– Acum mă simt în stare să-ţi mărturisesc de ce eram atât de abătut astă iarnă şi de ce nu te-am căutat când am trecut prin Bucureşti. Deşi aceasta presupunea o oarecare independenţă lăuntrică faţă de întâmplare – care o fi fost ea – , constatam tremurul mâinilor lui şi al buzei de jos, albită pe neaşteptate. Explicaţia căzu ca o bombă: – L-au omorât pe fratele meu. Abia se-nsurase de vreun an. – Cum asta?! Cine?! am explodat. Când?! Brazdele de pe chipul său se făcuseră cenuşii; rostind aceste cuvinte îmbătrânise cu cel puţin zece ani. – Când ţi-a scris nevastă-mea că m-am îmbolnăvit de cord. M-a apucat în noaptea când am aflat-o: la două. M-a trezit telefonul. Spitalul. Doctorul m-a luat pe departe. Aproape că mă liniştise discuţia cu el. M-am suit în maşină. Când am ajuns acolo şi mi-a spus răspicat, am simţit că-mi crăpa ceva în coşul pieptului. – Era bolnav? – Ei, bolnav…! tare ca piatra. Un munte de flăcău… – Atunci de ce s-a stins? – Nu s-a stins. L-au tocat. L-au căsăpit! La abator cruţi suferinţa vitei când o omori. Pe el, mai întâi l-au pisat ca pe porumb. Fusese brad de om. Cel mai frumos dintre noi patru… – Ce vârstă avea? – Douăzeci şi şase. – În spital, zici? nu puteam înţelege. – Când l-au adus la camera de gardă, era aproape rece. Nu prea mai avea mult sânge-n el. – Tâlhari sau cum? În loc să-mi răspundă, obsedat de imaginea pe care o evocase în sine, continuă cu: – În cămaşă de forţă. Vârât în ea, după ce i-au rupt braţele din coate. – Cine a putut face asta? – Nişte ticăloşi. Atunci am aflat tare puţin. M-a pus doctorul să jur pe viaţa...

Părinţii n-au lăsat-o să meargă la facultate. De nu era o soră mai mare cu care să poată complota, nu s-ar fi prezentat în ascuns la admitere, atunci când familia o ştia la o probă la croitoreasă, şi azi n-ar fi profesoară. Nu i se îngăduia să meargă la Litere, deoarece vârstnicii aceia cu experienţă socoteau că numai Dreptul asigură viitorul. După prima sesiune de examene, atunci când şeful catedrei i-a spus că e mulţumit de rezultatele ei, mai satisfăcut decât de ale oricărui coleg, a mărturisit părinţilor. Replica a venit ca o uşă trântită: – O să fii incapabilă să-ţi câştigi existenţa! Urâtă fiind, uscată, adusă de spate, cu nas lungit parcă de prea multă presare între filele unui catastif de conservat ierburi şi frunze moarte, cu umeri mici, coborâţi în piept şi împinşi în faţă, cu şolduri ca pumnii unui copil de zece ani, cu picioarele ca firele de aţă înnodate la genunchi, ţinute unul peste celălalt şi veşnic bălăbănite, nu s-a măritat niciodată. Să nu uităm că, făcând parte din tagma belferilor de altădată, nici zestre n-avusese cum s-adune. Ambele surori ale ei au fost prezentabile; puse alături de ea, cu atât mai mult. Păreau două garoafe, una albă şi imaculată, alta trandafirie, pe jumătate înflorită, pe jumătate închisă în visurile matrimoniale ale adolescenţei, lângă o cojitură de fată-babă, cu profil concav, în pofida nasului de trei poşte. Ambele surori au ajuns universitare şi neveste vrednice de universitari. Ea, profesoară la ţară. Trecând războiul şi apropiindu-se de vârsta mijlocie, găsi o cale spre o catedră din Capitală. Ca şi mai înainte, îşi împărţea timpul între munca la şcoală şi munca de-acasă, adică îngrijirea unei mame paralizate. Distracţia îi erau cele câteva ceasuri pe care le putea dărui traducerilor. Nu intenţiona să...

I-am luat locul. La aceeaşi catedră cu vopseaua jerpelită. În aceeaşi cancelarie întunecoasă. I-am luat locul de profesor. Acum e rândul meu să colectez porecle, să stârnesc ură, să incit, prin prezenţa sau amintirea prezenţei mele, bătaia-de-joc. Ieri, când el, exasperat, ne-a strigat: “Vă las pe toţi corigenţi!”, eu, cu calmul imperturbabil al logicianului amator de scandal, am îndrăznit să-i dau replica necruţătoare: “S-ar socoti că e vina dumneavoastră, domnule profesor, dacă aţi avea atâţia elevi corigenţi!” Amândoi am avut dreptate. A lăsat. Dar nu pe toţi. Unul singur. Eu. Azi e rândul meu să mă tem de raţionamentul juvenil al aceluia care se ascunde acum într-o bancă din fundul clasei şi mâine îmi va lua locul la catedră. Noi, elevii, scornisem tot felul de boli; le azvârleam asupra trupului său ca pe nişte furii antice; încercam, prin ele, să ne explicăm ciudăţeniile lui de comportament. Şi cum fierbinţelile şi  ghimpii vârstei ne încătuşau erotismul, ne explicam răutatea lui prin neputinţa de a fi fericit. Dar tot el a fost mai tare decât noi. S-a însurat, atunci când ne aşteptam să intre în comă. Ne chinuia ori de câte ori îndrăzneam să pufnim în râs la amintirea presupuselor sale slăbiciuni bărbăteşti, obligându-ne să stăm cu faţa la colţ, în picioare. Apoi, urma ordinul: “Coşul!” Pe dată, printr-o aplecare a bustului cu 90 de grade, mâinile pedepsitului înhăţau coşul de răchită plin de gunoi, îl înălţau şi-l răsturnau peste cap. Şi rămânea aşa, la colţ, ţinând coşul asupră-i, ca pe o cască de cavaler teuton. Pentru a ne domina pe de-a-ntregul, atunci când ne chinuiam cu vreun extemporal absurd sau un subiect de teză fără cheie, în faţa cărora căscam ochii stupizi şi insolvabili, se căţăra cu labele picioarelor încălţate de-a dreptul pe catedră, pe...

Bate puternic în uşă. Mă scoală. Întotdeauna mă trezesc uşor. Dar rămân încă puţin întins. Îmi pieptăn gândurile. Bate din nou. Strigă ceva. Bate. Strigă. Se opreşte numai când îi răspund. Merg la baie. Mă spăl. Bate. Intră. Mă priveşte. Îmi explică. Spun da. Iese. Rămân singur. Bate. Ies. Intru în camera mea. Fac gimnastică. Strigă. Inspir. răspund. Continuă. Mă îmbrac. Intru în camera lui. Îşi trece mâna pe obrazul meu, în răspăr. Spune ceva. Rânjeşte. Tac. Îşi trece mâna pe obrazul meu, în răspăr. Îşi întinde obrazul, să-i verific şi lui calitatea rasului. Spune ceva. Râde. Răspund da. Îmi arată baia. Reintru. Mă rad din nou. Bate. Mă priveşte. Îmi explică ceva. Îşi întinde obrazul, să verific. Râde. Iese. Mă clătesc. Bate. Intră. Îmi arată prosopul lui. Îl privesc. Îmi arată prosopul meu. Îl privesc. Îmi arată prosopul mamei. Îl privesc. Iese. Reintră. Îmi spune că nu vrea să-şi mai găsească prosopul ud. Iese. Ies. Priveşte ceasul. Se încruntă. Mă priveşte. Spune ceva. Mănânc repede. Se apropie de mine. Îşi trece mâna pe obrazul meu, în răspăr. Dă din cap. Se îndepărtează. Mă priveşte. Îmi fac ghiozdanul. Se apropie. Mă priveşte. Îmi pun paltonul. Se apropie. Mă priveşte. Ies. Închid uşa. Deschide uşa. Spune ceva. Cobor treptele. Spune ceva. Cobor. Spune ceva. Cobor....

– Nu. Nu am servici. Sunt pensionată medical! Nervos. Nu s-ar putea spune că îşi alegea cuvintele după criteriul că scopul lor este să ascundă adevărul, nici că resimţea tentaţia de a-şi poetiza existenţa. Afirmaţia finală mă puse într-o situaţie de stingherire nejustificată. Atunci când un om îşi mărturiseşte nebunia, el se situează mai departe de ea decât tine însuţi, care te retragi jenat, căutând salvarea într-un alt subiect de conversaţie. Fiind însă bărbat, interveni în mine o a doua ezitare, potrivnică celei dintâi: era firesc să nu-mi vădesc pofta de a nu da bir cu fugiţii. Mai ales, deoarece prea avea înfăţişarea aceea sănătoasă: planturoasă, dar şi rotunjită cu artă, la umeri şi şolduri şi pretutindeni. Şi ce, nu era cu putinţă să fie numai o tentativă de a se descotorisi de necunoscutul implantat lângă cearşaful ei de plajă, zărit tam-nisam pe când scotea capul din apa răcoroasă a lacului? Bineînţeles că s-a apropiat de mal şi de obiectele rămase pe iarbă. Dar nu era deloc sigur că se înapoiase atrasă de un posibil schimb de cuvinte prilejuit de prezenţa mea neaşteptată, ci, mai curând, spiritul proprietăţii private striga în ea, încet, dar convingător. Aşadar, am preferat să nu o cred în privinţa nervilor săi slăbiţi; dimpotrivă, am socotit că îi avea suficient de tari să se dea drept nebună numai ca să sperie omul; aşa, în mod metaforic de a spune: mai lasă-mă dom’le-n pace, că nu-s eu bună de astea! (de aici şi ideea să se dea drept “ne-bună”). Odată ce am ajuns să o decretez sănătoasă, ceaţa stânjenirii mi se risipi şi mă simţeam pregătit să primesc cu zâmbetul pe buze orice nouă minciună mi-ar fi servit. Dorind s-o provoc, să văd până unde putea ajunge, am întrebat-o: – Cu...