Cum credea  că Securitatea nu era încă bine organizată, părintele Bălaşa decise s-o ia înaintea ei şi să-şi facă urma pierdută. Aşa că, în 1948 se duse în audienţă la mai marii săi,  pentru a-i ruga să-l ajute să dobândească un alt post de preot, fără solicitarea în scris a unui transfer, care devenea mijlocul de a i se cunoaşte itinerariul. primi o numire, de ca şi când ar fi fost pentru oară slujitor al Altarului. Şi nimeni nu-l deranjă până în 1959. În acea perioadă se revărsase asupra Ţării cel mai  viforos val de arestări cunoscut de la întâiul an menţionat mai sus. Personajul nostru era obsedat că va fi şi el dibuit de vânătorii de oameni. Sosi la el, pe neaşteptate, preotul Virgil Pârvănescu, ajutor de comandant legionar. Era condamnat, în contumacie, la moarte. Avea grabnică nevoie să fie ascuns, altfel îl aştepta plutonul. Părintele Bălaşa îi găsi o gazdă la o cunoştinţă din Vaideeni. Ulterior, se mută la un frate al părintelui Dumitru, Ionică, tatăl pictorului; pe urmă, la Constantin Sacerdoţeanu, diaconul de la Sfânta Episcopie a Râmnicului-Vâlcea. Finalmente, poposi la Suteşti, la Dumitru Bălaşa. Fugarul era înarmat cu un pistol şi intenţiona să-şi ia viaţa în cazul când ar fi fost încercuit de Securitate. Aranjamentul propus de el pentru a-şi păzi gazdele era ca acestea să declare că se pregăteau să-l denunţe în clipa descinderii. Părintele încercă om după om, cu băgare de seamă, de nu cunoştea vreun ins dibaci şi de încredere, să ştie păcăli paza frontierei, să-şi poată trece viu şi nevătămat musafirul în Jugoslavia, să-i mântuiască viaţa. Mite Măneanu, din Turnu-Severin, şi tatăl preotului scriitor Alexandru Stănciulescu-Bârda, îl puseră în legătură cu o călăuză. Omul cerea 20.000 lei. Cu banii depuşi la C.E.C. de părintele Dumitru şi...

Sinceritatea, care deseori mă fură pe mine însumi mie, în cursul anumitor convorbiri, se depărtează de mine când voiesc să comunic cu ceilalţi prin scris. Probabil că datorez această infirmitate educaţiei greşite ce ne-au făcut-o teoreticienii, când au încercat să ne convingă asupra realităţii unei arte ca produs exclusiv al imaginaţiei. Adică au întronat-o pe cea din urmă mai presus de toate puterile minţii şi ale sufletului, în procesul creaţiei. Or, creaţia omenească nu există. Ea e o continuare a realului, într-un plan accesibil doar pe cale psihologică, o tălmăcire şi răstălmăcire a lui, o aprofundare, o decorticare, o desosare, o analizare la microscop, o întoarcere pe dos şi, mai presus de orice, o organizare – fie logică, fie instinctuală, fie intuitivă, fie mistică, fie toate la un loc, o variaţiune, o unificare, ori, pur şi simplu, o înrămare. Felul meu de a scrie se foloseşte în primul rând de document, de observare, de biografie sau istorie, de citat. Unii mi-au spus că nici măcar nu este literatură. Alţii m-au mângâiat de palma primită de la cei dintâi, judecându-mi încercările la un loc cu operele cronicarilor neamului, “care sper că nu se-ndoieşte nimeni, au produs cea mai autentică literatură”, exclamau. Le port recunoştinţă. Când cineva se străduieşte să definească un op al meu – “interesant! nu e beletristică şi e! nu e eseu şi e! Conţine şi reportaj, şi memorialistică, şi invenţie, şi documentare strictă uneori chiar ştiinţifică! Interesant, dar nu pot defini. În defiitiv, tot scriind, vei găsi un gen” – îl ascult cu mult drag şi cu multă ciudă. Mi-e drag pentru că-i dau perfectă dreptate şi mi-e ciudă că nu-şi dă seama că genul mi l-a găsit demult: acesta este, întocmai cum l-a amănunţit. Nu ezitările celor din jur mă împing...

La “ASOCIAŢIA FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI DIN ROMÂNIA        ” S-A PRIMIT UN PLIC CONŢINÂND CELE DE MAI JOS: “Dle Preşedinte al  Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi Victime ale Dictaturii, Subsemnata Alexandrina Mazilu, domiciliată în comuna Dofteana, jud. Bacău, vă aduc la cunoştinţă următoarele: Soţul meu, preot Mazilu Alexandru, născut la 13 decembrie 1909, în com. Asău, jud. Bacău, decedat la 5 octombrie 1978, a suportat rigorile regimului comunist ca Deţinut Politic, neavând nici o vină. A fost arestat în luna octombrie 1944 şi dus la penitenciarul din Tg. Ocna, jud. Bacău, după care a fost transferat, în luna ianuarie 1945, la penitenciarul din Bacău. Nu a fost judecat nici acum şi nici altădată. Căci nu aveau motive să compară în faţa instanţei de judecată. La sfârşitul anului 1945 a fost eliberat. În perioada de după eliberare a fost strict supravegheat, deşi activitatea lui era de a-şi face meseria de preot şi nimic mai mult. În anul 1948 a fost arestat din nou şi dus la penitenciarul din Bacău, fără să fie judecat; bătut, stresat, ameninţat cu moartea, a fost pus în libertate după câteva luni. A urmat o supraveghere strictă şi în ziua de 20 iulie au venit securiştii din Bacău şi miliţienii din comună, au făcut o percheziţie sălbatică: au desfăcut podelele, au spart pereţii etc., după care l-au legat la ochi, i-au legat mâinile la spate cu cătuşe, care la orice mişcare se strângeau, şi a fost aruncat cu faţa în jos într-un camion şi dus la penitenciarul din Bacău. Din nou anchete, bătăi, înjurături şi din nou fără judecată a fost trimis cu vagonul CFR special, la Canal, la Colonia Poarta Albă, unde comandantul închisorii l-a ameninţat că este o colonie de exterminare. Totul s-a adeverit, căci au fost puşi la munci...

Marturii si documente Bucureşti EDITURA VREMEA 2005 Acest text apare după o primă ediţie (a autorului) din 2004 Culegerea, corectura şi tehnoredactarea autorului (telefon: 327.01.60; acum: 240.11.34) C Copyrightul autorului....

Ne aflăm la penitenciarul Sucevei, în anul 1948, într-o cameră unde, ca şi în celelalte, nu exista nici un pat. Arestaţii zăceau pe jos, pe nişte rudimente de pături. Foamea te rodea, setea te ardea. Ziua nimeni nu deranja reţinuţii. Nopţile, în schimb, odioase, le sfâşiau urletele celor schingiuiţi. Eugen socoti că, în mod premeditat, erau căscate de perete uşile camerelor de anchetă, să huiască închisoarea toată de cele ce se petreceau acolo. Cât stătu în acea cameră, Eugen Sahan cunoscu un ins mai în vârstă decât ceilalţi colocatari -, care-i impresionă pe toţi prin blândeţea sa. Numele îi era Vasile Ungureanu. Student cu ghiocei deasupra tâmplelor, făcea şi pe dascălul la o biserică ieşeană. Ocupa o încăpere a unei case parohiale. De fapt, îi fusese repartizată o locuinţă pe care, el nefolosind-o, din mila sa, odihneau sub acoperişul ei sumă de studenţi care n-aveau unde pune capul. Aceasta fusese pricina arestării sale: considerat gazdă de legionari complotişti. Nea Vasile, cum i se zicea, te împresura cu o privire de culoarea văzduhului şi caldă de te topea. Toţi se împrieteniseră cu el. Într-una dintre seri, Vasile Ungureanu fu cărat la anchetă, pe la ceasurile şapte-opt. În jurul orei unu noaptea, se deschise uşa şi fu aruncat în cameră un trup inert. Era al bădiei Vasile. Fiecare rămase încremenit în ungherul său. Nici un fir de praf nu se clinti. Toată suflarea îngheţase de groază. Speriat şi el, Eugen, totuşi, îşi făcu loc printre cei întinşi pe jos către masa de carne şi sânge. Se mai strecură cineva alături de el. Îl ridicară împreună cu băgare de seamă pe cel părăsit pe ciment. Îl cărară la locul unde bărbatul ajuns o ruină aţipea deobicei. Acum gemea. – “Nea Vasile, ce ţi s-a-ntâmplat?” – “Lăsaţi, copii,...