Polonius: Cum îi mai merge bunului meu stăpân Hamlet? Hamlet: Slavă Domnului, bine. Polonius: Mă mai cunoşti, măria ta? Hamlet: Cum să nu! Eşti un negustor de peşte. Polonius: Eu nu, stăpâne. Hamlet: Măcar de-ai fi atât de cinstit. Polonius: Cinstit, stăpâne? Hamlet: Ei, domnul meu, în lumea noastră a fi cinstit înseamnă a fi unul dintr-o mie. Polonius: Adevărat, stăpâne. Hamlet: Căci dacă soarele dă naştere la viermi într-un câine mort, darămite când e vorba de un hoit bun de sărutat. Ai vreo fată? Polonius: Am, măria ta. Hamlet: Nu lăsa s-o bată soarele. A zămisli e un har al cerului, dar nu în felul în care ar putea zămisli fata domniei-tale. Ia seama, prietene! Polonius: Ce vrei să spui, măria-ta? (Aparte.) Merge cu gândul la fata mea. Totuşi la început nu m-a recunoscut. Mă lua drept un negustor de peşte. A luat-o razna de tot. La drept vorbind, am îndurat şi eu în tinereţe multe necazuri din dragoste. Aproape tot ca şi el. Să-i mai spun ceva. (Tare.) Ce citeşti, măria-ta? Hamlet: Vorbe, vorbe, vorbe. Polonius: Şi despre ce e vorba, stăptâne? Hamlet: Între cine şi cine? Polonius: Adică despre ce e vorba în cartea pe care o citeşti măria-ta? Hamlet: Vorbe de clacă, domnul meu. Pamfletarul ăsta nemernic susţine că bătrânii au bărbi cărunte, obrazuri zbârcite, că din ochi le curge un clei vâscos ca răşina prunului, că sunt cu totul slabi la minte şi totodată au şi încheieturile slăbite. Toate acestea, domnul meu – deşi sunt pe deplin încredinţat că aşa şi este – nu se cuvine totuşi să fie aşternute pe hârtie, fiindcă şi domnia-ta, domnul meu, ai putea fi de vârsta mea, dacă ai da înapoi ca racul. Polonius (aparte): Oricât ar părea că e nebunie ceea ce...

În această secţiune, cititorul va găsi 4 volume de cercetări în domeniul antropologiei stilistice, ştiinţa sa. De asemenea, 3 cărţi de literatură ilustrativă. “Firea omenească unelteşte mereu împotriva mea şi nu-mi dă voie să progresez. Când mi-oi face testamentul, am să las cu limbă de moarte să mi se pună următoarea inscripţie pe mormânt: “Aici zace un om care ar fi putut arăta ce poate, dacă ar fi avut ocazia. Dar, din păcate, mereu a...

(Intră Ariel, nevăzut.) Caliban: După cum ţi-am mai spus, sunt robul unui tiran, al unui vrăjitor care, cu şiretlicurile lui, mi-a furat insula. Ariel: Minţi. Caliban: Minţi tu, maimuţă batjocoritoare. De te-ar răpune bravul meu stâpân! Eu nu mint. Stephano: Trinculo, dacă-l mai întrerupi, îţi zbor câteva măsele. Trinculo: Dar n-am spus nimic! Stephano: Atunci, taci – nici o vorbă mai mult! (Către Caliban) Zi mai departe. Caliban: S-a-nscăunat pe insulă prin vrăji Şi mi-a furat-o. Bunul meu stâpân, Răzbună-te, căci ştiu că ai curaj – Ăstlaltul nu-ndrăzneşte. Stephano: Cred şi eu! Caliban: Tu să domneşti, iar eu îţi voi sluji. Stephano: Foarte bine, dar cum să facem asta? Poţi tu să mă duci în faţa duşmanului? Caliban: Măria-ta, ţi-l dau plocon când doarme, Ca să-i înfigi în creştet un piron. Ariel: Minţi, minţi – nu poţi. Caliban: Ce măscărici bălţat / Bufon scârbos! Te rog frumos, măria-ta, pocneşte-l Şi i-ai clondirul; şi-o să bea atunci Doar saramură – eu n-am să-i arăt Izvoarele cu apă dulce. Stephano: Trinculo, bagă-ţi minţile-n cap: dacă-l mai întrerupi pe monstru măcar cu o vorbă, pe pumnul ăsta al meu, las mila la o parte şi te fac icre de morun. Trinculo: Dar ce-am făcut? N-am făcut nimic. Uite, mă dau mai încolo. Stephano: N-ai spus că minte? Ariel: Minţi tu. Stephano: Ce face? Mint eu? Na, atunci! (Îl loveşte pe Trinculo.) Dacă ţi s-a făcut de bătaie, să mai spui şi a doua oară că mint. Trinculo: Nu ţi-am spus că minţi. Ţi-ai pierdut şi mintea, şi auzul? Lua-l-ar dracii de clondir! Ia uite ce face băutura din om! Dea ciuma-n monstrul tău, iar ţie uscaţi-s-ar degetele! Caliban: Ha-ha-ha! Stephano: Ei, spune mai departe. (Către Trinculo.) Te rog să stai mai încolo. Caliban: Mai dă-i, mai dă-i...

Un codex cu năbădăi Cine ar crede că un an lipsit de orice distincţie istorică, precum 1838, capătă o însemnătate culturală ieşită din comun? De ce? Este anul când groful Batthyany Gusztav îşi donează Academiei Ungare biblioteca. Până acum nimic ieşit din comun. Deşi merită atrasă atenţia noilor generaţii de bibliofili şi de cititori înrăiţi că pe timpuri aveau antecesorii lor, de la noi şi de peste hotare, aveau, ziceam, şi astfel de obicieiuri generoase şi că n-ar strica, de dragul perpetuării tradiţiei, să li se ia urma în folosul mai puţin privilegiaţilor iubitori de carte, umplându-se bibliotecile publice cu scrieri valoroase, atunci când moartea ne desparte de ele. În definitiv, dacă profesorul Romano, primul traducător al lui Benjamin Franklin în limba română (pe timpul când cirilica trona încă în paginile revistelor noastre) nu şi-ar fi lăsat prin adiată biblioteca Academiei Române, Biblioteca acesteia nu-şi întârzia înfiinţarea? Iar dacă şi-ar fi întârziat-o nu se amâna răsărirea culturii române universal competitive, şi aşa mereu amânată? Dar să lăsăm aceste întrebări să-şi facă veacul în cugetele cititorilor, în aşteptarea clipei când vor prinde rădăcini sănătoase şi productive, şi să revenim asupra paşilor noştri, la groful Batthyany Gusztav. În cadrul bibliotecii sale de dar, exista şi un codex legat în piele, numărând 448 pagini, pe hârtie de 12×10 cm, având pe fiece pagină între 9 şi 14 rânduri scrise, şi conţinând şi 87 ilustraţii. Numele orăşelului Rohoncz, din apusul Ungariei (astăzi pe teritoriu austriac, sub denumirea: Rechnitz), unde a rămas codexul până în 1907, când a fost mutat la Budapesta, i-a împrumutat numele: “Codexul Rohonczi”. Academia Ungară l-a trimis savantului german Bernhard Jülg, profesor la Universitatea din Innsbruck, pentru cercetare şi identificare. Specialistul, la capătul studierii lui, trase concluzia că scrierea ce-i umplea filele nu avea absolut...

Iago: Stai deoparte Şi pune-te la pândă cu răbdare. Când copleşit de-amar zăceai aici – De-un astfel de-om nevrednică tristeţe – Sosi şi Cassio. L-am îndepărtat, I-am dat şi lămuriri de-al tău leşin, Şi l-am rugat să se întoarcă-ndată Să stăm de vorbă. Mi-a făgăduit. Ascunde-te şi fii cu luare-aminte La râsetul, batjocura, dispreţul Înscrise pe-orice colţ al feţei lui, C-am să-l stârnesc să-mi spună iar povestea Cum, unde şi de când, de câte ori El ţi-a iubit şi-ţi va iubi soţia. Ia seama,-ţi spun, la gesturi! Fii cuminte, Observă-l bine,-ţi spun! Te stâpâneşte! Sau cred că eşti cu sufletul bolnav Şi nicidecum bărbat. Othello: Ascultă, Iago! Voi fi-n răbdarea mea viclean cât vrei. Dar cât mai sângeros – m-auzi? – la faptă, Iago: Nu-i rău! Dar mai aşteaptă. Nu te-ascunzi? (Othello se ascunde.) Acum pe Cassio îl întreb de Bianca; E-o gospodină care se-nvârteşte Făcând negoţ cu farmecele ei. I-e drag de Cassio;-i soarta-acestor fete: Să-nşeli o lume, să te-nşele unul. El nu se poate-opri de-a hohoti Când îi vorbeşti de ea. Dar iată-l, vine! (Intră Cassio.) Un zâmbet doar, şi-Othello-şi pierde capul, Şi-n oarba-i gelozie tălmăceşte Uşernica purtare a lui Cassio Şi gesturile-i, zâmbetele-n rău. Ce faci, locotenente? Cassio: Rău de tot, Că mă saluţi c-un titlu făr ‘ de care Pot şi să mor. Iago: Ai să-l recapeţi sigur Rugându-te frumos de Desdemona. De-ar sta-n puterea Biancăi păsul tău, Ce iute-ai izbuti! Cassio: Vai, biata fată! Othello (din ascunzătoare): Ia uite cum s-a şi pornit pe râs! Iago: Eu n-am văzut femei iubind atât! Cassio: Zău, biata fată, poate că-i sunt drag. Othello (din ascunzătoare): Acum tăgăduieşte slab, dar râde. Iago: Ascultă, Cassio! Othello (din ascunzătoare): Iago îi dă ghes Să-i spună tot. Aşa! E bine-adus. Iago: Ea spune-n lume ca...

Acest capitol nou al site-ului cuprinde: Manuscrise ale unor foşti deţinuţi politici care nu şi le-au putut publica pe calea tiparului datorită lipsei mijloacelor materiale sau din alte pricini. Manuscrise privitoare la detenţia altor persoane decât autorul lor care nu a fost condamnat. Lucrări ale unor foşti deţinuţi editate foarte de mult timp şi care se cuvin reamintite cititorilor; Acestea pot fi socotite o a doua ediţie. Scrieri publicate in memoria Dlui Profesor Mihai Radulescu de catre discipoli si prieteni Mihai Rădulescu va continua pe calea aceasta lucrarea editurii sale RAMIDA, îmbunătăţind mijloacele sale vechi. Anume, cu ajutorul internetului el se adresează unui public mult mai numeros şi nu mărginit numai la teritoriul patriei noastre. CARTEA PRIETENULUI MEU continuă ideea că o carte politică nu trebuie să producă bani, iar Mihai Rădulescu, personal, nu va profita în nici un fel de şansele pe care le oferă, în acest mod, celor publicaţi. Ideea de interes material este exclusă. Trebuie să subliniez că are imensa şansă de a fi ajutat de colaboratori care, la rândul lor, înţeleg să se dedice acestui site în chip absolut...

O sală în palatul ducelui. Intră ducele, Aegeon, temnicerul, ofiţeri şi curteni. Aegeon: A vrut, Solinus, soarta să mă vândă; Deci curmă-mi tu durerea prin osândă. Ducele: Prea stărui, negustor siracuzan! Nu-nclin de fel să sfărâm legea ţării: Discordia şi vrajbele iscate De-nverşunarea celui ce ţi-o duce, Ce paşnicilor noştri negustori Le cere, de n-au galbeni, să plătească Cu sângele, decretul lui smintit, Alungă mila din privirea-mi cruntă. Căci între-ai tăi, ce-au provocat, şi noi, Demult se-aprinde ucigaşa vrajbă, Şi-i decretat în adunări solemne, Aici ca şi-n vrăjmaşa Siracuza, Ca orice schimb de mărfuri să se curme. Mai mult: dacă vreunul din Efes Va fi văzut pe pieţi siracuzane, Sau, dimpotrivă, om din Siracuza Mai calcă prin Efes, l-aşteaptă moartea Şi tot ce are, ducele-i confiscă, Afară doar de şi-ar răscumpăra Cu mărci o mie capul şi osânda. Averea ta, oricât aş preţui-o De larg, nu urcă nici până la sută. Eşti deci prin lege osândit să mori. Aegeon: Mă mângâi doar că-n asfinţit de zi, Curând, şi chinul meu va asfinţi. Ducele: Prea bine. Spune-mi dar, siracuzane, Pe scurt, ce vânt te-a depărtat de casă Şi ce-ai venit să cauţi în Efes? Aegeon: Corvoada cea mai grea ce-mi poţi impune: Nespusele-mi dureri să-ncerc a-ţi spune. Dar, ca să ştie lumea că sfârşitul Natura mi-l urzi, nu josnicia-mi Ţi-oi spune, cât mi-ngăduie mâhnirea: În Siracuza m-am născut; şi-am luat Acolo, fericit-aleasă fată, Ce-aş ferici-o azi de-ar vrea şi soarta. Cu ea trăii în desfătări. Averea Mi-o tot spoream călătorind adesea La Epidamnum. Dar murind deodată Cel ce-ngrijea negoţul meu pe mare, Uriaşa grijă ce-mi lăsă pe seamă Mă smulse-mbrăţişărilor soţiei. Doar şase luni de când lipseam s-au scurs. Şi ea, – răpusă-aproape de pedeapsa Ce dulce încearcă-n viaţă pe femei – Se pregăti pe...

Macbeth (aparte): Mă-ntoarce boala iar. Puteam fi-ntreg, Ca marmora curat, ca stânca trainic, Nemărginit şi liber ca văzduhul. Şi-s prins şi strâns de temeri şi-ndoieli Hărţuitoare. Banquo-i la loc sigur? Întîiul ucigaş: Stăpâne, da! e sigur într-un şanţ, Cu douăzeci de răni adânci la cap: De moarte-i cea mai mică. Macbeth: Deci şarpele bătrân e la pământ Iar viermele fugar, prin firea lui, Cu vremea va putea venin să aibă. Dar n-are încă dinţi. Tu du-te. Mâine Vom sta de vorbă iar. (Ucigaşul iese.) Lady Macbeth: Regesc stăpâne, Nu-ndemni la veselie. E pe bani Ospăţu-n care gazda nu arată Că-i dat cu drag. Mănânci mai bine-acasă! Aici, tot gustu-l dă însufleţirea, Şi fără ea degeaba ne-adunăm. Macbeth: O, dulce călăuză! Vă urez deci La poftă bună, bună mistuire, Şi sănătate! Lennox: Sire, nu iei loc? (Intră Duhul lui Banquo şi se aşază pe locul lui Macbeth.) Macbeth: Azi toată floarea ţării-ar fi de faţă De n-ar lipsi al nostru vrednic Banquo. Mai bine-l dojenesc de rea purtare Decât să-l plâng de-un nenoroc. Ross: Lipsind, El şi-a călcat cuvântul. Regele Cinstească-ne cu-a sa crăiască faţă. Macbeth: Dar masa-i plină. Lennox: Ai loc oprit, stăpâne. Macbeth: Dar unde? Lennox: Aici! Dar, sire, ce se-ntâmplă? Macbeth: Cine-a făcut aceasta? Lorzii: Ce, stâpâne? Macbeth: Doar n-am făcut-o eu! De ce-ţi tot scuturi Spre mine pletele de sânge pline? Ross: Sculaţi, curteni! I-e rău măriei-sale! Lady Macbeth: Şedeţi, prieteni buni! Stăpânul nostru E-ades-aşa: din tinereţe-a fost. Luaţi loc, vă rog! E trecător ce are, O clipă doar şi iar îi va fi bine. Dar dacă vă uitaţi prea mult la el, Se mânie şi-i faceţi chiar mai rău. Cinaţi, făr-a-l privi. (Către Macbeth.) Bărbat eşti tu? Macbeth: Ba chiar viteaz: mă-ncumet să privesc La ce-ar îngălbeni chiar şi pe...

Regele: Nu-mi place şi găsesc că nu-i cuminte Să las frâu slobod nebuniei lui. Fiţi gata deci. Vă pregătesc solia, Iar el vă va-nsoţi în Englitera; Nu pot să-ngădui ceas de ceas în preajmă-mi Ameninţările smintelii lui. Guildenstern: Ne pregătim de drum. E pentru noi O sfântă şi pioasă datorie Să ne-ngrijim de mântuirea-atâtor Şi-atâtor inşi a căror vieţi şi pline Sunt strâns legate de măria-ta. Rosencrantz: Şi-un om de rând şi singur e ţinut Din toată vlaga sufletului său Să-şi apere de nimicire viaţa. Cu-atât mai mult acel de-a cărui soartă Fiinţa tuturora-i strâns legată. Când moare-un rege, el nu moare singur; Ca o vâltoare, trage după sine Tot ce-i prin jur. E-o roată uriaşă De culmea celui mai nalt munte prinsă Şi de-ale cărei spiţe mari lipite-s Mărunte amănunte fără număr. Când cade roata, micile făpturi Se prăvălesc – urmare ne-nsemnată – În vuietul ruinii. Totdeauna, Când regele suspină, ţara geme. Regele: Grăbiţi-vă pentru-acest grabnic drum, Vă rog; am hotărât să stăvilesc Această spaimă care prea de tot A luat-o razna. Rosencrantz şi Guildenstern: Vom fi gata, sire. (Rosencrantz şi Guildenstern ies. Intră Polonius.) Polonius: Se-ndreaptă spre iatacul mamei sale, Stăpâne. Eu voi sta după perdea S-aud tot ce-şi vorbesc. Mă ţin chezaş Că ea-l va dojeni cu mare-asprime. Dar cum ai spus – şi prea-nţelept grăit-ai – Un alt ascultător, nu numai mama – Căci mama e firesc părtinitoare – Să tragă cu urechea din loc sigur. Rămâi cu bine,-ocrotitorul meu; Nainte de-ora stingerii mă-ntorc Să-ţi spun tot ce-am aflat, Regele: Îţi mulţumesc. (Iese Polonius.) Păcatu-mi râncezit la cer duhneşte. Blestemul cel mai vechi apasă-asupră-i: Uciderea de frate! Să mă rog Aş vrea şi nu pot. Tare mi-e dorinţa Şi vrerea mi-e la fel de tare, totuşi Păcatul îmi înfrânge năzuinţa...

O câmpie lânga Dover. Intra Gloucester si Edgar, îmbracati taraneste. Gloucester: Cât mai avem s-ajung pe creasta sus? Edgar: Acum ajungi; nu vezi ce greu suim? Gloucester: Dar parca n-as urca. Edgar: Ba ce urcus! N-auzi cum vuie marea? Gloucester: Zau ca nu. Edgar: Atunci, si-auzul te-a lasat. Pesemne Ca de la ochi se trage s-asta. Gloucester: Poate; Îmi pare ca si glasul ti-e schimbat, Si vorba ta-i cu sart si-i mai aleasa. Edgar: Te-nseli, nimic nu s-a schimbat la mine, Decât în strai. Gloucester: Vorbesti cu sart, vezi bine. Edgar: Hai, domnule;-am ajuns; stai nemiscat. Te-apuca spaima când privesti în jos; Sub noi e-un stol de ciori, ce par de-aici Un norisor de gâze; colo-atârna, La jumatatea haului de stânci Cât capul lui, un om care culege Marar-de-mare – crunta meserie! Pescarii care umbla-acum pe plaja Par niste soricei, si mai departe, Un bastiment la ancora-i mai mic Decât o barca-n ceata, o parere, Iar barcile nici ca se mai zaresc. Talazurile care se frâmânta Batând prundisul, uite, nu se-aud, Atât de sus suntem. Nu ma mai uit, Ca mi se-nvârte mintea si ma tem Sa nu ma prabusesc. Gloucester: Ma du la tine. Edgar: Da mâna; esti acuma la un pas De marginea prapastiei; sub soare Nimica nu m-ar face sa m-arunc. Gloucester: Acum da-mi drumul. Uite înc-o punga, Prietene, în ea-i un giuvaer De mare pret, pentr-un sarman ca tine; Sfinteasca-l zeii, talisman sa-ti fie. Te du, ia-ti bun-ramas. S-aud cum pleci. Edgar: Pai, s-auzim de bine, bune domn! Gloucester: Îti multumesc din inima! Cu bine! Edgar (aparte): Nu m-as juca cu deznadejdea lui, De n-ar fi sa i-o vindec. Gloucester (îngenunchind): O, zei mari! Ma las de lumea asta si ma lepad Sub ochii vostri de durerea mea, În pace;...

Launce (.scotând o hârtie): Iata catalogul starii ei. Imprimis. Poate cauta si cara. Pai, nici un cal nu poate face mai mult; nu, un cal nu poate sa caute, poate doar sa care; asadar e mai buna ca o mârtoaga. Item. Poate sa mulga; ia te uita, o virtute dulce pentru o fata cu mâinile curate (.) Speed (citeste la rândul lui): Imprimis. Poate sa mulga. Launce: Da, asta o poate face. Speed: Item, face bere buna. Launce: De-aici si proverbul: binecuvânteaza pe cel ce face bere buna. Speed: Item, poate sa coasa. Launce: E totuna cu a spune: dar stie sa rupa ata? Speed: Item, stie sa împleteasca ciorapi. Launce: La ce bun sa te-agati de-o femeie, daca stie sa te-ncalte? Speed: Item, stie sa spele si sa frece Launce: Asta-i o virtute deosebita; în cazul asta nu mai are nevoie sa fie nici spalata, nici frecata. Speed: Item, stie sa toarca. Launce: Atunci o sa pun lumea pe roate sa aiba din ce sa-si câstige existenta. Speed: Item, are si multe virtuti fara de nume. Launce: Cum ar veni, virtuti din flori; ca nu-si cunosc tatal, de buna seama, de aia n-au nume. Speed: Aici urmeaza cusururile ei. Launce: E-o cursa strânsa între ele si virtuti. Speed: Imprimis, nu trebuie pupata pe nemâncate, asta în legatura cu rasuflarea ei. Launce: Ce mai, pacatul asta îl astupi cu o masa dimineata. Citeste mai departe. Speed: Are gura dulce. Launce: Asta cumpaneste duhoarea din ea. Speed: Zau ca vorbeste-n timpul somnului. Launce: Asta nu conteaza, totu-i sa nu doarma când vorbeste. Speed: Item, Vorbeste rar. Launce: Prost e ala de-a pus-o p-asta printre cusururi. Sa vorbesti rar este singura calitate a unei femei. Te rog, scoate-o si pune-o ca virtutea cea mai de seama....

Lui M. Rădulescu, cu admiraţie! Dihotomie antonimică. Te-am ascultat cam de trei ori – Stăteai cu Todea la taclale – Sorbeam din gura Dumitale Gânduri ‘nălţate înspre nori. Pe chipu-ţi tandru, sculptural, Vedeam un spectru de culoare, Ce ataca – ce simplu pare! Întreg registrul cultural. De unde oare-ai învăţat Să scoţi ascunsul la lumină?! În orice lucru afli-o mină De înţelesuri de aflat. Acum mă simt cam derutat: Caut în mine ce-am aflat . 13.09.’02 Bucureşti Versuri (cu, şi fără adresă!?…) Vol.I  pag.158 Daris...

[1] Buffon, Discours sur le style, Paris, Librairie M. Hattier (1920), p. 17. [2] Acest citat si urmatoarele din capitolul introductiv, precum si extrasele antologice (cu exceptia lui Hamlet) sunt preluate din editia: Shakespeare, Opere , vol. 1-11, Editura de Stat pentru Literatura si Arta, 1955-1963. În celelalte capitole, am folosit traduceri proprii. [3] Sister Miriam Joseph, c.s.c., în Shakespeare’s Use of the Arts of Language , New York and London, Hafner Publishing Company, 1966, sub titlul Contraries and Contradictories , însira si exemplifica 11 figuri, bizuindu-se atât pe textele epocii, cât si pe cele shakespeariene. [4] Multumim profesoarei noastre Zoe Dumitrescu-Busulenga, lui N. Balota, Leon Levitchi si Mihai Nasta, care ne-au îndrumat si sustinut moralul pâna la realizarea tezei de doctorat cu aceasta tema. [5] Vezi analiza Eseurilor lui Bacon, în articolul nostru: Gândirea dihotomica-antonimica în literatura elisabetana, în “Limbile moderne în scoala”, 1975, p. 111. [6] În Literatura barocului în Franta. Circe si paunul, în româneste de Constantin Teaca, Bucuresti, Editura Univers, 1976, p. 33. [7] Editura Stiintifica, l967. [8] “Prietenii perfizi” în traducerea lui Leon Levitchi (Îndrumar pentru traducatorii din limba engleza, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1975), cu prilejul mentionarii lucrarii acesteia (p. 36-37). [9] Vezi: Silvia Pandelescu, Dificultati ale lexicului francez, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1969; Doina Condrea-Derer, Dificultati ale limbii italiene, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1973; Victor Vascenco, Dificultati ale lexicului rus, elemente de semantica contrastiva, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1975. [10] Alexandru Graur, “Capcanele” limbii române, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1976. [11] În afara articolului citat la pagina 17, a se vedea si: Mihai Radulescu, O tragedie a cunoasterii: Othello, în “Limbile moderne în scoala”” vol. I, 1973, p. 67; Stilistica antropologica. O aplicatie: Gândirea dihotomica-antonimica, în “Revista de istorie si teorie literara”, tomul 24, nr. 41, p. 487;...

Stilistica Antropologica CUVÂNT ÎNAINTE CE ESTE STILISTICA ANTROPOLOGICĂ De ce stilistica antropologică? Are nevoie stilistica de un epitet? Desemnează aceasta posibilitatea să existe mai multe stilistici? Da. Stilistica, în sensul curent, este o “disciplină care studiază mijloacele de exprimare ale unei colectivităţi, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor din punctul de vedere al conţinutului afectiv, al expresivităţii sau din punctul de vedere al calităţilor şi normelor sale”. [1] Dar mai este (mai simplu): “Studiul stilului din punctul de vedere al calităţilor şi regulilor sale”. [2] Sau, şi mai restrâns: “Studiul ştiinţific al procedeelor stilului”. [3] Pentru a ne lămuri mai bine, iată definirea stilului. “Mod specific de exprimare într-un anumit domeniu al activităţii omeneşti, pentru anumite scopuri ale comunicării; fel propriu de a se exprima al unei persoane”; ca sens special, se adaugă “totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le foloseşte un scriitor pentru a obţine anumite efecte de ordin artistic” (DEX), Nu vom continua să cităm integral explicaţiile din dicţionare, dar suntem obligaţi să scoatem în evidenţă câteva discrepanţe utile dezvoltării noastre ulterioare. Pentru DEX şi DLRM, a fi preocupat de stil mai înseamnă să ţii seama de sinteză şi lexicologie, de exprimarea aleasă, dar şi personală, de o anumită modă (pentru alt dicţionar [4]: “Şcoală sau perioadă sau subiect”; tot aici se introduce noţiunea de stil legată de o comportare nobilă, ţinând de buna creştere). Sfera semantică se amplifică mult: ” Ansamblul particularităţilor de manifestare specifice unui popor, unei colectivităţi sau unui individ” (DEX). Şi, finalmente, “fel de a fi, de a acţiona, de a se comporta” (DEX; variantă mult mai largă a definiţiei Oxf. citată mai sus) Singurul punct comun al tuturor acestor domenii pare să fie exprimarea. În pofida definiţiei de început, socotim că nu exprimarea este scopul cercetărilor stilisticii, ci modul ei, şi că, deşi scriitorul are un...