Art. care deschide revista lunară “DACIA REDIVIVA” Anul I, Nr. 1, aprilie 1941 Când te copleşeşte sentimentul tulburător şi adânc, că ceea ce se întâmplă în jurul tău nu-ţi mai aparţine, că nu mai poţi interveni liber în dansul orelor, în relaţiile obscure ale lucrurilor şi în algebra întâmplărilor de toată ziua, când parcă forţa de deasupra te învăluie în rostogolirea lor fatidică, imnul solar al existenţei se face mut, se întunecă. Nu mai strângem în mâini decât nişte harfe mari de ceaţă. Glasul ni se subţie până la a nu mai fi, în contemplaţia tăcută a destinului. Nişte torţe chinuite îşi mai fumegă, uşoară, melancolia. Suntem cântăreţii amurgurilor. În clipele de criză ale tragediei, când marile emoţii rămân în suspensie, freneziile amuţesc, iar măştile înţepenesc extatice, răsună doar spaţiul melodic al corului antic. Noi suntem murmurul Eumenidelor. Dar nu! Nu putem împietri în imobilitatea statuarului. Viaţa este infinit curgătoare, ne învată prietenul Heraclit. O zare tot mai încărcată de miracole ni se dezvăluie înainte, ademenitoare, după fiecare crepuscul, după fiecare înfrângere. Ce demoni ne dau târcoale cu vrăjile ispitirii? Cu siguranţă, un demon teribil, înspăimântător de frumos se agită în fiecare dintre noi. O mie de demoni, o mie de visuri ne locuiesc. De mă întreabă cineva, voi răspunde: “Numele meu este legiune!” Trăiască demonia care ne mântuie de moarte! Ne trebuie o durată imcomparabilă, o învolburată şi frenetică durată. Pe o nouă marcă poştală franceză a apărut mâna lui Napoleon Bonaparte, pură, abstractă aproape, în ultima ei crispare. Acum, când se îndoaie sub cnuturile înfrângerii, ţara catedralelor nădăjduieşte încă, visând pe infolii. Franţa este un dar al istoriei. Ea are în urmă un milion de moaşte, de pergamente, de vitralii. Are o istorie de piatră, grandioasă. Franţa există privindu-se în oglinzile nesfârşite ale...

Art. din revista “Mesterul Manole”, anul I, nr. 5-6, iulie-aug. 1939, în grupajul  – Eminescu văzut de “Meşterul Manole“ Nu ştiu când l-am cunoscut pe Mihai Eminescu. La vârsta noastră, când n-avem în urmă un prea lung parcurs de reminiscenţe şi de evocări, destăinuirea aceasta a unei adânci intimităţi intelectuale pe care, la acest popas comemorativ, o socotim ca un act necesar de confesiune artistică, ne umple de multă şi nespusă jenă autobiografică. Nu-mi amintesc bine dacă a existat un anume moment, decisiv şi transfigurant, de revelaţie sau de uimire, nici dacă am avut conştiinţa clară de eveniment şi de sărbătoare, a acestei întâlniri spirituale. Înaintea lui Eminescu, în anii primei ucenicii şcolăreşti, citeam pe Coşbuc şi Goga, mai ales poeziile de război ale primului, pe care le citeam emfatic, orgolios oarecum, cu patriotismul acela războinic şi naiv al anilor copilăriei. Noi, posteminescienii – va fi poate, aceasta, o delimitare istorică a noastră, o definiţie care ne va cuprinde nu numai cultural – suferim cu toţii, printr-un destin anume, divina tiranie a Zeului. El ne-a creat un spaţiu spiritual – pentru multă vreme sau, poate, pentru eternitate – şi ne impune condiţii necesare de existenţă, neînduplecate. Suntem născuţi într-un univers spiritual eminescian, suntem aprioric eminescieni. Ne regăsim în spirit prin Eminescu, descoperind treptat anumite reminiscenţe subiacente, cunoaştem retrospectiv, pe un ecran determinat al spiritului, ca în mitul platonic. Noi nu cunoaştem, ci recunoaştem. Nu trăim, noi retrăim, regăsim, ne regăsim. Aşa incât este fatal ca, odată cu lărgirea experienţelor intelectuale să te regăseşti identic în spiritul lui Eminescu, chiar dacă în vremea aceasta ai colindat, pe cât se putea atunci, încă multe literaturi. Fiecare nouă evaziune, consumată în ascuns, ca un delict, ca un adulter, era urmată de o mai aspră penitenţă, de o mai fierbinte...

Între creatorii de poezie ai generaţiei sale, Horia Niţulescu (1914- 1982)  este de menţionat printre primii. Pot fi mulţi (critici literari chiar) cei care azi, neauzind şi neştiind nimic de acest nume, să suspecteze veracitatea acestui anunţ, dar valoarea poetică a poeziei lui e în afară de orice discuţie. Colaborator, în perioada interbelică, la reviste dintre cele mai importante, ca “Gândirea”, “Revista Fundaţiilor regale”, “Convorbiri literare”, “Universul literar” etc., Horia Niţulescu s-a bucurat de un foarte bun şi un meritat  renume între cunoscătorii de poezie ai vremii. Autor, la scurt interval, a doua cărţi de poeme – “Toamnă în paradis” (Bucureşti, 1943) şi “Drumul soarelui” (Bucureşti, 1944) -, el anunţa în anii războiului o carieră strălucită, dar împrejurările unui destin nefericit au făcut ca, la treizeci de ani, să-şi înceteze activitatea. Fizionomia liricii lui Horia Niţulescu s-a conturat cu claritate dintru-nceput, în numeroasele poeme pe care acesta le-a publicat în presa vremii, înaintea debutului în volum, creaţia ulterioară nefăcînd decît să accentueze liniile deja trasate. Individualitatea poeziei lui în ansamblul creaţiei generaţiei de care a ţinut e conferită de două elemente: de fragmentele de gândirism încorporate, şi de ceea ce s-ar putea numi “cuminţenia” acestei poezii. Sub primul aspect, trebuie spus ca gândirismul a luat, la Horia Niţulescu, forma unor date de ortodoxism ce amintesc de Vasile Voiculescu, explicabile acestea prin formaţia teologică a poetului. Cel de-al doilea element vizează tonalitatea şi atmosfera poeziei. Versurile lui Horia Niţulescu, de un remarcabil rafinament artistic, sunt expresia unui temperament viguros. Emanaţie însă a unui autor din familia de spirite a celor ce pun surdină emoţiilor, poezia sa îşi învolburează arareori apele, lăsându-se abia atinsă de aripa unei discrete tristeţi sau de exuberanţă. Cu o caldură de miere în ochi, lirica lui Horia Niţulescu se conturează ca...

HORIA NIŢULESCU DRUMUL SOARELUI (1944) IN MEMORIAM Vă regăsesc pe toţi la orice pas, Pe drumuri împreună străbătute, La mari răspântii, teafăr începute, Unde eram, pe unde aţi rămas. Suişul nostru ager în tărie, Întâmpinat de-atâţi luceferi reci, S-a destrămat, răpus, printre poteci, Lăsând în drum povara noastră vie. Câţi aţi primit în pieptul plin săgeata De aur, iscusită de Arcaşul Şi câţi străbat acum, din nou, făgaşul De jos, – rămâne plină ceata. Sub cerul pretutindeni bivuac – Oriunde, aici, sau care parte altă – Acelaşi cort ne-adună laolaltă, Ca stelele şi umbra lor din lac. Din abur zămisliţi, din lut, din sânge, Acelaşi sorţ rămâne scris pe chip Şi-n ochi plutesc fantome de nisip: Când râde-ar vrea, atunci porneşte-a...

TOAMNA ÎN PARADIS (1943) CALIGRAFUL Şi de la Dumnezeu am învăţat ceva: caligrafia. Eu nu-l văd, ca alţii, cu oile sau în ogor, nici robotind ca un salahor, cu sapă, cu bardă sau mistrie. Nu, eu îl văd scriitor: se aşază la masa Lui de argint, ia condeiul şi scrie. O, condeiul lui de mărgăritar! Şi scrie apăsat, şi şterge, scrie rar, numai cu rouă şi vis. Uite, sub ochii noştri s-a deschis fragedul lui manuscris. Mie îmi place cum scrie El valul, râul, ca un fir de beteală şi dunga norilor pe zare, violetă – dealurile desenate uşure, cu cretă – stelele sus, ca un lan de chirilice şi parafa Carului Mare. Pentru toate vremurile, pentru toate graiurile are acelaşi, din veac, alfabet. Scoate doar alte cerneluri din sipet şi scrie din nou, ca la-nceput, în piatră, în iarbă, în lut. Uite munţii, frumoşi, de metal, ca un manuscris medieval şi pădurile calme, domoale, cu chenare de umbră pe poale, cu arabescuri albastre, cu spirale. Îl văd şi-acum, aşa cum se trudeşte la masă, chinuit, călugăreşte. Pentru fiecare lucru are un text, pentru fiecare umbră o pisanie, scrise cu chenare roşii şi cu slove mari, de floare, ca-n cazanie. Pe vremuri, cică, nu scria tocmai El: punea pe alţii să scrie, şi nu ştiu cum se făcea, dar ei scriau la fel; chiar cei patru sfinţi evanghelişti erau un fel de stenografi, nişte copişti. Scriau mereu, fără simbrie şi El îi învăţa, de sus, caligrafie. De la o vreme a-nceput să scrie iar. Scrie şi acum, cu litere de aur şi de fum uneori cu plaivazul mare, de jar; atunci scrie greu, scrie amar. Câteodată, când cade ostenit pe manuscris, plânge şi sărută fruntea poeţilor  în vis. Şi scriu ei atunci în locul...