Eseul lui Sigmund Freud Moise al lui Michelangelo [88] este scris ca o reacţie la lectura unor comentarii variate ale statuii respective, în care comentarii “nici măcar descrierile nu coincid” (p. 161). Descrierile pomenite de analist se referă, de fapt, la precizarea unui comportament nonverbal (gestual şi atitudinal) al personajului creat de marele sculptor renascentist. Ce anume a stârnit mirarea medicului analist? Freud începe prin a da seama, în chip calm şi lucid, de postura personajului şi trece apoi la semnalarea unor discrepanţe între ceea ce vede el şi ceea ce afirmă alţii a fi văzut în ea. Să-l ascultăm: “Michelangelo îl înfăţişează pe Moise şezând, cu trunchiul orientat spre înainte; capul cu barba sa viguroasă şi privirea sunt îndreptate spre stânga; piciorul drept este aşezat pe pământ, în timp ce stângul este mai ridicat, sprijinindu-se pe sol doar cu vârful degetelor; mâna dreaptă susţine Tablele de legi şi atinge cu degetele o şuviţă din barbă; mâna stângă este aşezată în poală (.). H. Grimm scrie că mâna dreaptă ‘sub al cărei braţ se află Tablele de legi cuprinde barba’. De asemenea, W. Lübke spune: ‘Zguduit, el apucă cu mâna dreaptă barba sa splendidă’. Springer afirmă: ‘Moise îşi sprijină o mână (cea stânga) pe trup, în timp ce cealaltă apucă inconştient buclele impunătoarei bărbi’. C. Justi consideră că degetele de la mâna dreaptă se joacă cu barba ‘aşa cum un om modern se joacă cu lanţul de la ceas’. Şi Müntz subliniază jocul cu barba. H. Thode vorbeşte despre ‘poziţia liniştită, fermă, a mâinii drepte aşezată pe Tablele de legi’. El consideră că nu poate fi vorba de un joc al mâinii drepte exprimând emoţia, aşa cum susţin Justi şi Boito. ‘Mâna rămâne în poziţia pe care o avea înainte ca titanul să întoarcă capul într-o parte, adică cuprinzând...

POLISEMIA COMPORTAMENTULUI NONVERBAL PUR ŞI DESPRE VALOAREA TROPICĂ A COMPORTAMENTULUI Dacă ne-am ocupat în capitolul anterior de POLISEMIA COMPORTAMENTULUI NONVERBAL SONOR, intenţionăm să urmărim în paginile ce urmează acelaşi aspect semantic în cazul comportamentului nonverbal pur, adică lipsit de sonorizare. Să reluăm definiţia: POLISEMIA COMPORTAMENTULUI NONVERBAL presupune existenţa mai multor sensuri pentru un comportament nonverbal unic. Se cuvine să adăugăm şi o lămurire suplimentară: “Polisemia nu există decât în virtutea existenţei unui miez semic comun unităţilor polisemice, a unui invariant care se actualizează în valorile uzajului” [94]. Pentru a înţelege locul comportamentului nonverbal în transmiterea unui mesaj scenic, să apelăm la ochiul de specialist al lui Jean-Jacques Gautier: “Într-o zi, Mme Simone apăru pe scenă, să ţină o conferinţă asupra premierei lui Chantecler în care, cum se ştie, jucase Făzăniţa. Şi am văzut această doamnă micuţă, care trebuie să fi avut atunci nouăzeci şi ceva de ani, înaintând spre rampă, punând de-o parte lampa, paharul şi carafa de apă, înşfăcând fotoliul pentru a-l duce în arierplan; apoi, apucând vânjos masa conferenţiarului, o cară singurică într-un ungher. Îşi făcuse punerea-n scenă” [95]. Despre conferinţă în sine nu aflăm nimic. Ceea ce a atras curiozitatea au fost mişcările persoanei de pe scenă. De ce? Pentru că hotărârea cu care aceasta a manipulat nişte obiecte depăşindu-i puterile fizice şi luând prin surprindere aşteptările publicului a creat un personaj. De altfel, Victor Ion Popa, referindu-se direct la spectacol, socoteşte comportamentul nonverbal mai potrivit să reţină atenţia sălii în chiar momentul ridicării cortinei, decât rostirea celor dinţii replici ale textului, atunci când publicul n-a isprăvit să se aşeze, să discute, să se pregătească: “Trebuie dar căutat mijlocul ca această larmă să se scurteze cât mai mult cu putinţă şi pentru asta nu e decât un mijloc. Anume, câştigarea atenţiei spectatorilor printr-o acţiune” [96]. Acţiunile omeneşti, comportamentul nonverbal (mimică, gest,...

O ÎNCERCARE DE SINTEZĂ. APLICAŢII ASUPRA UNUI ULTIM SPECTACOL Să ne apropiem de personajele lui Luigi Pirandello, din comedia Dar nu e nimic serios, în clipa în care ele înşile, recapitulând existenţa lui Memmo Speranza, par să-şi piardă capul. Vico Lamanna e indignat. I-l arată pe amicul Memmo altui prieten, Magnasco, şi izbucneşte: “Ştii ce-a făcut?” Memmo se năpusteşte, referindu-se la fratele fostei sale logodnice, cu care abia s-a bătut în duel: “Să mulţumească cerului că nu l-am ucis ca pe un câine!” Vico încearcă să-i deschidă ochii: “O să te ucidă el, dacă nu te potoleşti!” Magnasco vrea să afle cele întâmplate. “A încercat să se împace cu soru-sa?” Bineînţeles, se referă la fosta logodnică a lui Speranza, nodul discordiei dintre cei doi tineri duelgii. “Vico: A avut curajul să se ducă să-l provoace, pentru c-a aflat. Memmo (repede, agitat):. ceea ce voi ştiaţi! Şi nu mi-aţi spus nimic, în timp ce eu eram la pat, rănit! Magnasco: Ce ştiam? Eu unul nu ştiam nimic! Memmo: Ah! Nu ştii că ea mi-a luat apărarea împotriva fratelui ei, că a fugit d-acasă, la mătuşa ei, imediat ce am fost rănit?Vico: Ca şi cum, înţelegi, nu s-ar fi bătut cu frate-său, tocmai fiindcă rupsese cu ea!” Memmo, parcă nici n-ar fi auzit, continuă cu ceea ce-l frământă: “Era obligaţia voastră să mi-o spuneţi!” Dar Vico îi reaminteşte: “Păi, dacă nu mai voiai să te-nsori!” Memmo îl ignorează; se adresează lui Magnasco: “Ştiţi că e tot acolo, acasă la mătuşă-sa! Nu mai vrea să se întoarcă în familie! Mă aşteaptă! Mă aşteaptă pe mine! Magnasco (aproape buimăcit): Dar tu chiar ai uitat că te-ai însurat cu Gasparina?” (II, 3). Reordonând faptele: Memmo Speranza a iubit o tânără. S-a logodit cu ea, după care a rupt logodna. Fratele ei l-a provocat în duel. Rănit şi vindecat, Memmo s-a căsătorit cu altcineva. Iar acum...