CAPITOLUL 18 DESPRE CÂTEVA FIGURI DE STIL CA MIJLOC DE CUNOAŞTERE 1 SIMBOLUL – Înainte de a încerca o sinteză a celor discutate, se cuvine să insistăm asupra perspectivei noastre, pentru a izbuti o înţelegere deplină a metodelor şi scopurilor ce ne-am propus. În lucrarea INTRODUCERE CRITICĂ ÎN PSIHANALIZĂ [Victor Săhleanu, Ion Popescu-Sibiu, Cluj, Editura Dacia, 1872 ], autorii cercetează, printre nenumărate aspecte ale vieţii psihice, unele particularităţi ale afectivităţii, ale logicii   şi ale memoriei în vis (p. 59). Victor Săhleanu şi Ion Popescu-Sibiu comentează: Gândirea onirică este o gândire primitivă […]. Ea se serveşte de simboluri aşa cum se serveşte mentalitatea populară (şi artistică sau religioasă) în mituri, în cimilituri, sau chiar în glume […]. Esenţa simbolizării este o comparaţie (dar nu orice fel de comparaţie) (p. 57). Simbolizarea ea însăşi face visul neinteligibil ; ea efectuează travestirea care se adaugă cenzurii (proces selectiv) pentru a ne ascunde de noi înşine (p. 58). Desigur, dintre toate figurile de stil simbolul a constituit cel mai adesea centrul interesului pentru mulţi cercetători ai activităţii psihice. Nu datorită unei calităţi deosebite a lui. Nu credem că se poate emite ideea unei ierarhizări valorice a figurilor de stil. Ci, pur şi simplu, deoarece străvechea educaţie mitică (şi, ulterior, religioasă) a familiarizat tot omul cu posibilitatea gândirii simbolice, drept care, a făcut simbolul (dintre toate celelalte figuri de stil) accesibil şi medicului, psihanalistului, psihologului. Căci, orice s-ar spune, pentru a folosi un termen stilistic şi a-l integra ştiinţei care te preocupă sunt necesare o temeinică aprofundare a literaturii, mai ales o cunoaştere a poeziei, asimilarea ei până în străfundurile fiinţei şi o sensibilitare artistică traumatizantă. Acestea lipsind, omul de ştiinţă a preluat acel ceva ce cunoştea de mic copil. Ne este teamă, însă, că deşi mulţi s-au obişnuit să vorbească despre simbol în vis, în visare, în comportament ş.a.m.d., puţini au gândit 1) că simbolul este o figură de stil...

CAPITOLUL 19 STILISTICA ANTROPOLOGICĂ. O aplicaţie: MECANISMUL DIHOTOMIC-ANTONIMIC AL GÂNDIRII 1 Ce este dihotomia-antonimică – Cercetările pe care le efectuăm ne-au îndreptat, treptat, spre convingerea că multe dintre figurile de stil citate ca antonime reprezintă, de fapt, altceva. Să luăm două exemple: În mine vezi şi grindeni şi seninuri [William Shakespeare, Totu-i bine când se sfârşeşte bine, vol. VIII, în rom. de Ion Frunzetti, V, 3, Regele, p.159] şi Pentru mine / Război e pacea [W. Shakespeare, Viaţa şi moartea Regelui Ioan, vol. I, în rom de Dan Botta, III, 1, Constance, p.103]. Este limpede că în cel dintâi caz avem de-a face cu două obiecte distincte opuse (ceea ce corespunde definiţiei elementare a antonimelor), iar în al doilea, cu un singur obiect cu două aspecte simultan opuse, figură pe care am numit-o: dihotomie-antonimică . Simultaneitatea poate însoţi antonimele (fie specificată, precum în exemplul următor, fie subînţeleasă, ca în zonele universalelor): Vrei să-mi pui în spinare în acelaşi timp treaba lui Dumnezeu şi treaba dracului? [Vezi mai sus, 1, V, 2, Lafeu, p.156]. În schimb, ea este implicită dihotomiei-antonimice: Tabloul ăsta are două feţe, / Pe una e Gorgona, pe cealaltă / Îl văd pe Marte [W. Shakespeare, Antoniu şi Cleopatra, vol. IX, în rom. de Tudor Vianu, II, 5, Cleopatra, p.232]. Circumstanţierea temporală nu îmbogăţeşte simultaneitatea latentă: Otrava e-acum leac [W. Shakespeare, Henric al IV-lea, în rom. de Dan Duţescu (partea I) şi Leon Leviţchi (partea a II), pt. II, I, 1, Northumberland, p.329]. Antonimele pot fi determinate modal astfel încât să sugereze o unitate: Urzeala vieţii noastre e umplută cu fire-amestecate: laolaltă-s şi binele şi răul [Vezi mai sus, I, IV, 3, Întâiul  nobil, p.128]. E o impresie falsă; ne aflăm în faţa a ceea ce matematica numeşte ‘o mulţime’. La fel dihotomia-antonimică poate părea, câteodată, antonimie: Dar cântecul prin harul său / Preschimbă rău-n bine şi binele...

“Postumele” Antume scrise-n ceas târziu Când parcă-ntârzie plecarea, Când parcă-n jur nimic nu-i viu Şi-n suflet bântuie-nserarea. Că ceasul vine, toţi o ştim, D-am vrea să ştim ora exactă; Să-ncepem să ne pregătim, Căci ştim că timpul se contractă. Ai vrea să pari cum îţi doreşti, Să laşi o stea în amintire; O ştii, ”nu eşti ceea ce eşti”, Şi-ai vrea s-alungi o amăgire. Va fi ceva deliberat, Va fi o nouă măsluire?!… În amintirea lui Nea Mihai   Ai fost… Ai fost, sau n-ai fost, ce ai fost? Mă bântuie-ntrebarea… Un erudit, cum greu găseşti, Un generos, peste măsură, Un literat de anvergură, Un mentor – sigur adăpost. Un chip blajin, dar sculptural, Cu-n grai molcom, dar plin de sfadă, Fără cuvinte de paradă, Fără de sfaturi fără rost. Cu cât mai mult ai suferit, Cu-atât mai mult ai sfidat moartea; Să fii ce-ai fost, ai servit cartea, Iar ce-ai lăsat, e-al vieţii cost… Apropo de  ”dubla personalitate”, sau ”dihotomia antonimică”, după Mihai Rădulescu.   Te-am cunoscut… Te-am cunoscut întâmplător, Pe la TV, la ”AS”, se pare; Cu Todea drept mediator, Vorbeai de Shakespeare – cercetare. Erai acasă, cum să spun?! Pluteai prin secolul în care, Shakespeare putea părea nebun, Iar tu-l vedeai modern, îmi pare. Şi-l prezentai drept psiholog, Şi nu ca pe-unul orişicare – Era, aş spune, un prolog, La ce urma în prezentare. Renaşterea ţi-a fost tărâm Unde-ai ţintit dihotomia – Un Jago ţi-a deschis un drum, Spre ce-ai numit antonimia. Şi-aşa ’ntr-o oră, mai puţin, Inventica şi-a spus cuvântul – Stilistica a câştigat, Iar tu-ai rămas plecat, cu gândul… * Lui Mihai, cu lacrimi…   Au trecut… Au trecut zile destule De când soarta te-a luat – Râsfoind prin amintire Pe-al meu site de tine-am dat. La ecourile aprinse...

Omul îl vinde pe om. Omul îşi chinuieşte fratele pe stradă, în tramvai, la servici, în temniţe. Prietenul, ruda cea mai apropiată, devin iudă – fără să-şi schimbe, părelnic, atitudinea călduroasă cunoscută de victimă. Omul săvârşeşte acestea şi nu înnebuneşte. De ce să înnebunească? Deoarece nu este conform tiparelor logice să fii şi alb şi negru în comportarea ta faţă de unul şi acelaşi semen, iar aceasta simultan!  E o purtare demenţială! Dar dacă nu înnebuneşte deîndată ce a trecut pragul logicului, ba mai mult, poate vieţui în astfel de condiţii psihice şi afective, înseamnă că ele sunt admise de psihismul nostru, că …suntem dotaţi de la natură să fim talere cu două feţe!… ” Astfel de constatări şi concluzii mă frământau din adolescenţă. Scrisorile anonime spintecau harta ţării şi cu prisosinţă a capitalei, îndreptându-se către sediile Securităţii. Zvonuri despre neveste care-şi denunţau soţii, despre copii care-şi denunţau părinţii, ba chiar şi unele acuzaţii semnate şi tipărite prin ziarele partidului comunist, ce făceau publice imunde dezvăluiri, predându-i cu mâinile legate călăilor pe cei mai apropiaţi, mă nedumireau în privinţa a ce se dovedea peste noapte a fi OMUL în România. Sovietizara noastră extrăgea monştri din bezna cu care învelea patria pentru aproape cincizeci de ani, monştri care… nu înnebuneau! Într-o atare atmosferă de negândit, am vieţuit până am căzut eu însumi în puşcărie. * La câţiva ani după eliberare, reluându-mi studiile universitare, la un curs al profesorului Leon Leviţchi, l-am auzit adresându-se auditoriului cu îndemnul: – Aceşti false friends îşi aşteaptă cercetătorul din rândurile dumneavoastră; e un capitol al lexicografiei engleze încă nescris. Tema de studiat îmi venea ca o mânuşă: cuvinte cu acelaşi aspect ortografic sau foarte uşor diferenţiat de la unul la celălalt care, însă, aveau înţelesuri nu rareori antonimice, iar deobicei foarte deosebite. De aici...

LUMEA LUI CHARLES DICKENS Motto “Verbul este, care va să zică, a fi, a face şi a suferi (asta-i toată gramatica pe care am învăţat-o la şcoală şi cred că-mi ajunge). Apoi dacă există un verb în carne şi oase, atunci eu sunt ăla. Căci eu veşnic sunt, din când în când fac câte ceva şi sufăr mereu” (Charles Dickens, Martin Chuzzlewit, II) “Literatura este, ÎNCĂ, adevărata antropologie” (Victor Săhleanu, Ecce Homo)  CHEIA PAGINILOR CE URMEAZĂ O mai adâncă înţelegere a omului nu poate fi realizată fără o decantare judicioasă a fiinţei lui. O autodepăşire a omului nu se poate obţine fără o cunoaştere precisă şi totală a posibilităţilor sale, recognoscibile la nivelul speciei. L-am ales pe Charles Dickens pentru a întreprinde paşi către această cunoaştere deoarece el ne ajută să înţelegem mai bine umanitatea în explozia varietăţii sale de autoexprimare în procesul intercomunicării. Spiritul ordinii prezent în eseul de faţă contribuie – prin lectura sa atentă, şi doar atât – la asimilarea şi la înscrierea lui ca regulă de bază când suntem puşi să observăm literatura şi viaţa, de pe poziţiile deciziei de a înţelege omul mai profund. Şi, totuşi, de ce tocmai Dickens? Este adevărat. Charles Dickens poate scrie capitole întregi în spiritul tiradei următoare: “Ţi-am spus, fermecătoare şi dulce nestemată, că trebuie să rămâi să mă asculţi, ori de nu, să pricinuieşti un rău ce n-ar mai putea fi reparat nicicând. M-ai întrebat ce rău. Rămâi şi-ţi voi spune. Pleacă şi-atunci răul se va-ntâmpla” (Misterul lui Edwin Drood, p. 245). Sensibilitatea modernă nu mai poate suporta ameninţarea şuvoiului mediocru lacrimogen, ascunsă între aceste cuvinte. Aspiraţia voluntară către puritate, bine, compasiune, tot ce scriitorul şi-a impus în numele misiunii sale, s-a şifonat şi a devenit maculatură, umplând co- şurile destinate literaturii uzate în secolul al...