Nu-i recunosc vocea în micuţul difuzor al reportofonului pe care mi l-a împrumutat Prea Sfinţitul Irineu. Vorbeşte rar şi apăsat, ca din faţa Uşilor Împărăteşti. Parcă citesc în rostirea sa o oarecare căutare a cuvintelor, să-şi facă înţelesul cât mai limpede, mai convingător. Oare anii să-i fi cuminţit spiritul ghiduş şi entuziast al fluenţei de odinioară? Trecură  vreo douăzeci de ani şi mai bine, nu? Poate treizeci. Ori mai eram student de-al doilea (adică după întreruperea adusă de puşcărie), ori abia mă nimerisem profesor, când l-am cunoscut. Trăsesem în Govora-Sat, în vacanţă, pătimaş să cunosc mănăstirile Olteniei ca, de aici, mai târziu din Jiblea, iar şi mai târziu din Polovragi, să calc prin cât mai multe. Bun înţeles, l-am vizitat mai întâi pe preotul locului, să-l descos asupra zonei. Se numea Petre Gheorghe şi era bucuros de un conlocutor, mai precis de un ascultător. De atunci am vorbit în multe rânduri despre el studenţilor. L-am dat pildă de ce poate face un om cu viaţa sa; l-am citat dimpreună cu  părintele Oancea, fondatorul muzeului de icoane pe sticlă, din Sibiel, şi cu Nicolae Popa, cântăreţul bisericesc din Târpeşti, arheolog amator şi sculptor în lemn, întemeietor al altui muzeu. le-am repetat cuvintele preotului Petre Gheorghe, care a extins aria neoliticului cu un judeţ, lucru complet străin oamenilor de ştiinţă, până la descoperirile sale, adică nimeni n-a avut cunoştiinţă că şi pe aceste meleaguri au vieţuit strămoşii noştri din perioada numită, reluam pentru ei, ziceam, vorbe ca: ” – Arheologia are multe taine. Trebuie să ‘miroşi’ locul unde sunt cioburile şi cioburile trebuie a le ‘mirosi’. Unii spun că e greu. Este într-adevăr o taină să găseşti un ciob în pământ. Atunci când am săpat şi am găsit ciobul ăla ‘Coţofeni’, şi am ştiut că era...

Harul cântecului atrage, printre alte calificative, şi următorul: ‘a fi dăruit cu glas’. Rareori, foarte arareori, i-am auzit pe semenii noştri remarcând despre altcineva că ar avea un glas ieşit din comun, cât priveşte vorbirea de rând – şi nu când cântă. Şi, totuşi, a grăi cu limpezimile cerului seninşi însorit, cu desprinderea de pe buze a sonului slovei, ca un salt firesc – şi mic şi pe nesimţitelea – , cum aparţine păsărilor când îşi iau zborul, a nu-ţi lipsi nici un sunet când vorbeşti, a nu le înghesui unul în celălalt, a nu-l grăbi pe acesta în paguba altuia, a nu impune accentuări la tot pasul, a-ţi fi rostirea egală ei înseşi, expusă în afara cavităţii vocale şi nu înghiţită, nu muşcând coada, nu rostogolită, nu hărtănită, nu izmenită, nu trasă cu tunul, nici cu mitraliera, nici cu praştia, dar nici cu carul, a n-o avea muşcătoare, nici înţepătoare, nici linguşitoare, nici aruncată în duşmănie, nici scuipată, nici hodorogită, nici şuierată, a-ţi fi şirul vorbelor ca o punte între tine şi infinit, iată cum mi se pare că arată, mai bine spus, sună, ‘glasul cu dar’. Şi el este odihnitor, şi e încurajator, şi respiră dragoste de viaţă şi de oameni, şi te ademeneşte, şi te încântă, şi te înmoaie, şi te cucereşte. O astfel de voce mi-a fost dat să aud în Dăeşti, în Vâlcea, când am fost întâmpinaţi de părintele Ioan Druţu, la poarta grădinii sale îmbrăţişată de meri, şi mai având şi magnolii, lilieci, smochini şi cine ştie câte alte bogăţii şi minunăţii ascunse în mirifica ei verzime deasă, dar şi aerisită şi desfăşurându-se în soare, după tipicul cerul de pomicultură şi de ştiinţa îngrijirii întru iubire a sorei noastre blânde, tăcute şi darnice, vegetaţia. Nu era întâia oară...

Ceea ce am să vă povestesc sunt clipe trăite cu bucurii înălţătoare pentru un dram de bine pe care-l faci, fără a ţine seamă de neam sau religie. (…) În octombrie 1944, era într-o vineri şi afară ploua cu găleata. Stăteam în cerdac, privind cu drag la jocul picăturilor de ploaie. Eram stareţa mănăstirii şi deci nu lipseam niciodată de la masă, chiar când ajunam. În această zi, însă, m-a furat dansul băşicilor de apă ce se loveau una de alta de pământ. Când am fost chemată de măicuţa ce anunţa masa întregului sobor de maici şi surori, am rugat-o să facă rugăciune şi să mănânce obştea fără mine, deoarece eu voi mânca seara. Cât timp a trecut nu pot preciza, dar iată că văd intrând pe sub clopotniţă, mergând spre trotuar spre biserica deschisă, doi bărbaţi ce ţineau câte o pătură în jurul corpului, acoperindu-le murdarele haine. S-au întors cu privirea spre stăreţie şi, când m-au văzut, s-au oprit, s-au închinat cu semnul crucii catolice şi s-au înclinat cu un salut. Pentru mine ploaia n-a mai existat şi, fără a mă gândi la consecinţe, întrucât cei doi bărbaţi, care stăteau ca o stâncă fără grai aşteptând salvarea sau predarea, erau ofiţeri nemţi, iar la acea vreme ei erau consideraţi duşmanii ţării, aceştia se văd luaţi de mână şi duşi de mine în biserică. nedumeriţi, mă priveau cu ochii speriaţi. Le iau pătura din care curgea apa, o arunc în curte, trag uşile bisericii şi le încu, îi duc în faţa icoanei Maicii Preacurate, îngenunchez cu ei şi încep, nu a mă ruga, ci a o întreba cu sufletul la gură, ca pe o Atotputernică Stăpână de la care aşteptam o poruncă precisă. Am primit răspunsul, văzând totul cum trebuie să procedez şi am...

Îl privesc cu coada ochiului. Schimbarea ce o citesc pe trăsăturile sale ţine doar de apariţia unei bărbi scurte, ca un colier întunecos, mătăsos şi prelungit în jos pe mijloc, jur împrejurul maxilarului inferior, iar sus nimbat cu mustaţă; în schimb, portul şi veşmintele i s-au modificat de când mă aşezam în banca lui din sala de clasă, când era un student numai sete de învăţătură şi tăioasă dorinţă de adevăr. Mă aşezam lângă el, deoarece nu venea doar cu grupa sa să înveţe o limbă străină, ci îşi rupea răgazul să revină, când mă ştia liber, să-l învăţ şi a doua. Ambele i-au folosit. A plecat la înalte studii în Franţa, unde a ajuns la rândul său profesor; de acolo, a trecut Canalul în Anglia, să-şi perfecţioneze fluenţa. Bursa de vreun an-doi în Marea Britanie, n-a folosit-o decât timp de trei luni: ştia prea mult de-acasă. Am creat şi eu un ‘asemenea mie’. Am aflat despre mai mulţi dintre foştii mei studenţi că au păstrat aceleaşi aplecări; mă doare sufletul că lipsa mea de interes pentru funcţii de conducere, pentru zbaterea administrativă şi pentru risipire (doar mă socotesc scriitor – iar calea scrisului e atât de lungă şi învăţarea ei nu se mai isprăveşte…) m-a împiedicat să întemeiez un institut de cercetări la care să colaborăm toţi, ucenici de seamă, şcoliţi prin toate străinătăţile, şi dascăl modest, abia izbutind să-şi isprăvească, după puşcării, studiile superioare… Câte fire n-am fi putut despica în patru, şi în şaisprezece, pentru ştiinţa română, în domeniile psihologiei, sociologiei, antropologiei religioase, la un loc şi fraţi buni răstigniţi pentru muncă. Îl privesc cu coada ochiului şi-i urmăresc strădaniile de a-şi modela tonul glasului după entuziasmele ce ne-au legat odinioară. E greu: trecură mulţi ani. Astăzi este Arhiereu, iar eu...

Cine să-şi închipuie că unui copil născut în 1911, în satul dealul Mare, de mai sus de Drăgăşani cu vreo 15 km., viitorul avea să-i ţină în păstrare bine chivernisită o viaţă atât de neaşteptată? Chiar dacă se înfăţişă la examenul de admitere la Seminarul din Vâlcea cu un an mai devreme decât prevedea regulamentul şi dacă primi bursă încă de la cei 11 anişori ai lui, tot nu se întrevedea nimic deosebit – când zic ‘deosebit’, deosebit înţeleg! – în existenţa sa de mai târziu, ce rămânea o privelişte înceţoşată şi luminată prea arareori de câte ceva sigur. Tot bursier continuă a fi pe parcursul celor opt ani de studiu, iar în clasa a şaptea îl numiră şi bibliotecar, plăcându-i tare mult să citească. Ba se îndeletnicea şi cu poezia. Drept care, debută în ziarul socialist (nu ştia el ce era aceea) “Curierul Muncii”. Prima sa colaborare începea cu versul: Într-un palat, în sala mare… Succesul acelei apariţii nu întârzie să se facă simţit într-un fel surprinzător. Elevul Dumitru Bălaşa fu ridicat de Siguranţă, pentru crima de lese Majestate, socotindu-se că reminiscenţa lui eminesciană constituia o diatribă împotriva Dinastiei, lucru ce nici prin minte nu-i trecuse, nici prin vise nu-l călcase. Asta şi-au dat seama şi anchetatorii, astfel încât singura lui pedeapsă fu sperietura trasă. Şi cum aceasta nu fusese destul de mare, nemaiputându-şi stăpâni condeiul nărăvaş, ca un încercat într-ale suişurilor şi coborâşurilor destinelor culturale, scoase revista: “Foi Literare”. Avea o revistă şi profesorul său de limba română. Ucenicul îi găsea anumite lipsuri şi nu se sfii prea din scurt să le  biciuiască într-a sa. Pe astă cale, îndată după apariţia primului număr, se trezi eliminat. Încălcase din nou şi într-altcum regulamentul: publicase fără avizul cenzurii cancelariei. Fostul director, profesorul Costantin Grigore,...