Viaţa lui Cicerone Ioniţoiu, primul şi cel mai de seamă monograf al temniţelor române sub comunişti, dintre aceia stabiliţi în străinătate odinioară, se înfăţişează mult mai complexă – este uşor de închipuit aceasta – decât am intenţia să dezvălui aici. Înainte de a purcede la demonstrarea relaţiile sale cu Iuliu Maniu (ca de la pion la regele lui de pe tabla de şah) – ce constituie obiectivul paginilor de faţă -, intenţionez să dovedesc forţa caracterului său, atât de rar întâlnită la majoritatea dintre noi. Pentru aceasta voi copia un Proces-verbal de interogatoriu, grăitor. “Învinuit IONIŢOIU CICERONE, născut la 8 mai 1924, în Craiova, fiul lui Ion şi Maria, fost profesor, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, Str. Secerişului Nr. 8. “17 noiembrie 1962 “Localitatea Bucureşti “Interogatoriul a început la ora 9 şi 35 min, ” s-a terminat la ora 14 şi _ min. “Întrebare: Astăzi data de mai sus ţi s-a prezentat ordonanţa de punere sub învinuire în care se arată că după anul 1954, când ai fost eliberat din închisoare, ai restabilit legătura cu mai mulţi membri” [“membrii”; aici şi mai departe intervin în text pentru corectarea ortografică a greşelilor anchetatorului, fără s-o mai semnalez; M.R.] “P.N.Ţ. şi împreună cu aceştia ai desfăşurat activitate duşmănoasă împotriva orânduirii democrat populare din R.P.R. până în 1961 când ai fost arestat. “În discuţiile ce le-ai purtat cu elementele respective ai comentat şi interpretat în mod duşmănos situaţia din ţară preconizând schimbarea regimului democrat popular şi reinstalarea orânduirii capitaliste. “Recunoşti învinuirile ce ţi-au fost aduse? “Răspuns: Nu recunosc nimic din învinuirile ce mi-au fost aduse prin ordonanţa de punere sub învinuire care mi-a fost prezentată spre luare la cunoştinţă azi 17 noiembrie 1962. Arestatul refuză să facă declaraţii în continuare. Anchetator penal, Cpt. C. Purcaru” Semnătura lui...

PREOŢI ÎN CĂTUŞE Seria FIUL OMULUI – 12 Editura RAMIDA, Bucureşti – 1997 Culegere, Tehnoredactare computerizată şi Grafică MIHAI RĂDULESCU Tiparul realizat la Tipografia Silmy Prod-Impex ’95 Str. Locotenent Alex. Paulescu, nr. 31, sector 2, Bucureşti Tel: 620.63.75; Tel./Fax: 323.70.61 Copyright-ul aparţine lui Mihai Rădulescu; 1997. ISBN 973-97480-8-2 MIHAI RĂDULESCU şi IRINEU...

Înalta încordare a nevăzutei anatomii duhovniceşti, la care duce trăirea pe hotarul ce învecinează, fără să-i despartă cu desăvârşire, pe vii şi pe morţi; bâjbâirea către lumină a unor suflete pe cât de hotărâte a o rupe cu carnea şi cu stăpânirea ei, tot pe atât de neputincioase în a se aşeza într-o lume îngerească a cărei lege nu o cunosc; topirea treptată în rugăciune, sângeros întreruptă de năvala neaşteptată a spaimei; toate acestea, dacă nu-l preschimbă pe biet omul întemniţat într-o făptură slobozită de robia pământescului, oricum îi ascut simţurile de rând şi-i trezesc altele neobişnuite, care fie că erau călurite, până la întemniţare, de amorţirea somnului şi cea a neştiinţei, fie abia înmuguriseră. Pentru ascuţirea simţurilor (omului lăuntric), voi da drept pildă mărturia domnului Corneliu Coposu: “Este o experienţă foarte interesantă: în puşcărie, în tăcerea mormântală în care trăiesc deţinuţii, se ascute auzul. După câteva zile ajunsesem, eu cel puţin, să identific cu precizie, după scârţâitul balamalelor, la care celulă se deschidea uşa. Cu ajutorul  auzului reuşeam să ne dăm seama când se întâmpla ceva într-o celulă. Bineînţeles, după ce, prin mijlocul “morselor”, reuşisem să-i identificăm pe toţi ocupanţii celulelor din acest infern de puşcărie. Tot aşa sesizam ori de câte ori câte unul din noi murea. Celula  are muzica ei. Deschiderea  şi închiderea puteau fi sesizate cu ascuţimea auzului, să ştii ce celulă se deschide. cel mai greu lucru, pe care l-am învăţat după trei-patru ani, a fost: din ce direcţie vin paşii. Pentru că, din interiorul celulei, chiar dacă eşti foarte atent şi auzi paşii apropiindu-se, nu-ţi dai seama dacă vin din stânga sau din dreapta” (dintr-o emisiune T.V. din cadrul serialului MEMORIALUL DURERII, realizat de Lucia Hossu-Longin). Despre o asemănătoare creştere a puterilor psihologice scriu şi Hans-Jurg Stukelberger şi...

Legătura dintre om şi Dumnezeu în condiţiile detenţiei politice sub comunişti era extrem de variată. Pe de o parte, deoarece în temniţe, lagăre şi mine s-au găsit la un loc credincioşi ai mai multor religii, alături de agnostici şi atei, precum şi-n cadrul creştinismului – reprezentanţi ai feluritelor culte şi denominaţiuni, ai clerului şi laicilor. Pe de altă parte, ea era dependentă de condiţiile diverse de vieţuire care nu numai că se schimbau de la un loc punitiv la altul; de la o epocă la alta; de la izolarea totală la bacul danubian, în pântecele căruia se înghesuiau mai bine de o mie de inşi. Toate acestea se colorau diferit în raport şi de istoria personală, psihologică, biologică a fiecărui individ în sine, din experienţele duhovniceşti ale cărora a crescut o inflorescenţă imensă şi nespus de neasemenea ei înseşi,  a aspiraţiilor spre Divinitate, astfel încât  nu ar părea nepotrivit ca fenomenul să fie cercetat sub denumirea: Religia (sau: Credinţa) deţinuţilor politici în locurile de detenţie comuniste. Şi poate că volumul meu RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, ÎN GHERLELE COMUNISTE, cât şi cele ce i-au urmat în Seria FIUL OMULUI, nu fac altceva decât să desţelenească ogorul pentru atari studii din viitor de psihologie a religiei. Toată gama imaginabilă de atitudini lăuntrice şi exteriorizate ale făpturii în faţa Creatorului ei se află expusă sub ochii observatorului. De la decenţă la pioşenia sobră; de la pioşenia sobră la lacrima fierbinte; de la lacrima fierbinte la frica îngheţată; de la frica îngheţată la teatralismul bigot; de la teatralismul bigot la postura corporală aiuristică şi penibil de caraghioasă. Am văzut preoţi rugându-se în taină, ori pentru obşte. Dar am văzut şi un laic, care, cunoscând pe de rost Liturghia şi nemaisuportând lipsa ei, şi-a asumat rolul slujitorului...

Cea dintâi victimă dintre noi n-a fost arestată, nici torturată. A fost de-a dreptul ucisă. Avea 27 ani. Un preot: Mihai Politic, îmi spune conlocutorul meu. ” – Nume predestinat. Politica i-a luat viaţa…, comentez, nesigur  pe ce va urma. Celălalt continuă, neîmpiedicându-se de jocul meu de cuvinte: ” – … Fără ca el să fi făcut vreodată altă politică decât aceea a lui Dumnezeu.” Ceea ce a rostit introduce o nuanţă foarte gravă în convorbirea noastră. ” – Cu atâta s-a ocupat cumnatul meu… – nu ştiu dacă v-am spus că mi-a fost cumnat. Şi a făcut doar politica lui Dumnezeu. Adică s-a ţinut de misia lui: avea cu adevărat chemarea Altarului. Asculta de ea cu simplitate, cu smerenie, cu hotărâre. Nu avea nevoie de nici un efort, de nici o-ncordare pentru a-şi struni hotărârea aceasta. Era în sine – o parte din credinţa lui. Credea. Credea cum respira. Avea o hotărâre dintre acelea blânde, care nu jenează pe nimeni, care nu încalcă buna cuviinţă; nu una care să se ridice ca şarpele-n coadă-n faţa semenilor. (‘V-arăt eu vouă cine sunt eu!’), nu. Hotărârea îi era treabă ce-l privea doar pe el, asupra căreia doar el avea stăpânire, doar el drepturi; ceva foarte lăuntric şi personal, intim. Nu vorbea despre ea. N-o pomenea măcar. Ceea ce vă încredinţez e din observaţia mea. Socotesc că şi ceilalţi băgau de seamă acelaşi lucru. Că de la el nu puteai smulge un cuvinţel despre sine! Mai ales de laudă… sau să-l fi dat în vileag… preot cuminte, aia era. Preot de ţară…” Ultimei noţiuni, vorbitorul i-a dăruit o încărcătură de lirism cu care ne-am obişnuit toţi din literatura ce ne-a format. Ea a clădit în noi imagini pe care n-au izbutit să le şteargă surprizele vieţii,...