Autorul mulţumeşte psihologului Steliana Ciocu pentru încurajările şi toate demersurile sale încununate de succes depuse pentru realizarea cărţii de faţă, Părintelui Adrian Făgeţeanu pentru înţelegerea cu care şi-a jertfit timpul cu scopul de a-l informa pe autor asupra evoluţiei recursului în anulare constituind materia paginilor următoare. “Nu, viaţa asta n-are moarte, Când strângi lumină din morminte.” Radu Gyr – Umbre Tuturor insistenţelor mele de a-mi povesti Părintele Adrian Făgeţeanu împrejurările celei dintâi arestări a sale nu le-a răspuns decât cu o oboseală ce nu-i îngăduia măcar să-şi amintească unde a avut ea loc sau în ce împrejurări. Este adevărat că ajungeam la arestare abia după ce epuizam tema zilei, care se desfăşura într-un ceas-două de relatări în faţa reportofonului, ceea ce, până şi pentru un om tânăr, nu este sarcină uşoară, dar mi-te pentru careva de nouăzeci şi unu de ani, trecut şi prin atâtea încercări ca ieromonahul gazda mea astăzi… Desigur că era posibil să nu găsească încă, la acea dată, formula potrivită evitării de a rosti numele stareţului implicat în vânzarea sa atunci. Acesta l-a suit în brişcă, motivând că-l lua cu sine să-i rezolve o treabă potrivită numai priceperii conlocutorului meu. De fapt, l-a condus pe această cale domnească de-a dreptul în braţele securiştilor aşteptându-l haită la locul de întâlnire indicat din timp mai marelui peste mănăstire. Iar numele ei iarăşi s-ar fi putut să mi-l ascundă pentru aceleaşi pricini ale discreţiei ce păzea onoarea cuiva demult rămas fără onoare datorită îndemnului de a profita de amărăciunile fratelui de altar în scopul de a se ridica pe sine întru ale materialnicelor bucurii lumeşti. Eu nerenunţând la întrebarea mea, deoarece ea ascundea cele mai triste suferinţe nedrepte trăite de convorbitorul meu, Părintele se văzu obligat să evite răspunsul limpede şi să-mi pună...

de Mariana Gurza Mă îndrept tăcut spre mari cetăţi, În locurile sfinte, prin înţelepciune Hristos a înviat la noi în munţi An de an, printr-o minune, Iertând pe cei pribegi… Rugul arde sub frunţile albite Amar e focul vremurilor trecute Durerea e ascunsă-n frunze … Umbra trecutului îmi plânge, Lumina, simt cum mă străpunge E vremea  să reclădim cetatea Sub soare dulce de Rarău Cu fapte şi înscrisuri, cu dreptate, Urmaşi ai Sfântului Daniel. VARIANTĂ a ACROSTIHULUI Mă îndrept tăcut spre mari cetăţi, În locurile sfinte, prin înţelepciune Hristos a înviat la noi în munţi An de an, printr-o minune, Iubirea aducând-o prin părinţi. Rugul arde sub frunţile albite Amar e focul vremurilor trecute Durerea e ascunsă-n frunze … Umbra trecutului îmi plânge, Lumina, simt cum mă străpunge E vremea  să reclădim cetatea Sub soare dulce de Rarău Cu fapte şi înscrisuri, cu dreptate, Urmaşi ai Sfântului...

CUVÂNT ÎNAINTE Volumul de faţă constituie o primă încercare făcută în ţară de a aduna la un loc mărturii despre detenţia a numeroşi clerici ortodocşi români sub autoritatea atee comunistă, de a le comenta şi organiza. Cercetarea martiriului clerical din România a fost deschisă de dl. Cicerone Ioniţoiu. Vieţuind în străinătate – deci având la dispoziţie mijloace anevoioase de informare şi, pe de altă parte, respectiva analiză fiindu-i sponsorizată de către Biserica Catolică -, lucrarea domniei sale enumeră nenorocirile abătute asupra Bisericii Unite şi lasă impresia că Biserica majoritară a neamului nostru a dat prea puţini mucenici – ceea ce, de altfel, marele truditor al istoriei nu afirmă niciodată, nici nu are în intenţie. Am specificat că este vorba despre o impresie şi am desemnat cauzele posibile. Aducându-i lauda cuvenită, autorul paginilor intitulate “Rugul aprins” – Duhovnicii ortodoxiei sub lespezi, în gherlele comuniste s-a hotărât să contribuie la eliminarea acestei impresii false şi la înlocuirea ei cu o cunoaştere cutremurătoare şi, în acelaşi timp, întăritoare pentru cititori, cunoaşterea unui martiraj extrem de numeros, de dureros, de înălţător, suferit de părinţii noştri duhovniceşti, preoţi, monahi, monahii, teologi şi, uneori, de laici în numele credinţei sau care, după eliberare, au pus început nou existenţei pământeşti, reorientându-şi vieţile spre dedicarea lor lui Dumnezeu. Vom întâlni, în continuare, istorii sordide ale torturii individuale; dezvăluiri asupra modului cum întreaga familie a preoţilor ajungea în detenţie sau era scoasă în afara societăţii; consemnarea amănunţită a felului cum preoţimea ortodoxă română şi-a desfăşurat, fără întrerupere, activitatea misionară şi slujitoare în închisori şi lagăre; date privitoare la naşterea spontană aecumenismului local , încă din primul lagăr politic înfiinţat de tiranie, ecumenism al confesiunilor creştine, dar şi între religii osebite, născut prin marea frăţietate şi dragostea întru Hristos profesate de clericii ortodocşi, pomenirea unor stupefiante convertiri,...

În memoriile Adrianei Georgescu, secretara generalului Rădescu, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti (Humanitas, 1992), există un pasaj care conţine esenţa eliberatoare a experienţelor trăite de toate victimele detenţiei şi nu mai puţin de popoarele ce au gustat tirania comunistă sau fascistă: “Ţi-am spus că m-am săturat să-mi tot fie frică. Altă mare descoperire a lor; frica! Frică să vorbeşti prea mult, frică să nu vorbeşti destul, frică să vorbeşti în somn, frică de străini, frică de copiii tăi, frică de tine însăţi. Asta-i cel mai grav: frica de tine însăţi. Am hotărât, după plecarea mea din Odessa, să nu-mi mai fie frică. Spun tot ce-mi trece prin gând. Tot, la toată lumea [.]. Am descoperit ceva: dacă nu mi-e frică, sunt liberă. Chiar şi aici, nu-mi pot face nimic, nimic. Dacă ieşi cândva de aici, poţi să spui la toată lumea că ai cunoscut-o pe Varvara, cea căreia nu-i mai e frică. O să devină ceva tot mai rar – un om căruia să nu-i mai fie frică. Poţi să le spui secretul meu. Spune-le: Varvara a descoperit secretul libertăţii” (p. 93). Poate că nici un exemplu de vieţuire sub puterea dictaturii nu este atât de elocvent ca depoziţia preotului Emilian Băldescu (“Chinurile unei familii”, în Din documentele rezistenţei , nr. 3, p. 100-104), despre distrugerea familiei sale, pentru înţelegerea fricii generalizate pomenite mai sus. Mă refer la descendenţa preotului Ilie Băldescu şi a presviterei Maria, din comuna Mihăileştii de Sus, judeţul Olt, anume preotul Ioan, născut în 1886, protoiereu între anii 1919-1933 şi senator PNL de Teleorman din 1933 până în 1937, slujitor al Catedralei Sfântul Haralambie din Turnu-Măgurele; fratele său Radu, născut în 1888, ajuns general de divizie, decorat cu Ordinul “Mihai Viteazul”, profesor de Istorie Militară şi autor al unor lucrări...

Teologii – adică studenţii, nu licenţiaţii în teologie – au avut parte de toate caznele imaginabile în penitenciare; şi de câteva în plus, cu prilejul “reeducărilor” de la Piteşti şi Gherla. Motivarea regimului aspru ce li se aplica, anume că se pregătiseră, liberi fiind, să slujească iubirii dintre oameni, nu ieşea totdeauna la suprafaţă. De altfel, gardienii şi ofiţerii care îl puneau în practică nu ar fi putut face faţă unor eventuale riposte verbale, stârnite dacă se apucau să acuze religia de-a dreptul, singurele lor “argumente” în “convorbirile” cu deţinuţii fiind bâta şi cizma, “neagra” şi ranga. Exploziile de bestialitate erau, deci, provocate de ceea ce caraliul considera neregulă; încălcarea unui regulament rămas necunoscut pentru acei cărora li se impunea să-l respecte, inventat ad-hoc, pentru a unge cu un pospai de legalitate revărsarea furiei oarbe şi instinctuale asupra deţinuţilor. N. Stroescu-Şovarna citează, în acest sens, două cazuri petrecute la închisoarea Piteşti (dar nu în cadrul reeducărilor), tutelate de gardianul-despot Georgescu (erou al povestirii mele Slănină cu şoricioaică , apărută în volumulCaidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste , Bucureşti, Editura Divers-Press şi Editura Ramida, 1992). Un alt gradat, Nistor Dumitru, poreclit “cel Mare”, spre a fi deosebit de un Nistor zis “cel Mic”, îl însoţea pe teologul bucovinean Mircea Vlad (Ciotică) la “program” – cum era denumit momentul în limbaj oficial -, adică la WC-ul şi chiuveta celularului de la parter. Folosirea acestora se făcea sub supraveghere vizuală neîncetată. Tânărul fu “descoperit” că folosea o periuţă de dinţi pentru igiena gurii. În concepţia zbirilor, oamenii nu erau aduşi dincoace de gratii pentru a-şi menţine sănătatea, ci pentru a şi-o pierde. Întregul sistem penitenciar era astfel conceput ca, pe parcursul detenţiei, ori după încheierea ei, şubrezirea echilibrului biologic să atingă pragul morţii. Datorită acestei “pregătiri fizice”, se executa, fără...