26. PAMFLETISTUL De mănăstirea aceasta armenească mă mai apropie ceva, o istorie ce începe la una dintre primele slujbe pe care am izbutit s-o ocup după eliberarea din închisoare, aceea de montator la cooperativa “Arta Lemnului”. M-au întâmpinat aici mai ales femei: soţii, mame, fiice ale unor deţinuţi. Angajate necăjite ce se sprijineau una pe cealaltă cu vorba bună, cu bani de împrumut, cu zvonuri încurajatoare şoptite pe când mâinile se căutau şi se strângeau pe sub mesele de lucru, în semn că nu era totul pierdut. Printre alte colege: Şahe, o armeancă scundă, cu şolduri precum arcada unui templu, deasupra unor picioare cam scurte. Trăsăturile regulate, distribuite pe un chip oval şi cărnos, îi erau atrăgătoare. Şatenă, cu pielea albă ca spuma albuşului de ou, găzduia în ochii migdalaţi o privire şugubeaţă, de n-ar fi fost umbrită de o undă de amărăciune repede ascunsă, căci venea în contradicţie cu firea sa veselă. Mai interveneau, între tăieturile ascuţite ale pleoapelor, şi nişte lame întunecoase de cuţit, când se înfuria, niciodată pe vrun om, întotdeauna pe situaţia socială şi politică. Însă la fel de repede cum se întărâta îi şi trecea, fie că o aducea la ordine gluma altcuiva – toţi îi cunoşteau natura amabilă şi doritoare de bună dispoziţie şi o plăceau reaşezată în apele sale -, fie că singură se potolea, din cuminţenie a cugetului echilibrat. Şi ea avea secretele ei ce o împinseseră pictor la “Arta Lemnului”. Cel mai apăsător era faptul că tatăl, profesorul şi contabilul Madengian, îi fusese deportat, odată cu un grup destul de numeros de armeni naţionalişti, în Siberia. Dar pe când ceilalţi, după doisprezece ani – dacă nu şi-au dat duhul dincolo de Cercul Polar -, au revenit, părintele ei a dat bir cu fugiţii, rămânând în...

27. COPIII TERIBILI Zilele trecute am fost la lacul Vidraru. De câte ori vezi şi revezi o privelişte, cugetul îţi este împins către o alta dintre frumuseţile ei. Frumosul, ca unul dintre atributele Dumnezeirii, fără de margine fiind, nu secătuieşte nicicând, ci mereu ţi se dezvăluie cu altă faţă. Surprinderea unui chip nou al Lui îţi este înlesnită, ba chiar impusă de faptul că stările tale de conştiinţă sunt schimbătoare ca apa curgătoare şi reîmprospătate ca ea. După starea ta, se modifică şi ceea ce vezi din Frumos. Dar bucuria cea mare desprinsă din contemplarea Frumosului vine abia în clipa când aceasta din urmă se mută pe o treaptă mai înaltă, unde dă naştere Ideii, unde Frumosul devine mijloc de cunoaştere, capătă valoare universală, se preface în cheie a tainelor Existenţei sau măcar a unuia singur dintre misterele Ei. Atunci când Contemplarea nu o poţi deosebi de Meditaţie. Potrivesc cele ce urmează ţinând seama de două pricini. Mai întâi, apropierea dintre peisajul montan de la Gheghard şi peretele stâncos de la baraj. În al doilea rând, închisorile prezente în naraţiunea acelui văr al domnului Vahan Ghemigian, ca şi propriile mele temniţe prezente în cele de mai jos. Nimeni să nu-mi atragă atenţia că într-un capitol e vorba despre închisorile suferite de un comunist, iar în celălalt de un anticomunist. Suferinţa, indiferent de nuanţa politică, tot suferinţă rămâne şi ea uneşte oamenii mai dihai decât orice teorie, dacă oameni sunt. Oricâte înfăţişări mi-ar revela Vidraru, oricâte profiluri ar avea peisajul montan sălbatic de oriunde, un amănunt rămâne totdeauna grăitor pentru mine şi sfâşietor, de parcă de fiece dată l-aş surprinde pentru întâia oară. Este puterea, curajul, inteligenţa, nădejdea, inventivitatea vieţii, toate cuprinse într-o imagine unică. Pe cel mai pleşuv creştet de stâncă, pe peretele cel...

28. MOARTEA UNUI NEMURITOR Entuziasmul bătrânului H. Dj. Siruni la auzul recomandării Sanctităţii Sale ca el să-mi fi devenit dascăl de grabar lăsă de dorit. Îmi explică, în termeni politicoşi şi solicitându-mi omeneasca înţelegere, că nu mai avea vârsta unui sacrificiu de atare natură, acum când îl aşteptau să le isprăvească de scris zeci de cărţi pe care le începuse fără a le fi dus la bun sfârşit. Din nevoia de a mă convinge că n-avea timp pentru mine sau dintr-o de înţeles şi dezolată mândrie trezită de minunatele idei cărturăreşti nutrite la viaţa lui, se aplecă într-un colţ al odăiţei, unde se înghesuiau stivă, până la înălţimea brâului – dacă nu chiar două stive alăturate -, caiete peste caiete făcute cu mâna proprie, file adunate unele peste celelalte şi cusute cu aţă albă la mijloc. Înhăţă un maldăr voluminos şi-l depuse pe tăblia mesei, în faţa sa. Pentru mine, necunoscător încă al treburilor orientale, arăta a turc, deoarece purta un fel de fes, pe creştetul unui cap prismatic plin, adică fără găuri în obraji, chel, minus în părţile laterale, deasupra urechilor cu lobi mari, şi fără obişnuitele însemne ale sensibilităţii citibile în priviri, aşa cum mă deprinsese naşul meu că se cuvin îmblânzite căutăturile unui bărbat. Bănuiesc că forma geometrică a ţestei sale masive oferea satisfacţie sculptorului care ar fi reprodus-o. Trupul lui părea foarte robust şi trunchiul avea o tăietură tot prismatică, de bună seamă datorită marilor eforturi fizice cu care se exersase prin lagărele siberiene, timp de doisprezece ani şi jumătate. Tot acestea din urmă îi lăţiseră şi întăriseră forma palmelor, cu degete groase şi viguroase. Ascultându-l citind din teanc, la voia întâmplării, şi observând literele armeneşti de-o şchioapă, lăbărţate pe pagină, cu o caligrafie fără ezitare, apăsată (în creion chimic?), masculină şi...