MOTTO: Nimeni nu poate mai mult decât ştie şi nimeni nu ştie mai mult decât poate Robert Schumann

INCLESTARE (1) Lucia Pătraş se afla pe o pistă de schi, mai sus de Sinaia. Urcase aici pentru a asista la un concurs de amatori, deşi nu înţelegea nimic din performanţe sau greşeli. Printre umerii masivi proptiţi ţeapăn în faţa ei, zărea timp de o clipă zburând câte unul dintre concurenţi cu o repeziciune ce îi dădea ameţeli, auzea urletele spectatorilor unindu-se; torentul sonor o îmbăia, trecea vijelios pe lângă ea şi o părăsea, ca pe o plantă acvatică aţoasă şi încăpăţânată a nu se lăsa smulsă din rădăcini. Ar fi vrut să se bucure ca ceilalţi, dar nu ştia cum, nici de ce. , constată încă o dată, cu sufletul ostenit, aşa cum o făcuse de mii şi mii de ori într-o existenţă ‘de aproape jumătate de secol’ (aşa îşi denumea cei patruzeci şi doi de ani scurşi de când se născuse), cu sufletul ostenit de atât de multe ‘rămâneri în urma generaţiei sale’. ‘Rămânerile în urmă’ erau deosebirile de gusturi, de distracţii, de fel de a se purta. Ar fi vrut să-i placă şi ei sportul, ca tuturora, de pildă. O nenorocire trăită la şaisprezece ani o îndepărtase de această preocupare pentru totdeauna. Abia intrase la şcoala normală, prin mijlocirea unor sacrificii ale familiei sale ale căror amintiri o îndurerau. Fusese fericită făcând pasul decisiv către profesiunea de învăţătoare – tot ce cunoştea mai nobil pe pământ. Într-o zi din miezul iernii, pe când se afla cu colegele de clasă în nouă sală de gimnastică a liceului, profesoara primise vizita unei persoane necunoscute lor. Le ceruse elevelor să se odihnească întinse pe pântec, cât discuta dumneaei cu străina. Clădirea fiind nouă, nu era perfect uscată. Când primiră porunca “Drepţi!”, Lucia se ridică bolnavă. Se vindecă; peste doi ani recidivă. Nu mai folosi decât un...

Era o zi rea. Vântul muşcător stârnea vârtejuri de praf uscat din mijlocul străzii ce s-ar fi cuvenit să fi fost acoperită de troiene la acel ceas al iernii. Capete de ziar, jumătăţi de frunze moarte, luate pe sus de rafală, erau lipite de paltoanele negre ale trecătorilor fantomatici, de parbrizele murdare ale automobilelor sau de geamurile colbuite ale faţadelor. Când palele, sugrumate pe neaşteptate, îşi dădeau drumul într-o zbatere finală, cădeau şi ele, de parcă ar fi fost de plumb. Apoi se umpleau iarăşi foalele văzduhului, mânând prin coridorul de beton al blocurilor cirezi mugitoare de gunoaie zburătoare, către centrul Capitalei. Auzeai o poartă de tablă izbindu-se cu zgomot de foc de armă şi zăngănind îndelung. O fereastră spartă umplea urechile de strigătul cioburilor zdrobite pe caldarâm. Horcăitul unui autocamion greu se confunda cu acela al răbufnirii aerului din străduţele laterale. Un miros înţepător, înrudit cu cel al fumului, îmbiba atmosfera oriunde te-ai fi aflat. Pielea  ţi se chircea, ascunzându-se în sine însăşi, să se apere de impurităţile ce, din iuţeala cu care se izbeau de ea, o despicau în chip invizibil. Din tramvaiul pe care-l aşteptam, coborî o femeie ostenită, rebegită, cu nasul şi gura îngropate într-o batistă boţită, umedă, cu capul adâncit în gulerul ridicat al scurtei de fâş albastru închis, dublată astfel încât purtătoarea părea de două ori mai lată-n umeri şi la talie. Pantalonii şi ghetele maro îi erau neîngrijite. Punând piciorul jos, îşi înălţă bărbia şi dădu cu ochii de mine. Nu mă mai puteam sui în vagon: fusese odinioară una dintre elevele mele cele mai apropiate, în orice caz cea mai mică de stat şi mai calină dintre ele. – Ana! Privirile, la început absente, când mă recunoscură, se luminară o clipită, pe urmă se retraseră iarăşi...

Domnul Costică puse caietul pe masă. Era obosit de parcă nici nu mai ştia exact ce ar fi vrut să facă. Îşi scosese ezitând ochelarii.  Duse două degete către buzunarul halatului de casă vişiniu, luă o batistă bej cu pătrăţele albastre, o despături tacticos – după tipicul catedrei, care-ţi impune să fii foarte atent la gesturi, ţinută, la curăţenia hainelor şi a lenjeriei, frecă lentilele cu ea, între degetul mare, cam noduros, şi arătătorul – puţin pătat de cerneală. Închise caietul şi sprijini ochelarii pe coperta lui. Împături batista din nou, o strecură în buzunar cu grijă, să nu se şifoneze. Cocoţă iarăşi ochelarii pe nas şi iute smulse caietul de pe masă, ca şi când şi-ar fi amintit ceva;  îşi apropie ochii de tăblia ei, să verifice de nu cumva era udă acolo unde îi depusese. După ce inspectă cu grijă muşamaua de pe ea, păru satisfăcut: caietul nu avea cum să se murdărească; nu exista nici un strop de apă pe vernilul materialului plastic. De când se ştia îi era groază să nu păteze tezele sau extemporalele, având mereu în minte faptul că el, profesorul, constituia un exemplu viu în atenţia elevilor săi. Dar, acum: să ungă coperţile unui roman! un roman scris de elev de-al său! – Costicăăă! răsună strident glasul coanei Mari. Costicăăăă! era o voce care zgâria auzul, nu mahalagească propriu-zis, dar pusă totuşi pe harţă. Costicăăă! nu vii să-mi dai drumul la televizor? Coana Mari sta lungită în pat, în dormitorul de alături şi, suferindă cum era, se mai cruţa când era vorba să se mişte fără nevoie. tensiune arterială, dimpreună cu o teamă surdă şi continuă de ce putea aduce orice schimbare de poziţie, îi rodea clipă de clipă liniştea. Domnul Costică se ridică anevoie (şalele!), deschise...

– Floarea este organul de reproducere al plantei. Floarea (repetă Lucia în minte şi sufletul i se umplu de o beţie de arome, iar ochii lăuntrici, ascunşi îndărătul celor deschişi s-o urmărească pe profesoară, ochii lăuntrici vedeau câmpii fără margini, pe întinsul cărora pendulau… pendulau…), floarea este organul de reproducere (o judecă pe tânăra profesoară că folosise aceste trei cuvinte din urmă, care desemnau şi…) al plantei. Sepale, petale, peduncul, receptacul. Cuvintele veneau, treceau, reapăreau, se legau în fraze descriptive şi, deşi înţelesul lor era atras de înţelesul vorbelor ce le urmau, rămâneau – unele dintre ele – misterioase, ca nişte lacuri de pădure, neasemenea cuvintelor celorlalte. – Sepalele asigură protecţia florii. Remarcăm această funcţie la boboci şi la florile care se închid în timpul zilei ori ca măsură de apărare împotriva unor factori nefavorabili ai mediului. Protecţia cui? Protecţia celui mai sfielnic amănunt din trupul unei plante. O, floarea, floarea fierbinte… Floarea cu sepalele ei… – Totalitatea sepalelor alcătuieşte caliciul. Caliciul poate fi dialisepal, când sepalele nu sunt unite între ele, şi gamosepal, când sepalele sunt unite între ele. Profesoara coborâse de la catedră. Lujerele picioarelor ei împingeau aburul colorat al fustei de mătase, iar talia veşmântului, înconjurând adâncitura moale din jurul şoldurilor purtătoarei, stăvilea acelaşi abur, retrăgându-l, să bată molcom aceleaşi picioare. – … la fel vom spune: corolă dialipetală şi gamopetală. Mintea Luciei odihnea ca un fluture pe corola gamopetală a acelei fuste. Târziu, o auzi din nou. – Dar la florile angiospermelor cine reprezintă organul sexual bărbătesc? – Staminele, gângăviră câteva eleve treze. – Care sunt părţile unei stamine? solicitase un alt răspuns vocea matură şi umbroasă. – O codiţă numită filament. – Răspunsul nu este complet. – Şi o parte mai umflată, de culoare galbenă, ce se află la...

Nu de mult apăruse o nouă piaţă: în spatele Morgii. Trist ungher, cu morţii necunoscuţi pe dreapta, cu apele măslinii ale Dâmboviţei în care fierbeau putreziciuni – pe stânga. Fiind vremea de imediat după război, negustorii erau puţini la număr şi îndeobşte femei. Căscam şi eu gura, speriat de acel du-te-vino al gospodinelor uscate şi înveşmântate în culori leşioase ori cernite, ce se mişcau fantomatic şi tăcut, fără tragere de inimă, iritate, absente, inutile. Deodată, am băgat de seamă o bătrânică de un stat de palmă înălţime, smochinită şi sfrijită ca o coajă de lămâie uscată şi ruginie. Părul argintiu îngălbenit îi scăpa pretutindeni de sub basmaua neagră şi legată anapoda, părând mai curând un fel de găleată cu gura în jos. Mâinile ţepene, cu pielea scorţoasă şi întuneacoasă, îşi scoteau oasele la iveală, dezgolite până aproape de coate, din mânecile largi şi supte ale unei haine bărbăteşti numai flenduri, ce îi ţinea loc de palton. Nu sosise iarna încă, dar ziua fumurie de toamnă îţi strecura în carne un gust al frigului apropiat. O coşniţă de papură, din care atârnau în tot locul crâmpeie de paie, îi îngreuia mâna stângă. În cea dreaptă ţinea o sticlă de un sfert de kilogram umplută proaspăt, pe jumătate, cu untdelemn. Atâta cumpărase. Se aplecă s-o vâre în coş. N-am băgat de seamă cum s-a întâmplat. Am văzut-o, tam-nesam, întinsă pe jos, ridicându-se într-un genunchi, ducând o mână la şale, aplecându-se din nou, adunând de pe jos fundul sticlei sparte pe marginile căruia încă mai urcau spre unde fusese gâtul sticlei nişte fragmente din peretele lateral şi culegând în acest surogat grotesc şi nespus de deznădăjduit de recipient urmele de ulei sleite de praf şi nervuri de frunze moarte şiroite în drum. Şi nu ştiu cum, m-am...