CAPITOLUL 8 NU SUNT CEL CE SUNT, a strigat îngerul şi a căzut Structurile-cheie au preocupat mulţi shakespeareologi. Formula constituie un bun câştigat definitiv de analiza literară. Asociindu-ne cercetătorului american George Steiner, vom căuta să descifrăm în textura piesei OTHELLO cuvintele-sămânţă din care va rodi tragedia maurului. Piesele lui Shakespeare au fost descrise ca fiind dezvoltarea anumitor metafore primare. Deoarece cuvintele pe care le-a ales pentru accentuări şi aprofundări au un potenţial enorm, ele conferă acţiunii pieselor sale ordonarea strâns împletită caracteristică lor înşile. Rezultanta complexului numitREGELE LEAR , cu dezvăluirea lumii în lumina haosului elementar, poate fi privită ca dezvoltarea profeţiei Bufonului: anume că Reagan se va purta cu Lear cu omenie (kindly). In acest cuvânt, aproape fără însemnătate, stau la pândă cumplite cimilituri şi înţelesuri de taină. Există omenie (kindness) în omenirea noastră (human kind)? Ce s-ar întâmpla dacă fiecare s-ar purta după firea sa de om (his kind)? Oare Shakespeare, cu sensibilitatea sa categorică la valorile lingvistice, a implicat rădăcina comună a acestor cuvinte, cea care a făcut din kind cuvântul german desemnând copilul? De asemenea, argumentaţia complicată a lui Macbeth, privind acţiunile nefireşti din natură, politica şi comportamentul individual, se află concentrată în replica de la început: “Cinstitu-i nebunesc, iar nebunescu-i cinstit”. Discernământul lui Shakespeare în privinţa motivării umane, teribila intuire a atmosferei istorice, previziunile sale limpezi legate de psihologia modernă (grăuntele freudian din rămasul-bun adresat Cleopatrei de către clown (I wish you well of the worm), toate decurg, în urma unei analize finale, dintr-o înţelegere exhaustivă a posibilităţilor lingvistice. Piesele sale reprezintă tipare de cuvinte folosite cu o totalitate de înţelesuri ordonate [George Steiner, Shakespeare – Four Hundredth, in vol. Language and Silence, New York, Atheneum, 1967, p.208]. Căutând o metaforă primară în paginile lui OTHELLO , am dat peste un alt tip de replică-cheie. Generalul izbucneşte: Să nu mai sufăr! Vreau...

CAPITOLUL 8 NU SUNT CEL CE SUNT, a strigat îngerul şi a căzut Structurile-cheie au preocupat mulţi shakespeareologi. Formula constituie un bun câştigat definitiv de analiza literară. Asociindu-ne cercetătorului american George Steiner, vom căuta să descifrăm în textura piesei OTHELLO cuvintele-sămânţă din care va rodi tragedia maurului. Piesele lui Shakespeare au fost descrise ca fiind dezvoltarea anumitor metafore primare. Deoarece cuvintele pe care le-a ales pentru accentuări şi aprofundări au un potenţial enorm, ele conferă acţiunii pieselor sale ordonarea strâns împletită caracteristică lor înşile. Rezultanta complexului numit REGELE LEAR , cu dezvăluirea lumii în lumina haosului elementar, poate fi privită ca dezvoltarea profeţiei Bufonului: anume că Reagan se va purta cu Lear cu omenie (kindly). In acest cuvânt, aproape fără însemnătate, stau la pândă cumplite cimilituri şi înţelesuri de taină. Există omenie (kindness) în omenirea noastră (human kind)? Ce s-ar întâmpla dacă fiecare s-ar purta după firea sa de om (his kind)? Oare Shakespeare, cu sensibilitatea sa categorică la valorile lingvistice, a implicat rădăcina comună a acestor cuvinte, cea care a făcut din kind cuvântul german desemnând copilul? De asemenea, argumentaţia complicată a lui Macbeth, privind acţiunile nefireşti din natură, politica şi comportamentul individual, se află concentrată în replica de la început: “Cinstitu-i nebunesc, iar nebunescu-i cinstit”. Discernământul lui Shakespeare în privinţa motivării umane, teribila intuire a atmosferei istorice, previziunile sale limpezi legate de psihologia modernă (grăuntele freudian din rămasul-bun adresat Cleopatrei de către clown (I wish you well of the worm), toate decurg, în urma unei analize finale, dintr-o înţelegere exhaustivă a posibilităţilor lingvistice. Piesele sale reprezintă tipare de cuvinte folosite cu o totalitate de înţelesuri ordonate [George Steiner, Shakespeare – Four Hundredth, in vol. Language and Silence, New York, Atheneum, 1967, p.208]. Căutând o metaforă primară în paginile lui OTHELLO , am dat peste un alt tip de replică-cheie. Generalul izbucneşte: Să nu mai sufăr! Vreau...

CAPITOLUL 10 SIMBOLIZAREA unei vieţi întregi Cercetările noastre de până acum ne-au purtat numai prin texte literare, astfel încât, pe bună dreptate, cititorul s-ar putea întreba în ce măsură cele descrise de noi nu sunt decât o scornire a minţilor mereu efervescente ale creatorilor, interesante pentru estetică sau teoria literară, nedepăşind în nici un caz, însă, nivelul strict limitat al acestora 1 . De aceea ne propunem să analizăm trei cazuri reale, pentru a demonstra aplicabilitatea teoriei noastre în viaţa de zi de zi şi nelimitarea terenului posibilelor investigaţii. De trei ani bătrâna Maria zace în pat, imobilizată de un accident ale cărui repercusiuni sunt greu vindecabile la cei peste 80 ani ai săi. Natura nu o mai ajută să-şi refacă ţesuturile decât cu zgârcenie. Poziţia trupului culcat pe spate, lipsa de mişcare, stressul provocat de boală şi de vârstă, aduc după ele o serie întreagă de tulburări care, finalmente, o împing către starea de inconştienţă premergându-i sfârşitul. În toate această lungă perioadă de aproximativ 1.000 zile şi nopţi chinuite a fost îngrijită de către fiica sa care i s-a devotat cu curaj şi abnegaţie. şi, iată, soseşte clipa ultimelor cuvinte. – Unde este mama mea?, întreabă, abia auzit, muribunda. – Sunt aici, mamă; sunt fata ta, Ileana , îi răspunde fiica ei, îngrijorată de a nu fi recunoscută, ca şi datorită confuziei făcute de bătrână; socoteşte că cea din urmă va fi avut un vis rău. – Fata mea e mama mea, oftează cealaltă, mai mult dusă decât vie. Această replică reprezintă un exemplu desăvârşit de structură dihotomică-antonimică de limbaj, în care subiectul constituie polul opus, din punct de vedere semantic, al numelui predicativ, adică al explicaţiei lui, al echivalentului său. Avem în faţă o egalitate imposibilă, logic vorbind. Totuşi, această egalitate sintetizează o viaţă....

CAPITOLUL 11 AŞ SORBI întreaga existenţă Cel mai avid de viaţă dintre toţi renascentiştii, cel mai îndrăgostit de dialectica ei, fu, neîndoielnic, Rabelais. Deschizând monumentalul său op,GARGANTUA ŞI PANTAGRUEL, încă din Cuvântul înainte al scriitorului , suntem întâmpinaţi cu un salut în spiritul gândirii dihotomice-antonimice, iar aceasta din prima frază, când ni se spune că lăudând Alcibiade pe învăţătorul său Socrate (…) îl aseamănă între altele cu silenele (p. 51) [în rom. de Alexandru Hodoş, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală. 1967]. Paragraful II ne explică ce erau silenele. El este compus din două fraze. Prima arată că silenele erau nişte cutioare (…) având zugrăvite pe ele tot soiul de chipuri vesele şi deşuchiate . În a doua se dezvăluie surpriza: Înăuntru se aflau însă numai mirodenii şi balsamuri alese (idem). Paragaful III lămureşte comparaţia: Aidoma fusese Socrate, căci privindu-i înfăţişarea şi văzându-l cum arată pe dinafară, n-ai fi dat pe el nici o ceapă degerată… (idem). Urmează un portret pe cât de concis, pe atât de complet, pildă a comprimării degenerării şi incapacităţii într-o pilulă de patru fraze, ca apoi: Dar dacă ridicai capacul, găseai în cutioară numai odoare nebănuite şi de nepreţuit [o ultimă aluzie depreciativă la adresa victimei sale de până acum]: minte mai pătrunzătoare decât a oricărui muritor, cinste neînchipuită, vitejie de neînfricat (p. 52) şi toate celelalte virtuţi, închipuite la superlativ. Orice cercetător va remarca de îndată necesitatea ordinii antonimice pentru a se exalta, prin contrast, calităţile filosofului. Dar, dincolo de această necesitate formală retorică, în adânc, nu se simte gândirea dihotomica-antonimică ce îngăduie dintre atâtea comparaţii cu putinţă tocmai aceea cu o cutie ridicolă ce ascunde o comoară binevoitoare, mecanism al gândirii ce remarcă în Socrate că omul dinafară îşi contrazice propriul duh de taină? Şi ce tâlc socotiţi că ar putea să aibă această întâmpinare cu sămânţă de vorbă, când dau să pornesc la...

CAPITOLUL 12 ŞONTÂC-ŞONTÂC cu ROCINANTE Don Quijote devine intangibilul, devine o energie descătuşată care bântuie lumea, o capacitate nerealizată multiplicându-şi încercările de realizare cu numărul incomensurabil al indivizilor umani de pretutindeni şi din totdeauna. Unde să-l aşezăm pe Don Quijote? De partea asta sau de cealaltă? Ar fi greşit să-l punem numai într-unul din cele două continente. Don Quijote este linia de intersecţie a celor două lumi care formează două planuri. Dacă ni se spune că Don Quijote aparţine cu totul realităţii nu ne vom supăra. Vom observa numai că, odată cu Don Quijote, neîmblânzita sa voinţă este mânată de o hotărâre: este voinţa de aventură. Don Quijote, care este real, doreşte realmente aventurile. Aşa cum el însuşi spune: Mi-ar putea ei, vrăjitorii, răpi aventurile dar nicidecum sforţarea şi curajul. De aceea poate trece cu o uşurinţă uimitoare din sala de spectacol în interiorul născocirilor imaginaţiei. Este o natură de frontieră, cum este, în general, după Platon, natura omului (p. 138) [José Ortega y Gasset, Meditaţii despre Don Quijote şi Gânduri despre roman, trad., pref., note şi tabel cronologic, de Andrei Ionescu, Bucureşti, Editura univers, p.138]. Înscriindu-se într-un lung şir de comentatori, José Ortega y Gasset ajunge la o definire esenţială pentru omul Renaşterii şi pentru orice personalitate conştientă de condiţia umană, care este o condiţie de frontieră, din orice punct de vedere ai analiza-o, din orice unghi ai privi-o, în orice plan te-ai situa. Stai de vorbă cu Charles Darwin, în lumina colbăită a vreunui ungher dintr-o bibliotecă publică, argumentele lui şi ale ciracilor săi te conving; şi, tam-nesam, simţi o chemare către o zonă opusă animalului, te simţi gata dematerializat, plutitor, Idee. Un înger îţi brăzdează văzduhul, lăsând în urmă-i iz de bucurie; şi, miresmele (miasmele) tari ale cărnii te învaţă azbuchiile demonologiilor taisiene. Roadele studiilor...