O mărturisire Ar fi nepotrivit, poate, ca acest eseu să debuteze cu o destăinuire. Totuşi, dacă aş face-o, aş fi iertat dinainte: cititorul cu care dialogăm trăieşte generoasa vârstă a mărturisirilor. De altfel, eseu fiind, parantezele autorului sunt subînţelese, chiar dacă prima este introdusă înainte de însuşi începutul lucrării în sine. Aşadar, aveam 16 ani: anii celor dintâi întrebări. Unul dintre profesorii mei s-a interesat ce doream să ajung în viaţă. – Până să pot hotărî cine voi fi, am răspuns, aş vrea să ştiu cine sunt. Formulată în mii de chipuri, aceeaşi frământare, transpusă în cuvinte naive atunci de către mine, renaşte cu fiecare adolescent, ca o podoabă a tinereţii sale pe cale de maturizare. – Citeşte opera lui Shakespeare, m-a sfătuit dascălul meu; o să afli în ea multe lămuriri referitoare chiar şi la tine. – Cum se poate?! m-am mirat eu într-o jenată bâiguială. (Poate că fusese şi puţină impertinenţă în replica anterioară, scontând să scot astfel în evidenţă propria mea seriozitate, ca să nu spun “superioritate”.) Şi am adăugat, ca pentru mine: – Personajele lui Shakespeare, după câte am văzut şi eu pe scenă, sunt eroii unor drame cu adulţi. – Cu actori adulţi, vrei să spui. Dacă citeşti piesele cu atenţie, vei vedea că aproape toate personajele sale principale sunt de o seamă cu tine: Romeo, Cordelia, Desdemona, Ofelia; nu are rost să le iau pe toate la rând. Câteodată aduce la rampă şi copii. Pubertatea constituie una dintre vârstele pe care le-a îndrăgit cel mai mult, iar maturizarea timpurie, o temă de predilecţie. Ascultă-mă, nu vei găsi prieten mai îngăduitor, nici sfetnic mai priceput. Nimeni n-a cunoscut mai bine decât el sufletul tânărului. Am rămas pe gânduri. Până atunci Shakespeare fusese pentru mine cel mai mare dramaturg, dar...

Grupul Celor Şapte Este firesc pentru oricine stăpâneşte cât de cât aritmetica să constate că cei şapte membri ai Grupului, puşi în discuţie de prezentarea mea, să nu poată produce opt articole, socotind că fiecărui artist îi este dedicat unul singur. Însă anumite încurcături istorice au făcut ca numărul membrilor să depăşească în mod neclar cifra vestită de denumirea Grupului. Cititorul îşi aminteşte că cel dintâi pictor înfăţişat de noi, A. J. Casson, nu a fost invitat să participe la expoziţiile de grup decât atunci când unul dintre membrii fondatori s-a despărţit de colegii săi. Este firesc să punem la dispoziţia lectorilor nişte noţiuni despre ambii. Iată o primă motivare a unui articol suplimentar, cel de faţă. Iar membrul fondator în cauză, acela care a renunţat la statutul său, a fost: Frank Johnston. Născut în Toronto, aidoma viitorilor săi colegi a debutat lucrând la Grip Ltd. în 1908, după care a fost angajat la Tipografia Rous and Mann. În 1910, şi-a încercat norocul în Statele Unite, începând să studieze artele plastice la  Philadelphia, ulterior angajându-se în activitatea comercială la New York. După cum înainte de a face acest pas în U.S.A. Johnston participase cu spor la activităţile Grupului, la fel după înapoierea sa în Canada şi-a reluat preocupările de odinioară. Devenind membru al Clubului Artelor şi Literelor, fusese atât prietenul lui MacDonald cât şi al lui Harris. Ei l-au atras în excursiile din Algoma, dintre care nu a pierdut niciuna, exceptând-o pe cea din urmă. Dovedindu-se cu siguranţă cel mai harnic şi mai plin de energie dintre toţi membrii Grupului, când s-a organizat expoziţia Algoma, în the 1919, el a participat cu şaizeci de lucrări, depăşind astfel producţia fiecăruia dintre ceilalţi colegi din Grup. Iar câteva luni mai târziu a organizat o expoziţie personală,...

Acest capitol nou al site-ului www.literaturasidetentie.ro cuprinde: Manuscrise ale unor foşti deţinuţi politici care nu şi le-au putut publica pe calea tiparului datorită lipsei mijloacelor materiale sau din alte pricini. Manuscrise privitoare la detenţia altor persoane decât autorul lor care nu a fost condamnat. Lucrări ale unor foşti deţinuţi editate foarte de mult timp şi care se cuvin reamintite cititorilor; Acestea pot fi socotite o a doua ediţie. Scrieri publicate in memoria Dlui Profesor Mihai Radulescu de catre discipoli si prieteni Mihai Rădulescu va continua pe calea aceasta lucrarea editurii sale RAMIDA, îmbunătăţind mijloacele sale vechi. Anume, cu ajutorul internetului el se adresează unui public mult mai numeros şi nu mărginit numai la teritoriul patriei noastre. CARTEA PRIETENULUI MEU continuă ideea că o carte politică nu trebuie să producă bani, iar Mihai Rădulescu, personal, nu va profita în nici un fel de şansele pe care le oferă, în acest mod, celor publicaţi. Ideea de interes material este exclusă. Trebuie să subliniez că are imensa şansă de a fi ajutat de colaboratori care, la rândul lor, înţeleg să se dedice acestui site în chip absolut dezinteresat. NOTĂ BIOGRAFICĂ Poetul Horia Niţulescu s-a născut în comuna Aliman din judeţul Constanţa, mai precis în satul Mârlanu, la 6 octombrie 1914. În anul 1936 a susţinut licenţa la Facultatea de Teologie din Bucureşti. A publicat două volume de poezie: ,Toamna în Paradis’ (în 1943) şi ,Drumul Soarelui'(în 1944). În al doilea război mondial a fost combatant în cadrul luptelor de eliberare a Basarabiei. Ulterior, a fost pe frontul de vest în calitate de corespondent de război. A fost hirotonit după încheierea războiului şi a slujit ca preot în comuna Vinţu de Jos (jud. Alba). În 1951, a fost arestat sub acuzaţia de crime de război şi a fost condamnat la...

“S-a făcut lumină” (Un spot iluminează un ungher depărtat al scenei pustii. De acolo) GLASUL: Cain, unde este fratele tău Abel? CAIN: (răspunde din întunericul ce-i învăluie pe spectatori): Eu sunt. (Scena este iluminată a giorno; lumina se revarsă, copleşitoare, asupra întregului...

“S-a făcut lumină” (Un spot iluminează un ungher depărtat al scenei pustii. De acolo) GLASUL: Cain, unde este fratele tău Abel? CAIN: (răspunde din întunericul ce-i învăluie pe spectatori): Eu sunt. (Scena este iluminată a giorno; lumina se revarsă, copleşitoare, asupra întregului...

Grupul Celor Şapte Lawren Stewart Harris s-a născut în Brantford, Ontario, la 23 octombrie 1885. Era unul dintre moştenitorii averilor a două familii reunite: Massey şi Harris, ceea ce i-a asigurat toată viaţa o independenţă financiară utilă nu numai lui, ci şi viitorilor săi colegi din Grup.  Educaţia sa conservatoare şi religioasă, din Toronto, i-a înlesnit experienţe spirituale nu la îndemâna oricui. Studiile superioare le-a făcut la St. Andrew’s College din Universitatea din Toronto. La nouăsprezece ani a plecat să se desăvârşească în domeniul artelor, timp de trei ani, în Germania. În 1908, a însoţit un prieten scriitor în Orientul Apropiat, iar schiţele realizate pe parcursul acestei călătorii i-au fost publicate de “Harper’s Bazaar”. Lawren Harris a fost unul dintre membrii fondatori ai Clubului de Arte şi Litere. Acolo i-a întâlnit pe viitorii săi colegi cu care urma să înfiinţeze Grupul celor Şapte. Foarte distincta sa formare, în raport de aceştia, ca şi situaţia materială prosperă, făceau din prezenţa lui în mijlocul lor o necesitate determinantă. De pildă, datorită entuziasmului şi spiritului său organizatoric, i-a venit excelenta idee, pe care a tranformat-o într-o realitate, de a se creea o clădire cu studiouri pentru artişti (Studio Building), unde să poată lucra nestânjeniţi toţi membrii Grupului. În vederea construcţiei acesteia, a depus trei sferturi din suma necesară, iar doctorul McCallum, despre care a mai fost vorba, un mecena al locului şi momentului, a pus la dispoziţie restul banilor. În acea perioadă,  picta în manieră impresionistă peisaje cu case. Nevoia de schimbare i-a insuflat demisionarea din armată; fusese profesor la Camp Borden. Fostul cadru didactic avu una dintre cele mai neobişnuite idei. A convins, în 1918, conducerea căilor ferate centrale Algoma să-i îngăduiască folosirea unui vagon de servici autodeplasabil. Îl dotă cu mese, scaune, paturi de campanie,...

Grupul Celor Şapte James Edward Hervey MacDonald este singurul membru al Grupului Celor Şapte care s-a născut pe un teritoiu străin de Canada. E vorba despre Anglia. Viitorul pictor a văzut lumina zilei la 12 mai 1873, în Durham.  A ajuns în Canada ca emigrant, în 1887, când avea în jur de paisprezece ani. Şi-a început uceniciile în domeniul plastic ca mai toţi ceilalţi membri ai Grupului. Mutându-se în Toronto a fost învăţăcel la Toronto Lithography Co. Iar în 1895 a început să lucreze la o firmă de design: Grip Limited. S-a înscris la Hamilton Art School, din Ontario. Aici i-a avut profesori pe Arthur Heming and John Ireland (1887-1893); iar la Central Ontario School of Art, Toronto, a studiat cu William Cruikshank şi George Reid (1893-1895). Şi-a completat învăţătura la Londra în perioada 1904-1907. James Edward Hervey MacDonald s-a căutat necontenit şi şi-a încercat puterile cu varii mijloace de expresie plastică: uleiul, acuarela, guaşa şi creionul. Această neîncetată nemulţumire de sine l-a condus, probabil, să fie recunoscut drept cel mai viguros peisagist canadian. A lucrat în foarte multe locuri care, în parte sunt cunoscute cititorului din articolele precedente, dar şi în altele ale căror denumiri le întâlneşte acum pentru întâia oară: Georgian Bay, Algoma şi Thornhill, Ontario (începând cu 1909); Gatineau şi Laurentians, în Quebec; coasta Atlanticului (1922); West Indies; şi Rocky Mountains (începând cu 1924) ; deasemeni o făcuse în Londra, când a fost la studii în Anglia (1904-1907). Înfăţişarea sa desemna un timid roşcovan şi liniştit. Statura nu îi era impunătoare, aerul de a fi fost ruşinos accentua această impresie, cu atât mai mult cu cât avea şi chemarea spre poezie şi filosofare înscrise pe chip, în gesturi şi în atitudini. Ultima pecete nu era întâmplătoare. Cititorul îşi aminteşte din prezentarea...

Grupul Celor Şapte Arthur Henry Howard Heming s-a născut la Paris, în Ontario, în anul 1870. A urmat cursurile Şcolii de Artă din Hamilton, localitate apropiată de locul său de naştere, rămânând profesor acolo în perioada 1887-90. A fost de timpuriu dotat pentru exerciţiul fizic şi şi-a început escapadele prin ţinuturile sălbatice încă de la vârsta de 16 ani.  Cum se delecta schiţând ceea ce vedea, îşi luă curajul să trimită desenele făcute în timpul călătoriilor sale revistelor, cum ar fi Harper’s Weekly, care, spre bucuria lui, le achiziţionară. Până în 1899, se întreţinu ca ilustrator de ziar şi de carte, iar atunci se înscrise la Liga Studenţilor de Arte, din New York, pentru a-şi perfecta talentul. Fericite timpuri când ziarele şi paginile cărţilor formau gustul publicului cititor încredinţând ilustrarea articolelor şi a romanelor ori scrierilor de călătorie unor desenatori ale căror realizări contribuiau să facă ştirile, conţinutul, mai pregnante, mai uşor asimilabile, le confereau viaţă, printr-această calitate din urmă transformându-le din ceva efemer în umbre ale eternităţii, împrumutându-le, aşadar, o fărâmă din ceea ce este specific omului. Cred că este singurul din Grupul celor Şapte care, în vederea îmbunătăţirii sale artistice, s-a orientat către Anglia, unde şi-a început uceniciile, în 1904, cu pictorul Frank Brangwyn. A revenit la munca de ilustrator de ziare, iar Harper’s Magazine l-a trimis în ţinuturile Cercului Artic să realizeze desene. Nu numai această activitate l-a atras, ci şi literatura documentară. A semnat mai multe volume privitoare la viaţa în sălbăticia canadiană, pe care le-a şi ilustrat. Pictor propriu-zis, a devenit abia prin 1930. Motivarea este ridicolă. I s-a spus că suferea de o deficienţă a organului vederii, anume că nu distingea toate culorile. În urma acestui diagnostic fals, s-a temut că va folosi alte culori decât cele naturale....

Grupul Celor Şapte Tom Thomson s-a născut în Ontario, lângă Claremont, la 5 august 1877, însă a copilărit lângă Owen Sound. La 22 ani s-a străduit cât poate un băietan s-o facă să fie recrutat pentru a lupta în războiul cu burii, dar nu i-a fost dat să ajungă erou. Drept care acceptă să urmeze cursurile unui colegiu pentru specializarea în afaceri, din Seattle (Washington). Peste 5 ani, adică în 1904, se întoarse în Canada, pentru a-şi pune în aplicare îndemânările comerciale deprinse. Dar, în 1907, se angajă la o firmă din Toronto de design artistic, la care lucrau mulţi dintre viitorii membri ai Grupului Celor Şapte. Se antrenară cu toţii în excursii de investigare a întregii Canade. Fură înclinaţi mai ales către partea sălbatică a Ontario-ului de miazănoapte. Această regiune deveni preferata lui Thomson care, întretimp, se apucase de pictură cu nădejde. Astfel încât în 1913 deschise cea dintâi expoziţie personală. Evenimentul avu o mare importanţă în alegerea viitorului său; el îl determină ca în anul următor (1914) să-şi schimbe slujba, angajându-se să lupte împotriva incendiilor naturale, restul timpului stând la dispoziţia vizitatorilor, în calitate de călăuză în Algonquin Park, în partea nordică a Ontario-ului. Această retragere în mijlocul naturii ne aminteşte de cea similară a filosofului şi naturalistului american Henry David Thoreau (12 iulie 1817- 6 mai 1862), eseistul şi poetul renumit pentru a fi pus în practică (luând modelul filosofilor antichităţii sau ai Orientului) doctrinele Transcendentalismului, după cum a consemnat în capodopera sa “Walden” (1854). Thoreau a fost unul dintre prietenii slujiţi şi popularizaţi cu credinţă de către un alt mare gânditor al Statelor Unite, Ralph Waldo Emerson (25 mai 1803-27 aprilie 1882, poetul şi eseistul care a promovat doctrina Transcendentalismului pomenit). Paralela ce ne este sugerată merge până la recunoaşterea...

Grupul Celor Şapte Formarea lui Alexander Young (A.Y.) Jackson nu a fost una de invidiat. Tatăl său şi-a părăsit familia (din care şase copii) în Montreal, Quebec, unde s-a născut viitorul pictor (3 octombrie 1882). Acesta a fost obligat să-şi câştige existenţa prea de timpuriu, dar spre norocul său, locul de muncă (băiat de servici) şi l-a găsit la o firmă de litografiere. Fu calea sa de a intra în contact cu una dintre artele ce urmau să-i cucerească sufletul pe tot restul vieţii. Serile frecventa cursurile şcolii din Montreal: “Le Mouvement National”. Nu se cunoaşte limpede dacă plecarea lui în Europa, în anul 1905, ţintea la o specializare în direcţia apucată. Cert este că mijloacele materiale nu i-au îngăduit să străbată oceanul decât angajându-se muncitor pe un vas ce transporta vite. Această aventură, cu siguranţă deloc atrăgătoare, i-a lăsat, totuşi, gustul unei perfecţionări posibile. Drept care, după o escală la Chicago, unde a lucrat pentru o firmă de comerţ de artă, adunând banii necesari unei noi călătorii, şi a urmat cursuri la “Art Institute”, reveni în 1907 la Paris, cu determinarea de a studia Impresionismul. Frecventă “Academia Julian”, unde lucră sub îndrumarea lui J-P Laurens. Vizită Olanda şi Italia, însetat să se informeze în domeniul ales pentru o viaţă şi să se scalde în atmosfera marilor centre ale picturii europene. Contactul cu arta franceză a constituit elementul cheie al deciziei sale de a practica pictura ca profesionist. Unele lucrări din epoca aceea ar putea fi acuzate că reprezintă dovezile lăsate de începătorul insuficient obişnuit cu arta sa; cum ar fi tabloul “Notre Dame”, reprezentând exteriorul îmbeznat al catedralei, surprins la un ceas când formele nu se mai disting limpede. Personal, mai curând aş opina, dimpotrivă, că nu lipsa de exerciţiu al începătorului poartă...

Grupul Celor Şapte Născut în Orillia, în 1890, Frank Carmichael a ucenicit în atelierul părintelui său, anume la încheierea căruţelor, trăsurilor ş.a.m.d., până în anul 1911. La vârsta de 21 ani părăsi meseria învăţată, pentru că îl atrăgeau aspiraţii mai înalte. Se angajă pe drumul tiparului, lucrând pe rând la mai multe întreprinderi. Nemulţumit să-şi schimbe numai direcţia preocupărilor, în căutarea unui venit ce să-i înlocuiască sursa de bani de până atunci, se înscrise şi la Colegiul de Artă Ontario din Toronto, unde a fost elevul lui William Cruickshank şi George Reid. Aici i-a avut colegi pe Tom Thomson şi pe alţii din viitorul Grup al Celor Şapte. Pentru perfecţionare, se înscrise la Académie Royale des Beaux-Arts din Antwerp (Belgia), în 1913. Revenind în Canada, împărţi un atelier cu Thomson, în Studio Building, în 1914. Influenţa prietenului numit o resimţi cu putere în arta sa. Cel mai tânăr dintre aceia care vor forma Grupul Celor Şapte, el îi va însoţi săptămânal la peisaj şi va face paşi mari în surprinderea realităţii şi în procesul transpunerii ei. Dar chemarea către viaţa caldă a familiei şi a perspectivei unei existenţe mai ordonate îl conduse în faţa altarului curând. Din păcate, timpul rezervat picturii va fi pus în balanţă cu acela închinat susţinerii alor săi. Abia în 1923-4, când grupul de prieteni hotărî o îndelungată excursie de lucru în Nord, se realipi şi el truditorilor cu penelul ce-i erau dragi. O mare perioadă de timp, de la nuntă încoace, a fost ‘pictor de duminică’, schiţând în Orillia de baştină o dată pe săptămână şi îngăduindu-şi numai o dată pe an o vacanţă de şapte zile petrecute departe de casă, dedicate toamnei şi frumuseţilor acesteia. Iată pricina pentru care s-a apropiat mai mult de membrii tardivi ai grupului,...

Grupul Celor Şapte A. J. Casson Norii constituie nişte reliefuri celeste. Munţi plutitori, ameninţători, cu trupurile oscilând între albul zăpezilor, vânătul roşu al lavelor, verdele albăstrui al rocilor acoperite de muşchi vechi ca lumea. Sunt creste ţâşnind din înalturi către sol, revărsându-se invers, pregătite să zdrobească viaţa. Fregate geometrizate, înaintând, plutitoare ca nişte fantome, printre colţii trunchiurilor lovite de trăznete, şi agăţându-şi piepţii şi poalele, zgâriindu-şi-le până la sânge în aceşti canini sălbatici şi urieşi. Alteori sunt fâşii, sunt sfârtecări, sunt fălci. Sau nu sunt. Cerurile, în acest caz, adună în sânul lor bezne fără nădejdi, ca gura vulcanilor clocotind undeva către fundul pământului, ca gura oceanelor gâlgâind dincolo de patul lor invizibil, ca fruntariile ce despart Văzutul de Necreat şi susţin, în acel No Man’s Land, o strepezire de posibil viitor vestind prăbuşirea Cerurilor înseşi şi amestecul pământurilor. Implozii de alburi, cremuri şi înverziri. Hohote, vânări, iceberguri sburătoare sau adăstând în înalt aidoma unor insule vrăjite şi transparente. Aici se prefac în şaluri de ceţuri înecăcioase, de un alb misterios, ce lasă să se întrevadă spărturi de cer de culoarea frunzelor. Dincolo devin lame de cuţit străfulgerând prin materia smălţuită a patului solar albastru. Chiar când reprezintă numai limbi ce ling azurul, tot masivi sunt norii aceia canadieni, a căror greutate stă gata oricând să imite structurile materiei de pe faţa solului. Sculptorul lor este viul Demiurg, Ultimul, Cel Necuprins. El ne freamătă fiori prin carne, deoarece atari creaţii nu s-au mai văzut, nu s-au bănuit, nu au fost aşteptate în lumea noastră cea smerită. Norii arată ce se pregăteşte dincolo de Hotar. Dar vegetaţia? Acele foioase ale căror coroane au formă de frunză, atunci când, de fapt, nici o frunză nu o poţi citi în pasta vâscoasă verde lăptos, ce le umple...

I Cornelius David Krieghoff 19 iunie 1815 – 8 martie 1872 Cel dintâi nume ce îmi reţine atenţia ca deosebit de preţuit de către populaţia de origină britanică din Canada, pentru realizările sale plastice, aparţine lui Cornelius Krieghoff. Am menţionat pătura din care s-au ridicat cumpărătorii tablourilor lui, pentru că amatorii de origină franceză de pictură în ulei se pare că i-au dispreţuit romanţiozitatea pseudopoetică, deloc comparabilă cu nivelul stilistic al operelor din ţara lor de obârşie. Ba ni se spune că socoteau lucrările sale o adevărată “insultă” adusă culturii franceze. Pentru ei, ceea ce stârnea înduioşarea până la lacrimi a admiratorilor lui Krieghoff rămânea o penibilă caricatură a vieţii lor celei noi. Vom vedea curând că nu se depărtau prea mult de adevăr. Cornelius David Krieghoff s-a născut în Olanda, la Amsterdam, la 19 iunie 1815. Şi-a petrecut adolescenţa în Schweinfurt, adică în Bavaria, unde tatăl său avea o făbricuţă de tapete. Chipul lui matur este caracteristic romantismului, aşa cum l-a reţinut pelicula din colecţia M.O.Hammond. Îl evocă oarecum pe  acela al lui Berlioz. Figură prelungă, dar cu pomeţii dezvoltaţi. Fruntea înaltă se sprijină pe sprâncenele bogate şi sălbatice. Nasul viguros trădează o mare energie, împrumutând feţei sale un aer de învingător. Bărbia ascuţită este cu adevărat agresivă, după cum şi părul deosebit de abundent, despărţit cu o cărare ce lasă o claie bogată deasupra pavilionului urechii stângi, pe când în partea dreaptă a craniului, după ce se întinde pe creştet asemeni vegetaţiei sufocante a unei subpăduri, în final se clădeşte şi aici pe înalt. Cât de rebel va fi părut în anii adolescenţei! În 1837, la vârsta de douăzeci şi doi ani, a traversat oceanul şi s-a înscris pe listele armatei americane, participând chiar la nişte lupte locale, în Florida. La capătul...

Soţia şefului gării austriece din Tulln, doamna Schiele, mama a două fete (Elvira, care a trăit numai zece ani, şi Melania), îi dărui soţului ei Adolf un băiat, Egon Leo Adolf, în iunie 1890. Acesta va fi urmat peste patru ani de o fiică, Gerti, care va stârni fratelui ei, când ea va avea în jur de doisprezece ani, un interes ce ridică indignate întrebări părinţilor speriaţi. De pildă, o conduse, fără ştirea nimănui, tocmai la Trieste, unde cei doi copilaşi rămaseră peste noapte într-un hotel, ceea ce, totuşi, nu explică alarma părinţilor. Cu alt prilej, înaltul funcţionar al Căilor Ferate Austriece de Stat se simţi obligat să spargă uşa unei încăperi unde se ascunsese perechea de copilandri, pentru a se lămuri cu ce anume se îndeletniceau. Răul viermuia oare în Egon sau cumva în fiinţa părintelui său (provocându-i nişte suspiciuni monstruoase)? Întrevăd posibilitatea alternativei deoarece, peste ani, mintea lui Adolf Schiele se clătină, acuzându-se un sifilis contractat înainte de căsătorie. În 1904 era nebun. În 1905 muri, la cincizeci şi patru ani. Iată motivul pentru care socotesc posibil ca tatăl să fi căutat cu lumânarea anomalia acolo unde se manifesta doar neascultarea celor doi copii, lipsă de obedienţă cu nimic altcum vinovată. Sensibilitatea acestui tată şi simţul răspunderii (în cazul citat, desigur exagerat) l-a determinat să-l îndepărteze pe băiat de familie, în dorinţa de a-i desăvârşi instrucţia. Astfel, în 1901, îl expedie la Krems, iar nu peste mult timp la o altă şcoală, din suburbia Vienei, în Klosterneuburg. Îmbolnăvirea şefului de gară îi reuni iarăşi pe toţi, în 1904 familia adunându-se alături de fecior. Peste ani şi ani, Egon se va confesa cumnatului său: “Nu ştiu dacă există cu adevărat altcineva care să şi-l amintească pe nobilul meu tată cu atâta tristeţe. Nu...