-am evitat pe cât cu putinţă pentru a distinge mai bine categoria urmărită de noi de respectiva figură de stil (deşi în practică cele două tipuri de comportament colaborează aproape necontenit). Aceste definiţii adaptează la obiectul cercetării noastre definiţiile figurilor de stil. Vom începe cu prezentarea câtorva exemple de comportament emfatic, acesta, prin banalitatea sa, fiind accesibil observaţiei oricărui cititor.COMPORTAMENTUL STILISTIC EMFATIC este cel care  conferă mimicii, gesturilor, atitudinilor, etc. o deosebită greutate, scoţându-le în evidenţă printr-o uşoară exagerare faţă de firesc. Teatralitatea este caracteristica lui. “Un locotenent în plină explozie de personalitate, (…) îşi expunea , de la distanţă frecându-şi coada mustăţilor, pozele plastice cu mâna pe şold, cu pieptul statuar, cu un dinte de aur, cu un zâmbet ale bărbatului cu <<fizic plăcut>>” (p. 83). Vasăzică, comportamentul emfatic expune presupusele calităţi ale individului peste măsura îngăduită de necesitate. Dar el mai şi provoacă admiraţia sau măcar atenţia celorlalţi. “Fiinţa Directorului face ocolul întradins al curţii pe lângă ziduri şi apare din fund, între cele două rânduri de deţinuţi, ca să guste o intrare triumfală de dramaturg. În...

Cine dintre aceia care au parcurs măcar una dintre cărţile privitoare la “reeducările studenţeşti” de la penitenciarul Piteşti (premerse de încercările de la Jilava, de tatonările de la penitenciarul Suceava, şi continuate cu ‘depăşirile de normă’ de la Canal, cu tentativele ratate de la Târgu Ocna, de aiurea, şi de ororile de la penitenciarul Gherla) nu a reţinut numele lui Şura Bogdanovici, după botez: Alexandru? Totuşi, pentru a preveni şi posibilitatea existenţei unor cititori mai puţin informaţi asupra acestei pete cumplite ce a înnegrit istoria contemporană a României – reeducările -, vom recurge la câteva date lămuritoare. Prin mijlocirea lor vom obţine minimumul necesar aprecierii negative şi pozitive a personalităţii celui numit. Alături de biografia sa, vom avea la dispoziţie şi câteva dintre puţinele însemnări ce a lăsat posterităţii (toate, cu o excepţie, inedite), cele mai însemnate dintre acestea fiind o mână de poezii. Ele au scăpat de binechibzuita cenzură a mamei sale, îngrozită de percheziţii ce i-ar fi putut adăuga culpei fiului său povara altor ani de temniţă, peste condamnările atrase de activitatea lui politică, datorită posibilei descoperiri a versurilor sale. Textul de faţă constituie prima încercare de reconstituire a scurtei şi tragicei vieţi a studentului legionar care, în anchetă, a propus Securităţii să i se încredinţeze organizarea şi conducerea “reeducării” miilor de studenţi de un crez cu el, arestaţi în noaptea de 15 mai 1948, a elevilor membri ai “Frăţiilor de Cruce”, ca şi a celorlalţi studenţi făcând parte din diverse organizaţii ce se opuneau terorii comuniste instaurate în România, câţi se aflau adunaţi în penitenciare. Sau dacă nu a pornit de la el acea propunere ruşinoasă – adevărata sursă nu a ieşit încă la iveală -, va fi vorba despre studentul căruia i s-a indicat de către securişti să pună în...

Autrefois, ceux qui voulaient connaître leur destin allainet a Delphes. Sur le petit temple dédié a Apollon on pouvait lire les mots: “Tu es.” Sur le fronton de la demeure sacrée était écrit: “Connais-toi toi-meme.” La demeure était bâtie au-dessus d’une grotte. Son emplacement avait été choisi grâce a l’ivresse de quelques chevres égarées, lesquelles devinrent folles en inspirant les vapeurs malsaines sortant de l’ouverture noire de la terre. Le plus célebre oracle de l’histoire puisait son inspiration dans une grotte. La vie des humains dépendit, dans des temps immémoriaux, d’une autre grotte. Et pas seulement la leur. La mort et la vie des fruits de la terre dépendirent d’une caverne. On se rappelle que Déméter, la déesse de l’agriculture et des céréales, était poursuivie par les amours de Neptune. C’est ainsi que fut engendré le coursier Arion. La belle déméter prit le deuil et se retira pour pleurer sa mythique tristesse dans une grotte. Tout le temps qu’elle u séjourna, la Terre fut ravagée par un mangue inoui de nourriture. A la fin, les Parques, parvinrent a adoucir la décision de la déesse, et sauver les hommes de la famine. Encore une fois, la mort et la vie paraissent dépendre d’une grotte. Pour cette raison, probablement, les mysteres d’Héra, d’Attis et de Cybele, de Muthra sont tous liés a des grottes. En Ourartou, les dévis vivaient, dans les grottes, les esprits féminins, les hambarouches, aussi, de meme que les esprits-gardiens des sources, les vichaps1. Aux Indes, on a creusé des grottes artificielles pour arbitrer des temples: Bedsâ, Nâsik, Karli, Bhâjâ, Ajantâ. Chez nous aussi on a le gout de la grotte. Le prophete des Daces en habitait une. Et, a ce qu’il paraît, il ne fut pas le dernier a le faire., car ce serait tout au...

La méthode de la stylistique anthropologique dans la critique littéraire L’irruption spectaculaire de la poétique et de la rhétorique dans la sphere de la conaissance de l’homme contemporain pose non seulement des questions d’ordre stylistique, méthodologique, comparatiste, etc., mais aussi d’ordre psychologique, sociologique, anthropologique. Par example: est-ce la figure un produit de la pensée logique ou non? Apparaît-elle seulement dans le langage des mots ou aussi dans d’autres langages? Est-elle spécifique au langage ou la retrouve-t-on dans n’importe quelle sorte de comportement? Est-elle une élaboration artificielle ou reflete-t-elle une maniere spécifique de perception de la réalité et, éventuellement, une <<Weltanschauung>>? Des maintenant, nos questions paraissent délimiter une recherche, laquelle se sépare de la stylistique classique pour s’orienter vers la psychologie, la sociologie et, surtout, l’anthropologie. Dire: ‘une femme gendarme’ et etre compromis est chose au moins curieuse. Pour sur, c’est la synthese d’une comparaison; mais puisque ce n’est las la somme de quelques symboles algébriques, mais une groupe de notions pleines de seve et de sens, cette synthese transmet une image vivante, plus qu’un portrait, presque un etre, tout en restant illogique, du point de vue de la formulation. Quand nous affirmons, de pair avec Jago: << I am not what I am>>, nous nous éloignons de toute velleité de la logique de pouvoir se constituer en matrice pour cette figure que nous avons nommée: la dichotomie-antonymique, et qui définit stylistiquement un object a deux aspects simultanément opposés. Comprendre l’entier et nommer la partie; utiliser le singulier et penser au pluriel; dire ‘poux’ en voulant faire comprendre ‘éléphant’; en voila tout autant d’aberrations logiques. Tout de meme, elles restent éloquentes, elles portent un message des plus clairs, dans la texture de l’ouvre littéraire ou de la conversation quotidienne. On dirait que les figures, au moins...

Prefaţă la romanul “Condamnat să învingă” de Mihai Rădulescu Există o tentinţă a timpului de a se ascunde, poate în virtutea acelei dominante egalizatoare care înseriază evenimente, fapte şi perioade, transformându-le în fişe istorice, exacte în esenţă, fatal incomplete şi, pe măsura împrospătării generaţiilor, irelevante, seci. Şi aceasta nu atât din cauza imensităţii materialului, am spune nenumărabil, cât din lipsa unei dimensiuni, a unui factor, direct, de impact şi cu particularităţi care, la rândul lor, refuză catalogarea: cel emotiv. Dacă s-a vorbit atâta, într-un trecut ce profită de împrejurări spre a deveni istorie pur şi simplu, în care cantitatea profită de un ce misterios spre a deveni calitate – o specialitate a marxism-leninismului – nu se vorbeşte astăzi deloc de procesul invers, involutiv, în care calitatea se preschimbă în cantitate, divizibilă, compsumtibilă, paradis al tuturor interpretărilor, domeniu predilect al avocaţilor diavolului. Transformat în cifră, în procent, omul intră în grilele statisticii, element neutral al bilanţurilor unde numărul de zero-uri, aşezate în coloane, încetează să impresioneze, operând comparativ. Nu este prin urmare câtuşi de puţin curios fenomenul deosebitei apetenţe pentru genul memorialistic al publicului cititor din zilele noastre, grizat de iluzia saltului informativ, dar în realitate grav atins de îndelungatul tratament al spălării creierului la care, timp de mai multe generaţii, a fost cu eficienţă supus. Acum ies la iveală vechi jurnale ale unor personalităţi politice, la ceasul ultimei pledoarii, cea pro domo, se scriu, de către bărbaţi vârstnici, memorii, completând, în sistemul parcelelor pătrate, harta unei epoci. Apar pagini care încearcă să păstreze măsura în evocarea unor tragedii lipsite, la vremea lor, de măsura omenească. Astfel rememorate, evenimente, scene de oroare şi coşmar, se transformă în planşe de felul celor anatomice, necesare specialistului în formare, cuprinzătoare, adresându-se inteligenţei şi prea puţin relevante din punct...