O FETIŢĂ DE APROAPE ŞAPTE ANI, purtând numele binecuvâtatei noastre regine: Victoria – ‘de aproape şapte ani’, fiindcă nu fusese încă înscrisă în clasa întâi primară în acel sfârşit de vară -, a jucat în existenţa mea ulterioară un rol mai important decât cel atribuit de mitologie ursitoarelor bătrâne cât lumea. Rolul de bază în viitoarea mea curiozitate şi realizare sexuală, pe tot parcursul anilor câţi s-au scurs şi se vor mai scurge. Nu m-am mai putut desprinde niciodată de scena născocită de ea, mi-a devenit model de comportament şi pe aceasta am căutat s-o reeditez, deşi n-am devenit conştient de aspiraţie decât după vârsta de 42 ani, când, pentru uzul şi educaţia sexuală a lui Lucie, mi-am pus ordine în amintirile de acest gen. O fetiţă atât de mică poate modela cu atâta vigoare destinul psihic al unui bărbat care curând va fi un bătrân? Nici nu-mi vine s-o cred. Şi totuşi amintirile mele converg toate în acel focar al trezirii imaginaţiei sexuale. Ce date fizice şi morale să fi avut acel copil pentru a mă marca atât de puternic? Era mai năltuţă ca mine – aveam patru ani – cu aproape un cap. Dezvoltată armonic (cel puţin, nu reţin să o fi criticat în forul meu lăuntric pentru vreo deficienţă corporală), o admiram numai pentru motivul că era mai mare, suficient de mare, de energică, de plină de iniţiative, de autoritară, ca s-o fi adoptat ‘şef de bandă’. Din ‘banda’ noastră mai făceau parte alte două fetiţe, una de cinci şi cealaltă de şase ani, cunoscute în acea vilegiatură. Erau localnice, iar noi londonezi. Vic avea o trăsătură ce nu-mi convenea: un nas prea mare pentru gustul meu; era un nas care, fără să fi intrat în contradicţie cu criteriile mele estetice...

LORDUL HENRY întoarse pagina şi citi următorul rând din eseul prietenului său Oscar Wilde: “Gilbert: Ah! Este atât de simplu să îi converteşti pe ceilalţi. Şi este atât de greu să te converteşti pe tine însuţi”. “N-am izbutit nici eu să mă convertesc vreodată la nimic. Să fie din luciditate? dintr-un prea aspru simţ analitic? Să fie aceasta din prudenţă, chiar din laşitate? din slăbiciunea argumentelor oferite de teorii şi oameni, ori din propriile mele neputinţe de a le pătrunde valoarea? – neputinţe ale minţii? neputinţe ale sufletului? -. Cu atât mai puţin sunt convertit la mine însumi… Mă joc cu a fi eu. Şi mă amuză să mă prezint aşa sau altfel, după cum intuiesc că voi scandaliza pe unul, pe altul. Ba nu: o fac experimental; încerc cum ar fi de aş fi aşa, cum ar fi de aş fi invers… De fapt, când spun că nu sunt convertit la mine însumi, subînţeleg că nu ştiu la cine să mă convertesc, cine este acest mine însumi. Dar ştiu că-mi face plăcere să-i convertesc pe alţii şi să-i amăgesc a crede şi eu în cele predicate; ba-mi place chiar să mă iluzionez, alături de conlocutor, că sunt chiar aşa cum predic şi să-l fac să mă descopere astfel – cum, cu adevărat, n-am fost niciodată…”, medită. Deodată i se păru că aude scârţâind uşa dublă cu glasvand ce-l despărţea de grădina din faţa casei. O lăsase întredeschisă până avea să se culce, să pătrundă puternicul miros de liliac înflorit. Îşi încordă auzul, să verifice de se stârnise vreo adiere. Nici vorbă de aşa ceva. Trozni o lamă a parchetului: o ştia bine care era, în dreptul pragului: fără pricină aparentă cedase şi nu mai era bine fixată. “Deci, a intrat cineva…”, îşi spuse,...

Jack i-a povestit Jessicăi următoarea întâmplare drept pildă a unei ciudăţenii a firii femeieşti şi a relaţiei bărbat-femeie născută între doi necunoscuţi. Personajul – nu m-am edificat dacă era vorba despre sine însuşi în adolescenţă ori despre alt tânăr, Jack rămânând ambiguu faţă de mine în această privinţă – se afla la un ştrand pe malul Lémanului, în Elveţia. Îşi alesese ca loc de plajă o suprafaţă închisă aproape complet între şirurile de cabine nefolosite de ani de zile, oamenii preferând să se dezbrace de-a dreptul pe malul lacului. Se oprise aici pentru a nu jena pe nimeni şi nici a fi jenat, căci intenţiona să-şi scoată slipul, să facă un ceas de nudism. Toropeala dulce adusă de oglindirea soarelui pe trupul său, un soare nu destul de puternic încât să fie dezagreabil, îl amăgise şi-l aţipise pe jumătate, stare ce-l delecta, făcându-l să uite de el însuşi. Îşi ţinea slipul lipit de şold, să-l aibă la îndemână pentru a-l trage peste el ca o învelitoare, dacă s-ar fi iţit careva în spaţiul unde se ascundea. Numai că nu ţinuse seama de posibilitatea acestei căderi într-un somn uşor. Deodată, simţi că apăruse cineva printre capetele a două rânduri de cabine. Întredeschise pleoapele. Constată silueta unei femei rămasă acolo, în picioare, în costum de baie, cu labele uşor depărtate, aşa cum încremenise din înaintare. Îl privea. Nu făcu mişcarea de acoperire intenţionată pentru că decise să n-o pună în situaţia neplăcută de a-i arăta că era conştient a fi fost cercetat de ea gol cum se afla. Doamna străbătu doi paşi înainte şi luă loc îndărătul unei ţâşnitori, pe o bancă, unica din zonă, îndreptată spre el cu partea pe care se şedea. Se prefăcea a nu-l vedea. Doar când şi când îi surprindea lunecările...

DOMNUL CHRISTOFER F. gândea la înaintarea spre transcendent a prietenului său: “Este plină de ocoliri inutile şi inconştiente, de bucle şi răsuciri pe loc, ce-l aduc a reveni de unde a plecat – atunci când se amăgeşte că a cucerit orizonturi noi şi strigă cutezător: Evrika!, nefiind complet păcălit, ba părându-i-se a recunoaşte zona şi exclamă, uluit de propriile-i intuiţii: ‘Deci mă aflam de ieri pe drumul cel bun!’. Adevărul este că nu se afla pe nici o altă cale decât aceea a hazardului şi că nu ieşea din hăul deschis de dezvoltarea sexualităţii proprii sub tălpile lui. Din atari bezne nici n-are cum se smulge, pentru că nici o rază a maturităţii nu ajunge la el.  Şi tot acolo, în afund, navighează – adică pluteşte în derivă – şi astăzi. Afirm asta pentru că nimic din erotismul uzual, franc, direct şi terre-a-terre , nu-i spune nimic, nu-l atrage, nu-l reţine. De ce? Tocmai fiindcă n-a atins (ceea ce este atât de lesnicios celorlalţi) maturizarea intelectual-sexuală nici la paisprezece ani, nici la treizeci, nici la cincizeci şi cinci. Astfel, el nu a ştiut şi nu ştie nici astăzi să recunoască sexualul, ci continuă să-l presimtă, să-l caute, să-l inventeze, în lipsa pământului ferm sub picioare, în lipsa certitudinilor fiziologice care le dau altora siguranţă şi libertate de mişcare. Cum de s-a întâmplat să cadă victimă acestei imaturităţi prelungite şi probabil definitiv instalate în personalitatea lui?” Christopher F. ar răspunde pe dată: ‘e victimă deoarece a confundat iniţial exotericul cu esotericul, carnea cu spiritul, coitul cu iniţierea, lumina întunericului vaginal cu lumina duhovnicească, umezeala (şiretlicul aceluiaşi organ) cu Apele precedând Facerea’. Şi răspunzând astfel, ar fi mulţumit, dacă n-ar surveni o nouă întrebare: “De ce a fost cu putinţă această confuzie?” Cu aceeaşi luciditate, domnul F. ar da răspunsul de nerespins:...

DOUĂ VISE ALE METAMORFOZEI VISELE MĂ AŞTEAPTĂ, încuiate în dulapul unde-mi păstrez numeroasele caiete ale însemnărilor zilnice de pe parcursul a zece ani. De când nu mai fac astfel de consemnări au mai trecut alţi vreo zece. Numai vise mai notez: când şi când câte unul, al meu sau al altcuiva, ce mă impresionează în mod deosebit. Voi transcrie aici două recente, ale lui A. F.. Iată cele desfăşurate în spaţiul oniric. CARNAGIUL din noaptea 1 spre 2 februarie 1995 Mă aflam în sala de baie unde se găsea şi un closet. În ochiul de apă din acesta a apărut, din adâncul canalului, o broască ţestoasă. După ce a ieşit complet la iveală, am ridicat-o în mâini şi am depus-o în cadă. Pe gura de scurgere a celei din urmă s-a strecurat, urcând, o soaţă a ei. Mă întrebam cum putea să-şi facă drum, deoarece era aproape dublă, faţă de precedenta, iar gura de scurgere ştim cu toţii ce dimensiuni are. Prima să fi fost lungă de vreo 20 cm., a doua de vreo 35. Mi-era drag că veniseră la mine. După câteva scene ce nu le rememorez, m-am gândit să sacrific una dintre ele, în vederea pregătirii unei supe de broască ţestoasă, despre care am citit în romanele englezeşti, dar din care n-am gustat niciodată. Am ales-o pe cea mai mică, cu grija ca, dacă nu-mi reuşea planul culinar, să n-o omor de pomană pe cea mare. Înarmat cu un cuţit de bucătărie lung şi ascuţit, am început o măcelărire a bietului animal, nepricepându-mă deloc să-l sacrific şi să-l tai bucăţi. Am socotit că i-am retezat capul, rămas atârnat de pielea gâtului. Cel puţin aşa am crezut atunci. Pe urmă am trecut la despicarea labelor, una după cealaltă. Gândeam că numai picioarele sunt...