În capitolul de faţă nu mai urmăresc cărţi despre reeducare ci doar fragmente privitoare la ea, din unele memorii cu arie mult mai largă şi deosebită. Şi aici, ordinea expunerii va fi aceea alfabetică a numelor scriitorilor. Pentru nici unul dintre aceştia nu voi schiţa nici biografie, nici privire de ansamblu asupra lucrării, rezervându-le pentru volumul unde scrierea lor îşi va găsi locul potrivit întregului ei. Cartea de memorii a lui Petre-Grigore C. Anastasis (Puiu Năstase) este doar anunţată de ÎNFRUNTAREA. REEDUCĂRILE DE LA GHERLA publicată de mine [Bucureşti, Editura Ramida, 1997] pentru a-i insufla curajul de a-şi duce întreprinderea scriitoricească la capăt, fiindcă ea reprezintă numai începutul amintirilor sale de detenţie. Aceasta nu înseamnă că nu rezistă privirii critice şi ca atare; dimpotrivă, seriozitatea gândirii autorului, scrupulozitatea cu care îşi informează cititorul asupra istoriei contemporane, grija redactării, frecventele apeluri la înţelegerea şi afectivitatea lectorului, lipsa de exagerare de orice tip şi în orice domeniu, modestia formulărilor de opinii, credinţa (religioasă şi politică) fermă, înfăţişarea fidelă a evenimentelor epocii, începând cu anunţarea la radio a armistiţiului şi până la începutul lui iunie 1950, când a cunoscut barbaria de limită manifestată de comunism în temniţe (reeducările de la Gherla), îl impun pe autor în fruntea eşalonului de memorialişti, dacă este să-i luăm în considerare meritele stilului limpede dar adresat inimii, nu numai raţiunii. Afirmaţia n-are de ce mira: avem de-a face cu un om ale cărui studii acoperă Matematicile (cu specializarea în astronomie), Ingineria (Mine şi Petrol), Filologia modernă (doctorantura în literatură engleză, dar posedă perfect şi germana, franceza, italiana), Religia (Master în Statele Unite ale Americii), care predă la o universitate catolică din S.U.A limba şi literatura religioasă latină; în plus, a semnat, cât a locuit în România, mai mult volume de traduceri literare (dintre care...

În loc de introducere la ce urmează a fi comunicat, e potrivit să adăstăm asupra unui amănunt grăitor din propria meditaţie a autorului, menit să explice inexplicabilul din câte va nara: “Partidul comunist, instaurat prin violenţă în România, a tins şi a izbutit să destrame sistemul social şi reţeaua schimbului interpsihologic uman propriu şi specific poporului român, deteriorând până la temelie structura şi relaţiile sociale elementare dintre indivizi, lăsându-i pe oameni în vid la un moment dat şi, mai mult, a tins şi a izbutit acest regim silnic să năruie şi să calce în picioare valorile şi ideile comune ale oamenilor, înlocuind acel tezaur comun agonisit în secole lungi la rând – tezaur care constituia stâlpul de rezistenţă al societăţii noastre -, cu anarhia, haosul, spaima, nesiguranţa, anxietatea, disperarea şi moartea”(p. 330). Dacă vreţi, a realizat, pe plan socio-naţional, ceva similar fisurării atomului, noţiune mult mai familiară cunoştinţelor noastre, fisurare ce conduce la modificări de structură. Modificări în structura psihologică umană au adus, drept urmare, şi “reeducările”. Ion Cârja nu le cunoştea încă. “Îmi aduc aminte că era o seară întunecoasă”, scrie el în “Canalul morţii” [Bucureşti, Cartea Românească, 1993],“în jurul orei nouă, şi se dăduse stingerea, când un om din brigada mea a venit la priciul meu de scândură şi mi-a spus că mă caută cineva afară. În spatele barăcii mă aştepta amicul meu. Eram tulburat de curajul lui, pentru că într-adevăr era curaj să îndrăzneşti să mergi seara, de la un dormitor dintr-o baracă, la alt dormitor din altă baracă, în acea perioadă când studenţii reeducaţi dădeau administraţiei note informative despre toate mişcările din interiorul lagărului. Administraţia era deosebit de interesată să afle filiaţiunea prieteniilor.” Misteriosul îndrăzneţ constituie el însuşi un capitol al Istoriei Literaturii Române Contemporane, ca şi al celei de Detenţie....

În memoriile sale de temniţă, intitulate: Salvat din infern [traducere din limba franceză de Maria Alexe; Bucureşti; Humanitas; 1992],  Constantin Cezianu, fostul director de cabinet al ministrului de externe Petrescu Comnen, izbutind, după a doua sa petrecere în temniţele comuniste, să plece în Franţa, la intervenţia Preşedintelui acestei ţări, Generalul De Gaulle, în memoriile sale, spuneam, redactate pe malurile Senei, autorul afirmă că nu şi-a îngăduit “nici o fantezie, nici o exagerare, nici o dramatizare a faptelor”, ci s-a oprit la “a descrie ceea ce am trăit, ceea ce am văzut şi, numai în cazul “studenţilor de la Piteşti”, ceea ce mi-au relatat numeroşi martori a căror bună-credinţă nu poate fi pusă la îndoială”(p. 10). Revine asupra acestei îndatoriri a cinstei şi insistă că, “în ce-i priveşte pe “studenţii de la Piteşti”, nu am fost niciodată în preajma lor”. Deşi sosirea lor la Peninsula – Canal – îi precedase propria venire acolo doar cu vreo două zile. “I-am cunoscut numai de la cei care stătuseră în aceeaşi celulă sau în aceeaşi baracă cu ei. Camarazii mi-au relatat ce au avut de îndurat din cauza lor. Prin urmare, nu este vorba aici de o mărturie a mea, ci de mărturiile pe care mi le-au făcut o parte dintre deţinuţii politici, mărturii ce concordă între ele şi a căror autenticitate nu poate fi pusă la îndoială. Aş fi putut nici să nu scriu acest capitol” (p. 289), constată, în acord cu determinarea sa de a nu declara cititorilor decât ceea ce a văzut şi trăit personal. Se putea abţine a o face, cu atât mai mult cu cât despre ‘fenomen’ s-a publicat “o carte foarte bună”. S e referă la D. Baco, Piteşti [Editura Artes Graficas Benzal, Madrid] . Rostul intervenţiei sale stă în aceea că lucrarea respectivă a fost scrisă “în limba română”; de unde...

A pătrunde în trecutul lui Virgil Maxim prin mijlocirea memoriilor sale seamănă cu a te strecura cu sfială printre coloanele masive ale unei catedrale, simţindu-te treptat cotropit de un sentiment de răceală inerent unor atari clădiri înălţate ca un strigăt împietrit către un Dumnezeu tot mai abscons cu cât rugăciunea urcă mai sus, în înălţimi fără de sfârşit înecate în umbre dense până la beznă. Dealtfel, titlul celor două volume intrigă prin aparentul paradox inclus: “Imn pentru crucea purtată” [Timişoara, Editura Gordian; 1997]; există în el un triumf sfidător – acel “imn”… – care, desigur, mulţumeşte divinităţii pentru dreptul la o cruce personală, ca şi pentru tăria de a nu fi căzut sub povara ei, însă, în acelaşi timp, respiră un aer de exultare neobişnuit pentru smerenia creştinului de rând. Este adevărat că Virgil Maxim nu a fost un creştin ca tot altul, ci unul ieşit din comun prin formarea sa profundă teologică, ce reiese din cele citate în continuare, ca şi prin acceptul hristic al încercărilor la care era supus. “Fiecare om este rânduit în Planul Divin cu o anumită chemare. Pentru aceasta, Dumnezeu îl investeşte cu anumite daruri sufleteşti şi trupeşti în chip potenţial de la naştere, lăsându-i libertatea şi creindu-i prilejuri să şi le cultive şi să le desăvârşească, în vederea împlinirii chemării pe care trebuie să o intuiască şi să facă din ea un act de mărturisire spre mântuirea lui. Dacă abdică de la chemarea slujirii lui Dumnezeu, darurile vor intra în robia celui viclean şi va fi pierdut prin ele. Fiecare om are un dar specific, care nu este greu de sesizat, prin care se poate mântui, dacă îl pune în slujba lui Dumnezeu, în conlucrare harică. Să racordeze voia personală la voia Divină: Vreau să mă mântuiesc! / Vreau...

George Popescu, în “Sub sabia Cavalerilor Apocalipsului” [Bucureşti, Editura Majadahonda; 1997], cu prilejul narării petrecerilor sale prin temniţe, menţionează şi ceea ce numeşte în titlul unui capitol:Prima încercare de reeducare la Aiud. După cum contribuţia lui Cârja la cunoaşterea evoluţiei reeducărilor, în raport de cele înfăţişate în cartea aceasta constituie o premieră (reeducările la Canal), la fel şi paginile lui aduc ştiri noi despre acel fenomen, în alt penitenciar –  unde reeducările sunt mai curând cunoscute ca pregătind graţierea din 1964 şi nu încă din 1950-1951. Ele au însoţit schimbarea comandantului închisorii cu căpitanul Dorobanţu, al cărui adjunct purta acelaşi nume şi s-au aflat sub răspunderea unui plutonier de origină maghiară, totdeauna îmbrăcat civil, care organiza orele de educaţie a deţinuţilor (“sau mai bine zis de reeducare”; p. 27). Orele erau de educaţie politică, se ţineau duminica dimineaţa şi constau în lectura unor articole de ziar (cel de fond al Scânteii), comentate plicticos, după citirea cu glas tare. Memorialistul dă oarecari explicaţii pentru ce reeducarea la Aiud nu avea acelaşi caracter samavolnic ca la Piteşti şi Gherla. “În primul rând, Aiudul avea o rezonanţă internaţională prea mare. Acolo se găsea tot ce avusese mai reprezentativ cultura, politica şi armata României Mari dintre cele două războaie mondiale, plus cei arestaţi în primele valuri de către comunişti. Orice abuz săvârşit aici ar fi adus Aiudul în discuţia statelor civilizate din Occident, a O.N.U, etc. În al doilea rând, aici erau oameni cu o cultură vastă, alţii cu o voinţă de oţel, conducători de organizaţii anticomuniste, de partide, militari etc., dispuşi să meargă până la sacrificiul suprem cu rezistenţa, optând poate chiar pentru o confruntare, inegală desigur, şi în acest fel administraţia ar fi fost pusă în situaţia să primească o ripostă pe care nu ar fi putut-o para....