Tocmai astăzi, de la părintele Alexandru, am aflat vestea mortii Profesorului Mihai Rădulescu…desi eu sunt la Bucuresti, aici…si nu am aflat despre ea, care s-a petrecut acum un an…Regret că nu am stiut nici de înmormântare si nici de pomenirea de un an, pentru că doream să fiu prezent…din respect pentru statura sa intelectuală si morală… L-am cunoscut pe profesorul Mihai Rădulescu, pe care îl evocăm acum, în primul an de facultate, ca profesor de Engleză. Dumnealui a fost profesorul care ne-a dat să traducem, la primul examen, un text, de o jumătate de pagină, din orice carte în engleză dorim noi… Nu am înteles atunci care era sensul…Mai apoi mi-am dat seama că traducerea înseamnă libertate…dar si atentie…si că esti înteles si te descoperi pe măsura implicării personale în traducere. Apoi am stat de vorbă, când am auzit că suferise în închisoare si că se ocupase de arheologizarea detentiei românesti din timpul comunismului. M-a impulsionat să scriu si să comentez datele pe care le aveam de la Părintele nostru, Ilie, văzătorul de Dumnezeu, al cărui prim volum din operele sale îl voi edita foarte curând la nivel online. Fuma mult…avea cearcăne mari si suferintă încrustată pe frunte, dar te privea profund…si nu se complica cu tine, dacă te vedea incorigibil… Avea întelepciunea de a zâmbi, un umor fin…si o mare cunoastere a vechii literaturi române…cât si o lejeritate uluitoare în întelegerea modului de a gândi în limba engleză. Un studiu al său despre Sfântul Antim Ivireanul i-a sugerat doamnei preotese (îmi mărturiseste acum), ca să înteleagă relatia dintre Sfântul Antim si Mihail Eminescu la nivelul imaginilor si simbolurilor poetice. Nu cred că l-am mai văzut în ultimii 8-9 ani…însă lucrurile editate de sine si cărtile sale ne arată, ca si în cazul Profesorului Dan Zamfirescu,...

Am aflat cu oarecare întârziere, de pe internet, că  marele şi bunul meu profesor a trecut la cele veşnice. Ne-am cunoscut cu peste treizeci şi cinci de ani în urmă. Eram student la Teologie în Bucureşti, iar dânsul era acolo profesor de franceză şi engleză. Nu am urmat cursurile dumnealui şi nici azi nu ştiu de ce am preferat germana. Îl admiram din umbră, fără să ştie de existenţa mea. Era un om masiv, bine înfipt pe picioare, cu păr  lung, căzându-i în plete pe grumazi, lat în spete, atletic. Nişte cearcăne mari, aproape negre, îi străjuiau ochii, arătându-ne câte ore de nesomn şi de trudă se ascund în spatele lor.  Traducea cu o uşurinţă impresionantă la discuţiile, discursurile, conferinţele, ce se ţineau cu prilejul vizitelor unor delegaţii străine la facultatea noastră. Avea o voce gravă, cu un ,,rrr’’ inimitabil. Fuma foarte mult în afara facultăţii. Purta permanent în mână o geantă mare, plină întotdeauna cu cărţi, caiete, corecturi etc. Nu aş putea preciza cum a început relaţia mea cu el. Publicasem  mai multe articole  în unele reviste bisericeşti şi aveam nişte manuscrise la diferite edituri din Bucureşti. Cred că ne-am cunoscut la Editura Albatros de la Casa Scânteii, prin Domnul Redactor Gheorghe Marin, la care am publicat amândoi în anii următori câteva lucrări. A fost destul să descopere în mine patima scrisului, că atât mi-a trebuit. Poate nu era zi în care să vină în facultate şi să nu mă cheme, să nu mă caute. Avea un tact pedagogic desăvârşit. Ştia să descopere şi să mobilizeze tineri cu preocupări într-ale cercetării. stia să te învete să-ti creezi planuri de rezervă, asa încât oricât ai fi fost de lovit, să ai întotdeauna o solutie alternativă si să poti rezista. Simţeam şi eu nevoia să-l...

Transcriam din Sundarya lahari / Frumoasa unduire de Shankaracharya, când Ben Todică mi-a transmis invitaţia de a vorbi despre Mihai Rădulescu. Tot aşa, Nicolae Bulz ar vrea o detaliere la un master course in psychology-sociology on energetic nonviolence , pe care i-l propusesem. L-aş lua, şi acum, părtaş pe făuritorul antropologiei stilistice, estetul literaturii detenţiei comuniste, scriitorul şi editorul Mihai Rădulescu. Lui îi înroşea faţa soarele amurgului, aflaţi, mai mulţi, la masa de lucru a lui Romulus Vulcănescu, în Vatra Luminoasă. Ferestrele biroului lui Istrate Micescu, în toiul dimineţilor, îi proiectau peste aceeaşi melancolică mască prospeţimea Cişmigiului. N-am ajuns pe Claudiu, când suferea cu picioarele, cred că nici n-am vrut să-l văd schimbat (sigur nu la faţă). Mă împrietenisem cu Dumitru Rădulescu, tatăl lui, nonagenar, dar, glumea Mircea Sântimbreanu, mai vioi decât fiul. Când, vreo patru ani, soţia sa (mama lui Mihai), fusese ţintită la pat, Dumitru a întocmit, îngrijind-o, dicţionarul personajelor lui Rebreanu, pe care l-am tipărit artizanal, ambiţionându-l, poate, pe Mihai, care, pornind editură pentru uzul foştilor camarazi de puşcărie politică, a retipărit, cu fală filială, opera tatălui. A şi scris nuvela (auto)detenţiei lui Rebreanu în beciul din palatul Kalinderu, asupra căreia (nu) l-am iscodit pe Nicolae Gheran, într-una din ediţiile zilelor Rebreanu la Bistriţa. Şi antropologia teatrului shakesperean va fi fost tot frondă antiinerţială, parte din probabil singura libertate militantă a scriitorului, cea înglobând tragedia întemniţării pentru crezul său creştin românesc, anticomunist. Exegeza Acatistului Rugului Aprins de Sandu Tudor – din vecinătatea Luceafărului lui Eminescu – împreună cu istoria literaturii de detenţie, apărută în fascicole în revista „Permanenţe”, îl vor fi definit întru o datorie mistică, fără a-l împiedica să scrie afin şi despre pictura japoneză. Ultima, cea de-a-suta strofă din Frumoasa unduire: Mamă lauda aceasta compusă cu propriile-ţi cuvinte se aseamană Închinării luminii către soare...

Pe 19 ianuarie, la Biserica „Sfânta Ecaterina“, paraclisul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, s-a oficiat o slujbă de pomenire, cu prilejul împlinirii unui un an de când a trecut la cele veşnice prof. Mihai Rădulescu. Scriitor de beletristică, istoric al detenţiei române sub comunism, armenolog, cercetător al artelor plastice şi editor, Mihai Rădulescu este una dintre marile personalităţi ale culturii române din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, perioadă atât de dureros marcată de experienţa comunismului. A predat limbile engleză şi franceză mulţi ani la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Capitală. S-a născut în Bucureşti, în primăvara anului 1936, la data de 15 mai, în familia Dumitru şi Toni Rădulescu (ambii fugind de la părinţi în Capitală, pentru a-şi apăra dragostea). Mihai, unicul lor fiu, este hărăzit unui itinerar cu suişuri, dar mai ales coborâşuri (încercări), deseori ameţitoare. Acestea însă au format în el un luptător, caracteristică, de altfel, a multor copii şi tineri care au crescut sub comunism, în România. După ce frecventează şcolile de tip francez din Bucureşti (şcoala primară, gimnaziul şi liceul), devine student al Facultăţii de Filologie, secţia Limba şi Literatura Engleză, tot în Capitală. Refuzând să facă parte din orice organizaţie comunistă, în anul al II-lea preia chemarea studenţilor medicinişti la o demonstraţie în Piaţa Universităţii, convocând numeroşi colegi de facultate şi alţi cunoscuţi. Din acest motiv, va fi arestat la 4 noiembrie 1956, anchetat la Ministerul de Interne şi condamnat în lotul organizatorilor, la patru ani închisoare corecţională, pe care îi efectuează la Jilava, Gherla, Periprava, Salcia, Luciu-Giurgeni. De-a lungul anilor de arest, rezistenţa fizică îi este dramatic şubrezită, pentru tot restul vieţii. Valorile pedagogiei sale A reluat studiile superioare filologice în 1963, la capătul lor devenind doctorand al prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, în...

Profesorul, scriitorul Mihai Rădulescu a plecat în veşnicie, tăcut, modest, aşa cum a fost o viaţă. Îmi lipseşte dialogul cu dânsul. Dintr-odată, nu am primit nici un semn. Nu ştiam pe cine să întreb, ce mai face prietenul nevăzut, Mihai Rădulescu. Plecase într-o iarnă fără să ne spună. Profesore, cum este acolo, în acea lume în care cei truditori îşi găsesc mântuirea? Cum a fost înâlnirea cu Sandu Tudor şi alţi “oameni mari”? Nu mă certaţi, din acea lume tainică. Parcă v-aş auzi aşa cum mi-aţi scris odată: “De ce mă pui alături de oamenii aceia mari? Nu este corect .Îmi faci un renume păgubitor. Sunt un foarte modest iubitor al lor. Dar de aici, să fiu confundat cu ei!… Habar n-ai ce încălcări morale am săvârşit şi chiar şi acum, când am devenit în parte conştient de ele, încă săvârsesc cu mintea atâtea închipuiri de care mi-ar fi ruşine să vorbesc la lumina zilei! Te rog, nu mă preţui decât pe merit. Ca să nu îţi pregăteşti dezamăgiri neplăcute”. (Mihai Rădulescu) Dar cum să nu-mi preţuiesc prietenul, mentorul? Omul care nu s-a despărţit niciodată de “acest rai românesc”. Plecarea sa a lăsat mult gol în sufletele celor care l-au cunoscut, chiar şi virtual, sau prin revistele sale. Prin dânsul l-am cunoscut mai bine pe Sandu Tudor. Obişnuiam să-i relatez despre expediţiile mele în munţi.” Îţi invidiez curajul, Mariana. Astăzi, a pleca pe munte mi se pare un act de curaj. Mi se pare că toţi au aceleaşi neputinţe ca mine şi că se cuvine să le aplic temerile mele. Te fericesc. Fii fericită şi bucură-te de minunile lui Dumnezeu răspândite pretutindeni în calea noastră. Drum bun. Aştept să-mi istoriseşti fiece amănunt al expediţiei.” (Mihai Rădulescu) Aşa am descoperit Rarăul şi mormântul Părintelui Daniel, ridicat în cimitirul mănăstirii,...

Dragă Domnule Profesor, Mi se întâmplă deseori să vorbesc cu dumneavoastră în gând, când vă citesc sau vă recitesc scrierile – bucuroasă că am ocazia să vă împărtăşesc idei şi păreri proprii, când vreau să vă cer părerea în cine ştie ce dilemă literară, sau pur şi simplu din plăcerea de a  fi împreună. Astăzi însă, obişnuita noastră formă de comunicare nu mă mai mulţumeşte şi un sentiment nedesluşit mă îndeamnă să aştern pe hârtie gânduri nerostite, ca şi cum pe aripile acestor rânduri cuvintelor le-ar fi mai uşor să ajungă la dumneavoastră. Poate vă întrebaţi de ce vă scriu după atâta timp, doi ani de la ultima scrisoare? Aş putea invoca vremurile – tot mai acaparatoare şi mai grele, ce nu-mi lasă timp şi pentru “plăceri marunte” ca cea a corespondării în scris; aş putea da vina pe maladia înstrăinării oamenilor de ei înşişi, care mă abate şi pe mine, uneori, de la calea cea dreaptă şi bună a inimii… Şi totuşi nu Iarna care ne bântuie planeta greu încercată este răspunzătoare de întârzierea cu care vă scriu. Adevărul este că… acum a sosit timpul acestei scrisori. Calendarul din perete, spre care-mi ridic privirile întrebătoare ori de câte ori cuvinte nărăvaşe mă obligă să mă opresc din scris, îmi aminteşte cu insistenţă că metafora de mai sus – precum că omenirea ar trece printr-o grea Iarnă spirituală, rezonează chiar şi cu anotimpul în care ne aflăm. Ştiu că în România este astăzi o zi închisă şi rece, dar aici, la mii şi mii de kilometri depărtare de ţară, ne bucurăm de o vreme blândă şi prietenoasă; un soare vădit obosit chiar şi în orele de vârf ale amiezii, vesteşte apropierea iernii şi de ţinuturile calde în care trăiesc. În zilele sfârşitului de vară,...