HARISMA “LITURGHIEI CUVÂNTULUI” În prefaţa cărţii cu mireasmă filocalică: “ÎNVĂŢĂTURA PE SCURT A PĂRINTELUI NICODIM MĂNDIŢĂ”, avându-l ca autor pe Dl. prof. Mihai Rădulescu, spuneam că “Sensul adevăratei paternităţi duhovniceşti e mai degrabă acela de a da viaţă”. În cazul Părintelui Nicodim, “frumuseţea iconică a Duhovnicului văzut prin ucenicii săi” confirmă calitatea părintelui spiritual de a fi: “şi tată şi mamă – stavilă pentru lacrimă şi pentru nesfârşitele singurătăţi” – acum şi pururea. “Liturghisitor al Cuvântului” asemenea “didascalilor” din zorii creştinismului, D-l PROFESOR, prin publicarea a încă două volume despre ilustrul duhovnic, revelează acustica personalităţii acestuia pentru posteritate şi ne cucereşte spre mai multă preţuire şi recunoştinţă. Aceasta pentru că, în contextul oricărei ucenicii a vieţii lăuntrice – cultura duhovnicească ocupă un rol de seamă, căci credinciosul are nevoie să-şi îmbogăţească şi să-şi verifice propria sa experienţă cu ajutorul Părinţilor duhovniceşti a căror autoritate este recunoscută de Biserică. În Ortodoxie cunoaştem atât cât trăim viaţa religioasă, cunoaşterea fiind prin participare la dragostea lui Dumnezeu şi a semenilor în virtutea“credinţei lucrătoare prin iubire” (Gal. V, 6) altoiţi fiind în trupul Bisericii, prin Sfintele Taine. Tocmai de aceea, cunoaşterea lui Dumnezeu prin “Raţiunile” Sfintei Scripturi şi scrierilor duhovniceşti reprezintă o “cale” alături de cea a “raţiunilor” făptuirii şi a celor revelate de Înomenirea Logosului divin, spre dobândirea mântuirii. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învaţă: “Cuvântul lui Dumnezeu se face trup prin fiecare din cuvintele scrise… se află tainic în fiecare din poruncile Sale… Cuvântul este cale celor ce străbat bine ‘drumul virtuţii’ prin fapte… şi-şi îndreaptă paşii spre Dumnezeu” (“Capete despre cunoaştere”, II, 60, 68, 71). Înţelegem că prin curăţirea de patimi şi dobândirea virtuţilor, cunoaşterea lui Dumnezeu devine străvezie prin natură şi Scriptură, urmată fiind de cunoaşterea simplă, intuitivă a minţii prin care omul devine dumnezeu după har prin energiile necreate. “Liturghia Cuvântului” devine astfel liturghie a “Cuvântului...

(Scena reprezintă o scenă de teatru pe care se joacă Nunta lui Figaro, V, 4,5,6,7. Suzanne poartă hainele Contesei şi invers. Marceline şi Figaro sunt fiecare ascunşi în altă parte.) SUZANNE (încet, Contesei): Da, Marceline mi-a spus că Figaro va veni şi el. MARCELINE: A şi venit; vorbeşte-n şoaptă. SUZANNE: Aşa că unul trage cu urechea, iar celălalt o să vină după mine; să-ncepem. MARCELINE: Ca să nu-mi scape vreun cuvinţel, o să m-ascund în pavilion (intră în pavilion.) SUZANNE (tare): Doamnă, tremuraţi! Vă e rece? CONTESA (tare): E seara umedă; o să mă retrag. SUZANNE (tare): Dacă doamna n-are nevoie de mine, o să rămân o clipă sub aceşti copaci, să iau o gură de aer. CONTESA (tare): Să nu iei o gură de bărbat. SUZANNE (tare): Sunt obişnuită. FIGARO (aparte): Ah, sigur, o gură de bărbat! (Suzanne se retrage lângă culise, de partea opusă lui Figaro.) CHÉRUBIN (în veşminte de ofiţer, soseşte cântând vesel refrenul romanţei): La, la, la, etc. Aveam o nănaşă Ce mult o iubeam. CONTESA (aparte): Micul paj! CHÉRUBIN (se opreşte): Se plimbă careva pe-aici; repede-n ascunziş, lângă Fanchette… E-o femeie! CONTESA (ascultă): Ah, Dumnezeule! CHÉRUBIN (se apleacă, priveşte de departe): Mă-nşel eu? după pălăria cu pene pe care-o văd în apus, aş zice că-i Suzanne CONTESA (aparte): Dacă vine-acum Contele!… (Contele apare în fund.) CHÉRUBIN (se apropie şi o apucă pe Contesă de mână; ea se apără): Da, e fata minunată pe care o cheamă Suzanne. Eh! Cum să mă-nşel cât simt cât de dulce îi este mâna, când o văd apucată de friguri, şi când o recunosc după cum îmi bate inima! (vrea să tragă mâna Contesei să-şi apese inima cu dosul palmei ei, dar ea îşi trage mâna.) CONTESA (încet): Pleacă. CHÉRUBIN: Dacă mila este aceea care te-a îndemnat să vii în acest colţ al parcului unde mă ascund de-atâta timp… CONTESA: O să vină Figaro....

POVESTIRI DIN VIAŢA PĂRINTELUI NICODIM – CARTEA INTERZISĂ sau CĂMARA CU SUFLETE Tipărită cu binecuvântarea Prea-Sfinţitului Părinte Galaction, Episcop al Alexandriei şi Teleormanului Recunoştinţa – izvor de virtute “Aduceţi-vă aminte de mai marii (învăţătorii) voştri, care v-au grăit vouă Cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa “. (Evrei, XII, 7) Trăim din plin vremea restituirilor. Ne întristăm şi ne bucurăm. Exact ca în dilema paulină: ” Ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne” (II Cor. VI, 10). Ne întristăm pentru supliciile celor despre care aflăm “cum şi-au încheiat viaţa” şi ne bucurăm pentru existenţa acelora care s-au dovedit coloane de granit în faţa “vânturilor şi valurilor” răului, având casa sufletului zidită pe piatra “care era Hristos”. Este emoţionant să baţi la uşa “CĂMĂRII CU SUFLETE”, cum îşi intitulează noua carte de restituiri Domnul Profesor Mihai Rădulescu, dar şi mai emoţionant să intri. O “cămară” astfel “împodobită” solicită “luminarea hainei sufletului” ca să intri într-însa. De aceea este o bucurie deopotrivă literară şi duhovnicească să vezi sintetizate ” un maldăr de documente ce însumează procese-verbale de arestare, de confiscare, de anchetare, de condamnare şi de eliberare ale celor ce au alcătuit, fără voie, lotul judiciar al Părintelui Nicodim Măndiţă”, cum mărturiseşte autorul. Mesajul cărţii trimite la observarea unei proscomidii duhovniceşti. Cine vrea să privească şi să înţeleagă nu poate să nu-şi pună întrebarea: “Cum au reuşit să convieţuiască pe acelaşi disc al ţării cel mai atroce comunism ateu cu Biserica cea mai rânduită din Ortodoxie?.” Răspunsul este unul: vocaţia liturgică a acestui neam care-şi converteşte întreaga viaţă în gesturi şi amănunte sacralizate şi renunţă la orice, la bunăstare şi la libertate chiar; dar la sacru, niciodată. ” Nicăieri ca-n România – puşcăria nu a fost prefăcută în sorbonă teologică şi în catacombă creştină în care au oficiat cele mai...

POVESTIRI DIN VIAŢA PĂRINTELUI NICODIM – ÎNTEMNIŢAREA PĂRINTELUI NICODIM 1. SA AIBA SOTUL OCUPATIE 2. NU M-AM MAI CASATORIT 3. GOANA PE DEAL 4. VIATA LELEI MARITA 5. CEL MAI TÂNAR UCENIC POVESTESTE 6. MAICA EPRAXIA CA MARTURISITOARE 7. ARUNCAREA ÎN TEMNITA A PARINTELUI NICODIM 8. PARINTELE GAVRIL STOICA ABIA IESISE DIN AIUD Apare cu Binecuvântarea Prea Sfinţitului Galaction Episcop al Alexandriei şi Teleormanului Scrierea de faţă constituie volumul II al lucrării “CARTEA INTERZISĂ sau CĂMARA CU SUFLETE” şi a fost culeasă, corectată şi tehnoredactată de autor (str. prof. Grigore Gănescu nr.10, sectorul III, Bucureşti; nr. telefonic 3 27 01 60) Ea face parte din colecţia “Biblioteca Ortodoxiei – Serie Nouă, al cărei redactor responsabil este Mihai Rădulescu: – ÎNVĂŢĂTURA PE SCURT A PĂRINTELUI NICODIM MĂNDIŢĂ culeasă de MIHAI RĂDULESCU (PĂRINTELE NICODIM MĂNDIŢĂ ŞI PATERNITATEA DUHOVNICEASCĂ de † GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului; PREDOSLOVIE; NOTĂ şi CINE ESTE MIHAI RĂDULESCU? de MIHAI RĂDULESCU; “BIBLIOTECA ORTODOXIEI. Serie Nouă” semnat: Editura). Editura Agapis; 2.000. – POVESTIRI DIN VIAŢA PĂRINTELUI NICODIM DE VORBĂ CU UCENICII SĂI;. CARTEA ÎNTÂI (HARISMA “LITURGHIEI CUVÂNTULUI” de † GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului; prefaţa: MÂNTUIREA PRIN CITIT de DAN VERONA şi PREDOSLOVIE de MIHAI RĂDULESCU); Editura Agapis; 2001. SINGURĂTATEA ANICĂI ŢUPU STÂND DE VORBĂ CU SINE ÎNSĂŞI. CARTEA A DOUA (HARISMA “LITURGHIEI CUVÂNTULUI” de † GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului; prefaţa: MÂNTUIREA PRIN SCRIS de DAN VERONA; şi postfaţa: UN CUVÂNT DE ÎNCHEIERE A CĂRŢII de MIHAI RĂDULESCU); EDITURA AGAPIS; Biblioteca Ortodoxiei. Serie nouă; 2001. CALEA CĂRŢII. CARTEA A TREIA; ediţia a doua (PĂRINTELE NICODIM MĂNDIŢĂ ŞI CALEA CĂRŢII de † GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului); Editura Agapis; Biblioteca Ortodoxiei. Serie nouă; 2001 (Prima ediţie: PĂRINTELE NICODIM MĂNDIŢĂ SAU CALEA CĂRŢII (tipărită sub forma unui ziar, pentru parastasul duhovnicului Nicodim Măndiţă, de la...

MIHAI RĂDULESCU Morală practică pentru creştinul începător  Cu un cuvânt înainte de Pr. VASILE GAVRILĂ Editura RAMIDA Bucureşti 1999 Morală practică a creştinului începător însumează o serie de emisiuni radiofonice transmise pe postul Radio România – Tineret, în urma caldei încurajări şi propuneri a d-lui Valeriu Dăescu, în 1997-1998, sub titlul: Eşti fericit, prietene? Acestui distins iubitor al învăţăturii creştine, Domniei Sale Domnului Valeriu Dăescu, dedic paginile de faţă, mulţumind, în acelaşi timp redactorului emisiunii, d-nul Remus Rădulescu, fost student al autorului, precum şi întregului grup redacţional “Viaţa religioasă”, fără ajutorul cărora paginile de faţă n-ar fi ajuns la ascultători. Mulţumesc cu recunoştinţă şi tuturor acelor necunoscuţi care îşi jertfesc timpul pentru a urmări cele rostite de mine în faţa microfonului. Culegerea computerizată, tehnoredactarea şi corectura acestui volum îmi aparţin. Aduc deosebite mulţumiri Părintelui Vasile Gavrilă, autorul Cuvântului înainte – un alt fost student al meu, ca şi d-lui Preparator universitar Oscar Stănciulescu – şi el fost student al autorului – , creatorul frumoaselor coperţi ale prezentului volum, ce reproduc icoanele: HRISTOS  PANTOCRATOR, a doua jum. sec. XIV; mănăstirea Vatoped, M-tele Athos (cop. I) şi SF. IULITA ŞI SF. CHIRIC, prima jum. sec. XV; mănăstirea Protathon, M-tele Athos (cop. IV). Şi vă mulţumesc dumneavoastră tuturor, care citiţi aceste rânduri. Autorul CUVÂNT ÎNAINTE Eram în primul rând de bănci din “sala mare” – cum aveam să o numim în toţi anii studenţiei – a Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Aşteptam subiectele la proba de literatura română, în cadrul examenului de admitere, sesiunea – iulie 1986. Intră comisia, ne comunică subiectele. Ni le scrie pe tablă domnul profesor Mihai Rădulescu pe care nu-l cunoşteam la acea dată. Aflăm repede că dumnealui este profesorul de limbi moderne – engleză şi franceză – al facultăţii şi, în urma explicaţiilor pentru tratarea subiectelor, descopăr...