Ultima oră este o tortură. Fâşii de nervi ce atârnă în tine, abia legănate sub impulsul unei umbre de voinţă. Familia, prietenii se miră. Numai patru ore de predare şi eşti frânt?! Da. Profesorul nu este om. Odată intrat în clasă te preschimbi. Necunoscută şi nerecunoscută treime: Soare, Burete, Păianjen. Le explic, pe rând, deşi cele trei ipostaze sunt simultane. Eşti Soare. Emani necontenit lumină, căldură. Arzând. Arzi şi îţi dărui arderea. Din umbra catedrei te naşti zilnic dascăl. Şi, în acelaşi timp, cu ochii multiplicaţi de patruzei de ori – după numărul elevilor – urmăreşti pe figuri şi în gestica lor reflectarea combustiei tale. Te răsfrângi într-un ocean de neatenţie în care fiecare val are altă direcţie, altă menire, alte porniri. Tu le cunoşti pe toate. Le absorbi. Burete cosmic. Înmagazinezi efluvii de lene străine flăcării tale. Apoi, ca o inimă, pompezi sete de idei, tu – nesecătuitul. Dai oxigen. Fiecăruia o piatră filozofală pe măsura sa. Între timp, Păianjen, îţi ţeşi plasele neştiute. Naivi, ucenicii tăi îţi vor fi victime. Îi vei putea corupe?… În mentalitatea lor, vina este glorie, visul van se numeşte efort, dezinteresul: auto-conservare. Îi vom corupe la puritate, îi vom corupe la arderea de sine? Dar tu eşti otravit. Te-ai îmbăiat în aburii inactivităţii intelectuale. Te-au putrezit microorganismele delăsării. A prelins băltoace în flacăra ta rânjetul neîncrederii. Ţi-a călcat jarul laba platitudinii. Te revolţi, de oboseală, devii urât, gândeşti murdar. Vii acasă, între urletele radiourilor, hohotele televizoarelor, lătrăturile magnetofoanelor. Mii de soţii, mii de părinţi, mii de fraţi, mii de prunci întreabă, stereofonizaţi peste zi, cu forţa întregii cetăţi: CE AI FĂCUT AZI?!! DE CE SPUI CĂ EŞTI OBOSIT?!? STAI ÎN UMBRA CATEDREI… NU EŞTI ÎN STARE SĂ AJUNGI MĂCAR DIRECTOR!… Iar tu, cuminte, în calitate de Soare, usuci Buretele din tine şi odihneşti Păianjenul cu fleacul de...

– Dacă te interesează sportul în Orient, ar trebui s-o cunoşti pe doamna Guvidi. A urmat o şcoală de yoga în Suedia. A venit la noi cu un manuscris: o traducere. Pasionantă. A semnat şi contractul. – E scriitoare? – Traducătoare, din câteva limbi. – Dacă mi-o recomanzi tu, merită să încerc. Întotdeauna când e să fac cunoştinţă cu cineva, ezit. Am atât de puţin timp de vizite… – Ascultă-mă şi n-o să regreţi. Este un om foarte profund. Mişu a căutat în carnetul de telefoane numărul ei. Nu-l avea. Îi cunoştea în schimb adresa. Mi-am notat-o. Nu eram încă hotărât dacă aveam s-o folosesc. În materie de hatha yoga, tot coconetul practicant constituia o faună dintre cele mai bizare: mă-durea-şi-mi-a-trecut-dintr-o-singură-şedinţă; am-întinerit-cu-trei-ani-deocamdată; câteodată-parcă-nici-nu-mai-am-greutate; am-o-poftă-de-viaţă-continuă; când-dorm-fac-gimnastică-şi-prin-somn, dragă; lucrez-mult-cu-pântecul-pentru-constipaţie; îi-miroase-gura-a-ozon-mie-încă-nu; eu-nici-în-baie-nu-mă-las-dau-din-picioare; şi altele; apoi chipurile lor au ceva încremenit şi de neuitat, ca dintr-un muzeu de ceară; să te scalzi în atmosfera unor astfel de chipuri îţi aminteşte de celebrul tunel din copilărie, când, la moşi, te suiai în nişte vagonete deschise şi erai cărat din spaimă-n spaimă, printre funii spânzurate care te izbeau peste obraji când treceai pe sub ele, printre oglinzi concave pe o parte şi convexe pe cealaltă, pe alături de mumii de gips cu ochi fosforescenţi, schelete, fantome, gheboşi, pitici, negrese, diavoli, gorile, uriaşi, urlete, rânjete, hohote, jelanii, crivăţuri şi lipsă de aer; toate aceste temeri izvorau dintr-o detracare universală, dintr-o dezechilibrare a firescului, dintr-o suprarealistă desfiinţare a conceptelor uzuale, toate scornite de mintea  giumbuşlucară a unui întârziat la ospăţul artelor moderne. Aceasta era, deocamdată, opinia mea cu privire la practicantele de gimnastică indiană. * * * Mult mai târziu, la un an, dacă nu la doi sau trei după întâlnirea cu Mişu, nevoia de a mă consulta cu un yoghin deveni...

Existând puţine licee cu internat în vremurile acelea, în Bucureşti, dormitoarele noastre erau supraaglomerate. Dormeam în paturi metalice suprapuse. Eu, la etaj, adică în patul de sus. Alături de mine, Pop – un pui de român din Ardeal. dedesubt, Ion şi “Moş Faur”, căruia îi spuneam aşa, deoarece era un băsmuitor uluitor care ne adormea cu tot felul de poveşti ciudate din Ţara Moţilor, de unde venea şi care, în pofida poreclei sale, era cel mai mic de statură dintre toţi şi încă imberb, pe lângă noi care ne bărbieream aproape de un an. Eu mă mutasem în această şcoală de câteva luni. De-abia învăţam să-mi cunosc noii colegi. De fapt, numai două lucruri erau interesante în viaţa lor comună. Duşmănia dintre Ion şi Corcodel şi povestirile amănunţite ale ultimului, din care reieşea că Ion era fără doar şi poate, nebun. N-aş putea spune că înfăţişarea lui Ion era dintre cele mai liniştitoare. Un singur centru exista în figura lui amorfă şi bosumflată. Ochii albaştri spălăciţi. Cel din stânga scăpa controlului muşchilor. O lua razna, în plină conversaţie, pe o orbită cu legi singulare, ce te fascinau. Aşa că nu mai ascultai ce spunea, ci urmăreai avid evoluţiile mişcărilor neregulate ale boţului sticlos şi azuriu ce i se zbătea între pleoape. De altfel nici Corcodel nu se lăsa mai prejos cât priveşte urâţenia. Trupul şi faţa lui erau mulate pe ondulări osificate şi vopsite cu varuri colorate, după modelul figurinelor de ghips pe care le primeşti drept răsplată la pavilioanele de tir, în bâlciuri. Nas coroiat, pomeţi unghiulari, fălci abundente, bărbie ombilicală şi aşa mai departe. Şi iată că într-o noapte, mă trezesc. Nu m-a strigat nimeni. Nu m-a atins nimeni. Nu visasem rău. Ion stătea, cu coatele rezemate de patul meu, cu bărbia...

Trenul se târa vlăguit. Împrăştia aburii înălţaţi pe nesimţite din ţărâna întinsă cât vedeai cu ochii. Legănatul vagonului îndreptându-se spre Bucureşti era molcom şi adormitor. Pomii ce împodobeau satele străbătute păreau bătuţi în ţinte de muguri solzoşi roşietici, strălucind de razele dimineţii. Gardurile din nuiele împletite, coşcovite de zăpezile ce le acoperiseră nu demult, păzeau scunde, ogrăzile încă necurăţate, albii uitate, unelte, rămăşiţe, galben umed, de glugi de coceni şi varul albăstrui sau alb al zidurilor înălţate departe de ele, în mijlocul curţilor sau prin fundul lor, sub acoperişuri de stuf mohorât. Câte un câine scotea botul din cuşcă, să-şi purice o labă, se zbătea în lanţ, adulmeca vreun blid gol. Anton, în picioare, pe coridor, contopit cu însuşi trenul ce sfâşia peisajul, privea toate acestea cu sufletul îndoit între bucuria începutului de primăvară, resimţită pretutindeni, şi propriile sale neîmpliniri. O femeie înaltă, slabă, tăiată otova, fără culoare în obraji şi fără licăr în privirile cenuşii, cu fustă largă, gri, şi bluză spălăcită, ieşi dintr-un compartiment alăturat. Se apropie de tânăr. Ţinea o ţigară între degetele lungi şi fără personalitate. Înainte de a deschide ea gura, el, ghicindu-i intenţia, îi oferi un chibrit aprins. – Mulţumesc. Rămase lângă el, afundându-şi privirile în întinsul desfăşurat pe alături de calea ferată. – Ce frumos… Cum nu obţinea nici un răspuns, adăugă: – Vă invidiez: păreţi să călătoriţi mult. Anton era sigur că numai atari indicii nu se citeau pe chipul său. În cei patru ani şi câteva luni ce trecuseră, în afară de o sumă de deplasări forţate, avusese o unică şansă de acest fel, aceea a unei excursii cu autocarul, organizată pentru un grup de pensionari, pe lângă care agenţia de turism îl pripăşise pe un scaun rămas neocupat. Acum revenea din a doua sa...

Ca un pom Toamna. Nu. Toamna târziu. Nu îi mai vezi frunzişul bogat care i-a încovoiat membrele şi umerii masivi. Numai rotunjimea acestora. O femeie care a fost un pom înfloritor. – Plăcuţa aceasta este una dintre cele acoperind trupul moale al micuţului Chiton din clasa Amphineura. Una dintre cele mai vechi moluşte. Mi-o întinse în podul palmei deschise. Abia vizibilă. Pe deasupra nici nu mă interesează. Va să zică acestea erau “jucăriile” ei, cum mi le prezentase, “mica mea colecţie de curiozităţi”. Cu ea mă atrăsese în această casă. Bithyniatentaculata, rosteşte după ce pune la loc placa prezentată anterior. Îmi arată un melc (pentru mine, că se cheamă într-un fel sau altul, tot melc este) şi continuă să explice: Trăieşte în ape stătătoare ori cu o curgere lină; face parte dintre moluştele prosobranchiate. Am întâlnit-o pentru prima oară acum (acum, căci o mai întâlnisem o dată întâia oară, în urmă cu vreo douăzeci de ani), la o conferinţă a unui amic; vorbea despre un matematician; se ocupă cu istoria ştiinţelor. Ea era ceva în conducerea cercului de diletanţi; ceva cu organizarea. Se zbătea mult, mă izbea prin ubicuitate. Sigur, am recunoscut-o de cum mi s-a înfăţişat privirilor, aceasta s-a întâmplat de la uşa de intrare, odată cu recunoaşterea plină de mulţumire a aerului cald din interior – afară viscolea -, aşa încât sentimentul de gratitudine resimţit faţă de clădirea ce m-a primit între pereţii ei, amintindu-mi, freudian, de securitatea precedând naşterea (ea este cea care ne expune frigului şi celorlalte vicisitudini ale vieţii, nu?), recunoştinţa respectivă s-a proiectat şi asupra ei, gazdă ospitalieră şi surâzătoare (şi mare, am mai spus-o, mare ca un pom), aşteptând invitaţii la conferinţă, dându-le îndrumări unde să se dezbrace şi ce scări să urce (care era simbolul urcării treptelor? nu mi-l mai...