Mângâierile Seherezadei (H. Gramescu) Haralambie Grămescu s-a născut la 18 ianuarie 1926 în comuna Pleniţa, jud. Dolj. După absolvirea ciclului elementar a urmat liceul în Craiova şi ulterior la Piteşti. Debutează în ziarul “Lupta Ardealului”în anul 1949. A început cursurile facultăţilor de Filologie şi Medicină, dar nu le-a isprăvit. A fost nevoit să părăsească Şcoala de literatură “Mihai Eminescu”în 1952. De un an era referent la Uniunea Scriitorilor. În perioada 1954-1957 este redactor la E.S.P.L.A. Devine informator al Securităţii. Apoi este arestat şi condamnat. Se eliberează prin graţiere. Funcţionează ca redactor la “Luceafărul”între 1965 şi 1968. Debutează în volum cu Elegii şi egloge, în 1969. Urmează volumele Norul lui Magellan şi Ode şi epode, în 1972. E lector la Editura Minerva între 1970 şi 1972. A tradus mult: Balzac, Briusov, Antokolski, V. Inber, K. Simonov, M. Aligher, Arany János, Salaman Ernö, Majtényi Erik, Ibsen, precum şi povestirile cuprinse în ciclul arab 1001 de nopţi. În anul 1994 îi apar amintirile: Pactul cu diavolul, subîntitulate: Roman (Editura Pleniţa). PACTUL CU DIAVOLUL de Haralambie Grămescu este subintitulat: ROMAN, deşi este cert o carte de memorii, iar autorul, în mai multe rânduri insistă asupra autenticului expus (acest roman al vieţii mele, p.42, nota 1; realitatea (…) istorică, a întregii mele cărţi, în care tot ceea ce istorisesc respectă cu obstinaţie, cel puţin în intenţie, adevărul, p.192, nota 1), după cum şi implică o sumă de scriitori contemporani (cunoscuţi şi prieteni) în aventurile descrise în paginile ei. Poate că subtitlul ascunde o intenţie comercială – vinderea cărţii publicate pe speze proprii -, poate că traduce un sentiment destul de frecvent, acela că viaţa ne este …un roman. Din genul romanesc, în afara epicului, lucrarea nu reţine prea multe, cu atât cu cât povestirea este difuză, (artistic?) încâlcită, fără...

“Sfidarea”lui Alexandru Paleologu Alexandru Paleologu s-a născut la 14 martie 1919, în Bucureşti. A studiat Dreptul. Urmează şi Şcoala de ofiţeri de Rezervă de Cavalerie din Sibiu, în 1940. În 1943 a frecventat cursurile unei şcoli de impiegaţi de mişcare de căi ferate, la Buşteni. În 1944-45 a fost referent la Comisia de armistiţiu, apoi membru în Comisia de cenzură a filmelor, după care e numit ataşat de legaţie la Ministerul de Externe, până în noiembrie 1947. Membru al Partidului social-democrat, a activat în cel liberal. Lucrează pe nişte şantiere la Piteşti şi Iaşi, se înscrie student la Institutul de Teatru şi chiar practică asistenţa de regie la Teatrul Naţional şi cel al Armatei. Încercând să-şi facă urma pierdută, pentru pricini neevidente, se internează la spitalul Colţea, la clinica oftalmologică, şi e transferat la ospiciu, sub numele: Petrescu. Falsifică un buletin de identitate, părăseşte Bucureştii, se internează – din nou fără nevoie medicală, ci pentru a-şi încurca urmăritorii (?) – la urologie, în spitalul din Ploieşti. În cele din urmă se retrage la Câmpulung Muscel, la sfârşitul anului 1950, unde va lega prietenie cu Constantin Noica. În 1957-1958 e cercetător de istoria artei medievale la Institutul de Istoria Artei. În septembrie 1959 este arestat, iar în anul următor e condamnat. În anii ‘7o e secretar literar al Teatrului Nottara, apoi referent la Editura “Cartea Românească”. După Revoluţia din 1989 este numit, de regimul comunizant al lui Ion Iliescu, ambasador în Franţa, dar nu peste mult timp îşi înaintează demisia. A făcut cunoscut prin presă că este şeful unei masonerii române. Actualmente este director al revistei “Viaţa Românească”. A publicat în volum: Spiritul şi litera; Bucureşti; Editura Cartea Românească; 1970. Simţul practic; Bucureşti; Editura Cartea Românească; 1974. Treptele lumii sau calea către sine a lui...

La căpătul lungii spovedanii a celui îngenunchiat, o mărturisire împăcată cu ea însăşi de cât de completă era, duhovnicul, după oarecare tăcere, s-a tras îndărăt, s-a ascuns după creţurile feţei sale pământii şi ostenite, şi i-a grăit: – Dacă tu nu te ierţi, cine te mai poate ierta? Iar dacă tu te ierţi, ce-i mai rămâne lui Dumnezeu să ierte la...

Rugul Aprins de la Mânăstirea Antim la Aiud IERI DUPĂ AMIAZĂ mă plimbam cu paşi pierduţi pe un coridor al Facultăţii de Teologie unde sunt profesor. Furios că nu-mi găseam rostul, nu aveam stare să rămân în sala unde se cuvenea să mă fi aşteptat studenţii. Anul ultim dă totdeauna bir cu fugiţii. O umbră mai densă decât întunericul din jur se proiectă asupra intrării culoarului. Se apropie de mine. După ce mă depăşi, mi se păru că o recunoşteam: – Părintele Sofian? Chipul blând, aureolat de păr, mustăţi şi barbă albă de Moş Crăciun, asprit de austeritate spirituală, adăstă în aer, ca şi când ar fi plutit lângă mine. Abia de-l zăream. Se roti, în suspensie, către cel care-l oprise şi rosti, cu o uşoară nuanţă interogativă în glas: – Da? – Sunt Mihai Rădulescu. Era firesc să nu mă fi recunoscut, din pricina lipsei de iluminare, fie electrică, fie naturală, a locului. Dar nu era firesc să-şi fi amintit de numele meu cu căldura ce-i emana din voce; părintele Sofian este pictor bisericesc şi socotesc că e mai normal să reţină figurile decât silabele ce ne desemnează persoana. Urmă unul dintre atacurile mele împotriva semenilor, de tipul gafei, în care sunt un specialist vrednic de milă: – Părinte, ca editor, am fondat o colecţie de cărţi: “Demnitate Românească”. Primele opuscule au văzut lumina tiparului. I-am explicat despre ce era vorba. Am încheiat cu: – Mi-ar fi drag să public ceva din istoria închisorilor Sfinţiei Voastre, ceva despre “Rugul Aprins”, în aceeaşi serie. Am tristul obicei de a călca în intimitatea oamenilor ca-n baltă, de a-i obliga, de la izbitura, ca de secure, a celei dintâi vorbe ce le-o adresez, să-şi reveleze ex abruptoamintirile. Îmi închipuiesc că aceia cu care stau de vorbă trăiesc...

Rugul Aprins de la Mânăstirea Antim la Aiud IERI DUPĂ AMIAZĂ mă plimbam cu paşi pierduţi pe un coridor al Facultăţii de Teologie unde sunt profesor. Furios că nu-mi găseam rostul, nu aveam stare să rămân în sala unde se cuvenea să mă fi aşteptat studenţii. Anul ultim dă totdeauna bir cu fugiţii. O umbră mai densă decât întunericul din jur se proiectă asupra intrării culoarului. Se apropie de mine. După ce mă depăşi, mi se păru că o recunoşteam: – Părintele Sofian? Chipul blând, aureolat de păr, mustăţi şi barbă albă de Moş Crăciun, asprit de austeritate spirituală, adăstă în aer, ca şi când ar fi plutit lângă mine. Abia de-l zăream. Se roti, în suspensie, către cel care-l oprise şi rosti, cu o uşoară nuanţă interogativă în glas: – Da? – Sunt Mihai Rădulescu. Era firesc să nu mă fi recunoscut, din pricina lipsei de iluminare, fie electrică, fie naturală, a locului. Dar nu era firesc să-şi fi amintit de numele meu cu căldura ce-i emana din voce; părintele Sofian este pictor bisericesc şi socotesc că e mai normal să reţină figurile decât silabele ce ne desemnează persoana. Urmă unul dintre atacurile mele împotriva semenilor, de tipul gafei, în care sunt un specialist vrednic de milă: – Părinte, ca editor, am fondat o colecţie de cărţi: “Demnitate Românească”. Primele opuscule au văzut lumina tiparului. I-am explicat despre ce era vorba. Am încheiat cu: – Mi-ar fi drag să public ceva din istoria închisorilor Sfinţiei Voastre, ceva despre “Rugul Aprins”, în aceeaşi serie. Am tristul obicei de a călca în intimitatea oamenilor ca-n baltă, de a-i obliga, de la izbitura, ca de secure, a celei dintâi vorbe ce le-o adresez, să-şi reveleze ex abruptoamintirile. Îmi închipuiesc că aceia cu care stau de vorbă trăiesc...