Când m-am dumirit ce se întâmplase cu mine (am ieşit cu el de la cinematograful Republica, am coborât de-a lungul bulevardului până la Lacto-vegetarianul din colţ, am traversat strada pe verde, cu o mulţime de inşi, am mers în josul bulevardului pe vizavi, până la staţia lui 34, am aşteptat autobuzul, ne-am suit, a luat el bilete, ne-am strecurat printre ceilalţi, am schimbat câteva vorbe şi, în dreptul bisericii Sfântul Gheorghe, el s-a sprijinit cu obrăznicie de doamna din faţă, s-a lăsat cu tot trupul peste ea, o glumă de licean – gândeam –  , ea l-a fixat, l-a împins, eu m-am tras puţin mai la o parte, el s-a înfipt cu toată greutatea pe altcineva, l-au îmbrâncit, cât se putea în înghesuiala aia, au ţipat la el până şi-au dat seama că era mort – făcea pe prostul, ziceam – , l-au coborât, puteam să mă prefac că nu-l cunosc, că nu fusesem cu el la cinema, puteam merge mai departe cu autobuzul, să-i las să se ocupe de el pe cei dornici de senzaţii tari, dar nu ştiu ce m-a năpădit că m-am pomenit cu el întins pe pavaj, mângâindu-i fruntea, strigându-l Kiki, aşa cum îi spuneau colegii, eu îl numeam: Mironescule, că nu eram prietenă cu el, mersesem la cinema împreună pentru că eu căutam un bilet în plus şi el avea unul de vânzare), ne-au luat cu o maşină, ne-au dus la un spital, s-a constatat decesul, m-am pomenit la procuratură, am dat o declaraţie, fără nici o pregătire, a trebuit să-i explic mamei mele, care fusese chemată la procuratură, că am fost împreună la cinematograf şi că a avut un atac de cord în maşină şi că nici nu-l cunoşteam bine, că fusesem colegi în clasele paralele şi că...

Lumea de piatră a cetăţii, umplută până atunci de fantoşe de părinţi şi de profesori vrăjmaşi, se populase, ca prin minune, într-un moment de criză al vieţii lui. Oraşul se umpluse cu ferestre. Becuri ce se sting şi se aprind. Înlături cu mintea perdelele ce te despart de semeni. Priveşti strada cu ochii felinarelor. Unele ferestre, ca taxiurile de moravuri uşoare, acelea ce lunecă în viteză minimă pe lângă staţiile de tramvai înţepenite de orele târzii de după miezul nopţii, te îmbie de la început să le acostezi, ferestre ieftine, murdare. Altele, legănându-şi coapsele de sticlă între draperiile violent colorate, te sfidează, te dispreţuiesc. Există ferestre ce cochetează cu tine şi, atunci când, după nopţi şi nopţi de pândă, nădăjduieşti, în sfârşit, să le pătrunzi taina, lampa se stinge în pripă, obloanele sunt trase, ferestrele îşi mumifică surâsul vinovat într-o mască rigidă şi rece, distantă. Găseşti ferestre joviale, cu figură sănătoasă de spălătoreasă rumenă, cu braţele în şolduri sau de bucătar rotofei. Dar deprinzi o stimă ciudată, ce-ţi impune o cercetare sfioasă şi plină de tact pentru acele ferestre rare ce se ascund de indiscreţia curioşilor într-o atmosferă de curăţenie, voie bună şi nădejdi. Povestea tuturora se înscrie într-o scenă strâmtă, mărginită de cercevele şi pervaz. Ferestre, ferestre, ferestre… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . A văzut femei ca şifonierele. Zăvoresc în ele însele parfumuri grele şi foşnitoare. De le atingi cu...

Toată ziua tăcea. Cu gâtul, cu umerii, braţele-n jos până la coate, acoperite de plăgi supurente. Avitaminoza A. Răbufnită din nimic. O purta în măruntaie din copilărie, cu mult înainte de războiul ăsta abia isprăvit. Ce-i păsa de când? Pielea crăpată a obrajilor îi năclăise perii ţepoşi. Îşi interzicea să se privească în oglindă. Ştia ce e acolo. Chip de jar viu. Nu vorbea, nu râdea. Să nu-i pice vreo bucată de carne. De altfel, la cel mai mic efort intelectual făcea o criză nervoasă. I se încorda şi i se cutremura tot trupul timp de câteva minute. Ca o rufă pe frânghie. Apoi osteneala îl dobora, de parcă ar fi fost un butuc despicat în două. Şi iarăşi renăştea, aşa, din bubele răului, de şaisprezece, şaptesprezece ori pe zi. Din cenuşa creierului său carbonizat. Cu pieptul palpitând, răvăşit ca un peşte pe uscat. În infirmerie nu mai erau decât alţi doi. Teodorescu, din ultima de liceu şi colegul lui de clasă, Oprişan. Normal ar fi fost ca Oprişan să fie mai legat de el. Dar, deşi era cu un an mai mare, Teodorescu – de fapt tocmai de aceea – se împrietenise la toartă cu cel din urmă. Era steaua lui polară. Mai ales când Teodorescu se înapoia din escapadele nocturne, beat ca un lord. Atunci Oprişan se metamorfoza în pisică şi se gudura pe lângă bocancii puturoşi ai stăpânului. Ei o duceau tot într-o vacanţă. Aveau vrăjile lor să-l îmbrobodească pe doctor. Patru zile din şase cloceau în infirmierie. Duminica, se aranjau în aşa fel încât să poată merge la cinema. Apoi cădeau iarăşi la pat. Profesorii erau exasperaţi că nu-i puteau asculta. În acelaşi timp, le dădeau tot felul de sfaturi cu privire la sănătate. În cele două dimineţi în care...

Mă iertaţi că vă deranjez, doamnă profesoară. Sărut mâna. Mă mai ţineţi minte, probabil. Ionescu Mitică, dintr-a XII-a C. Nu trebuie să zâmbiţi, revăzându-mă. Corigenţii şi repetenţii nu sunt amintiri plăcute. De ce aţi îngălbenit? N-aveţi de ce să vă speriaţi. Sunt politicos. Dacă m-aţi surprins odată beat, pe când eram elevul dumneavoastră, nu înseamnă că sunt nici beţiv, nici mojic, aşa cum mi-aţi reproşat atunci. Băusem puţină votcă, de bucurie şi pentru curaj, Eram admis pentru prima oară în rândurile elevilor ce vă întovărăşeau, duminica, la teatru. Aş fi vrut să strălucesc în antract. Să debitez cuvinte inteligente, originale. Eram însă ameţit. Nu putusem mânca nimic la prânz, din pricina nerăbdării de a ajunge mai repede la spectacol. Nu eram obişnuit cu alcoolul, mai ales pe stomacul gol. Mă înfierbântase. Ţin minte: râdeam prea tare. Comentam zgomotos jocul actorilor. Când mi se părea că ezită prea mult, le dădeam eu replica. Din dorinţa de a dovedi că meritam să fiu remarcat de dumneavoastră, studiasem piesa două nopţi la rând. O ştiam aproape pe de rost. Sigur şi oboseala contribuise la euforia mea. După cele ce mi-aţi imputat, m-a cotropit groaza. Socoteam că nu-mi veţi mai da niciodată o notă pe merit. Aceasta a fost pricina ce m-a îndemnat să copiez, atunci, la teză. De teamă, uitasem tot ce învăţasem. Dar nu pentru a vă spune acestea v-am oprit în mijlocul străzii. Voiam să-i transmiteţi ceva soţului dumneavoastră. Nu, nu-l cunosc. Dar a intervenit în viaţa mea într-un mod complet neaşteptat. Cu prilejul mărţişorului, în anul acela cu beţia, mama, am aflat-o mai târziu, s-a înarmat cu un buchet de flori şi o trusă de săpunuri străine şi v-a căutat acasă. Vă amintiţi. Vi s-a spus ulterior. Era la zece dimineaţa; o zi ploioasă...

– Am crezut că… Era nedumerită că o refuzam. De altfel mirosea atât de frumos, avea un caimac atât de îmbietor şi aburii se înălţau atât de intim… – Bine. Hai să gust puţin; dar numai puţin. S-a făcut aproape seara. Dacă beau ceva mai mult, nu mai dorm la noapte. Triumfa sub ridurile condiţiei ei modeste şi ale vârstei greu de citit, ciudate. Turnă încet, savurând lunecarea prin aer a licorii negre şi aromate. Umplu o ceaşcă mare, din cele de ceai. Puse binişor ibricul cu cafea pe tavă, alături. – De ce aţi făcut atâta? Nu-i păcat să se irosească?… – Las’ s-aveţi. Opriţi şi ibricul. Când isprăviţi ceaşca, mai luaţi. – Bine, dar nu obişnuiesc la ora asta… – Nu vă supăraţi… eu… din stimă pentru profesori… pentru că predaţi engleza… Ce puteam spune? Îndărătnicia sa de a-mi face o plăcere era de neînvins. Cum să te opui?… Dimpotrivă, se cuvenea să-i răspundă cu un cât de mic interes, o cât de măruntă atenţie. – Vă place limba engleză? – Ce pot şti? o femeie simplă ca mine… Am citit o carte despre America. Mi-a dat-o profesorul dinaintea dumneavoastră. L-aţi cunoscut? – Nu. Am auzit că era un profesor bun. – Da… Ce om cumsecade!… Îşi încrucişă degetele mâinilor în faţă, strânsoarea completând intenţia de exprimare superlativă. Apoi continuă: – O dată la două-trei săptămâni mă ruga să vin la dumnealui acasă să fac curat. Îi spălam lenjeria, dereticam. Nu ştia cum să mă roage şi nici cum să-mi vorbească. Era fin ca un englez. Stranie mania oamenilor de a te confunda cu meseria. Şi nu numai în cazul ei, în sfârşit, o femeie de servici; mai toţi colegii de catedră, de îndată ce mă vedeau apărând cu umbrela, pe vreme...