2. PREOTUL DIN BOTENI, CA ICOANĂ Corespondenţa acestui tată misterios, expediată fiului său, dovedeşte că s-a îngrijit, în continuare, de la distanţă de formarea lui. S-au adunat două geamantane mari de epistole, din păcate căzute pradă unei inundaţii, la Porţile de Fier, unde lucra inginerul, şi distruse. -“Constituiau, poate, cea mai frumoasă carte de pedagogie ce s-ar fi putut scrie vreodată, în cadrul relaţiei tată-fiu, cei doi găsindu-se în situaţia unui părinte deosebit de cult şi de spiritualizat şi a unui fecior deosebit de dezordonat, cu o personalitate cu totul şi cu totul aberantă, ca să spun aşa…” Râde, amuzat mereu de cât de puţin pregătit a fost să se trezească fiu al tatălui său. Îl admir pentru marea reverenţă purtată părintelui Sisoe; îl şi invidiez că s-au depus în sufletul lui atâtea prilejuri ce să-i facă iubite aplecările paterne asupra formării sale. Într-adevăr, acel bărbat care, sub auspiciile unei Selene însângerate de o lumină stranie, la auzul nedibacelor oscilaţii ale minţii copilului său, a ales să-i dea răspunsul aşteptat cu ardere lăuntrică, prin intonarea a două melodii conlucrând la alcătuirea stării afective ce s-ar fi putut instaura dezlegare spirituală pentru feciorul ideal pe care-l presimţea a se fi pitit îndărătul minţii crude a fiului lui, aşa cum şi-l cunoştea. Apoi alesese să tacă obstinat şi obstinant. Cei doi aveau, respectiv, paisprezece şi patruzeci şi cinci de ani, atunci când muzica li s-a înfăţişat drept singura modalitate de a se înţelege, vorba fiind de o comunicare despre stări duhovniceşti anevoie de pus în propoziţii şi fraze. Trăirea îmi pare una de frontieră, cu un picior rămas încă în lumea raţiunii, iar cu celălalt gata să calce pe tărâmul de Dincolo, pe tărâmul unde nici judecată, nici grai nu mai au putere, ci silenţiul se...

3. OTRĂVIREA Fiindu-le satul avut, locuitorii Botenilor au preţuit ştiinţa de carte din vechi. Astfel, zapisele, foile de zestre, diatele ce ne-au rămas nu sunt tocmite numai de preoţi au dascăli, ci le vedem semnate şi de mireni, precum: Pană Radu Cotorogea sau Ion Bănică Untaru, ori alţii, ceea ce vădeşte că localnicii şi-au şcolit cum puteau în acele timpuri urmaşii. Nici generaţia nouă nu a dispreţuit această mare avuţie ce le-o putea încredinţa copiilor; dimpotrivă. Gustul lor pentru intelectualitate i-a făcut pe tot mai mulţi să-şi trimită copiii la licee şi facultăţi. Cu atât mai dihai părintele Sisoe. Într-o toamnă când Mihail ajunsese la rândul său elev de liceu, el revenise acasă de la Câmpulung într-o sâmbătă. Şcoala elementară din comună nu-şi deschisese încă porţile pentru cursuri. Directorul acesteia îi cheamă pe câţiva băieţi dintre foştii săi elevi, acum toţi liceeni, printre care Mihail, să-l ajute la curăţenia localului de învăţământ. Mihail şi încă unul, mai voinici, trebuiau să lucreze cu o pompă de stropit pomii, pe care gospodarul o băgase într-un hol al sălilor de clase, cu intenţia de a otrăvi liliecii ce se înmulţiseră peste măsură în podul clădirii. Datorită greutăţii gunoiului lăsat de ei – guano – podurile începuseră să se flambeze în plan orizontal, adică să se lase, iar prin crăpăturile inerente să se scurgă zeama bălegarului adunat. Cei doi vlăjgani binevoitori pompau cu râvnă, directorul aflându-se în pod, să îndrepte jetul de sandolină asupra punctelor nevralgice. De acolo, obişnuit să poruncească fără a îngădui comentarea ordinelor sale, striga întruna, enervant, zdrobind voinţele, cum îi era obiceiul: “- Pompaţi mai tare! Pompaţi mai tare! Pompaţi mai tare!” Flăcăii se îndârjiră şi îşi dublară efortul. Mihail observă că acul manometrului nu mai indica nimic, din pricina forţării aparatului. Directorul mai...

HORIA NIŢULESCU DRUMUL SOARELUI (1944) IN MEMORIAM Vă regăsesc pe toţi la orice pas, Pe drumuri împreună străbătute, La mari răspântii, teafăr începute, Unde eram, pe unde aţi rămas. Suişul nostru ager în tărie, Întâmpinat de-atâţi luceferi reci, S-a destrămat, răpus, printre poteci, Lăsând în drum povara noastră vie. Câţi aţi primit în pieptul plin săgeata De aur, iscusită de Arcaşul Şi câţi străbat acum, din nou, făgaşul De jos, – rămâne plină ceata. Sub cerul pretutindeni bivuac – Oriunde, aici, sau care parte altă – Acelaşi cort ne-adună laolaltă, Ca stelele şi umbra lor din lac. Din abur zămisliţi, din lut, din sânge, Acelaşi sorţ rămâne scris pe chip Şi-n ochi plutesc fantome de nisip: Când râde-ar vrea, atunci porneşte-a...

TOAMNA ÎN PARADIS (1943) CALIGRAFUL Şi de la Dumnezeu am învăţat ceva: caligrafia. Eu nu-l văd, ca alţii, cu oile sau în ogor, nici robotind ca un salahor, cu sapă, cu bardă sau mistrie. Nu, eu îl văd scriitor: se aşază la masa Lui de argint, ia condeiul şi scrie. O, condeiul lui de mărgăritar! Şi scrie apăsat, şi şterge, scrie rar, numai cu rouă şi vis. Uite, sub ochii noştri s-a deschis fragedul lui manuscris. Mie îmi place cum scrie El valul, râul, ca un fir de beteală şi dunga norilor pe zare, violetă – dealurile desenate uşure, cu cretă – stelele sus, ca un lan de chirilice şi parafa Carului Mare. Pentru toate vremurile, pentru toate graiurile are acelaşi, din veac, alfabet. Scoate doar alte cerneluri din sipet şi scrie din nou, ca la-nceput, în piatră, în iarbă, în lut. Uite munţii, frumoşi, de metal, ca un manuscris medieval şi pădurile calme, domoale, cu chenare de umbră pe poale, cu arabescuri albastre, cu spirale. Îl văd şi-acum, aşa cum se trudeşte la masă, chinuit, călugăreşte. Pentru fiecare lucru are un text, pentru fiecare umbră o pisanie, scrise cu chenare roşii şi cu slove mari, de floare, ca-n cazanie. Pe vremuri, cică, nu scria tocmai El: punea pe alţii să scrie, şi nu ştiu cum se făcea, dar ei scriau la fel; chiar cei patru sfinţi evanghelişti erau un fel de stenografi, nişte copişti. Scriau mereu, fără simbrie şi El îi învăţa, de sus, caligrafie. De la o vreme a-nceput să scrie iar. Scrie şi acum, cu litere de aur şi de fum uneori cu plaivazul mare, de jar; atunci scrie greu, scrie amar. Câteodată, când cade ostenit pe manuscris, plânge şi sărută fruntea poeţilor  în vis. Şi scriu ei atunci în locul...

4. ABSENŢE NEMOTIVATE Nu peste multe luni de la otrăvire, Mihail se trezi că, într-o recreaţie, îl îndrumă cineva din cancelarie către o persoană necunoscută venită pentru a sta de vorbă cu el. Individul se recomandă ca având grad de maior. A rostit şi un nume, dar mintea băietanului nu sta să i-l reţină. -“Am un mesaj de la tatăl tău.” -“Cum adică un mesaj de la tata? Tata e la Boteni. Dacă avea ceva de spus, mă chema acolo”, răspunse cu singuranţă pe sine şi un dram de impertinenţă. Cum celălalt nu-l mai învrednici măcar cu un sunet, intenţionând să-i facă grea nedumerirea, se înduplecă tânărul să găsească o motivare la cele auzite, drept care îl întreabă – socotind că, în definitiv, şi pe calea aceasta o ştire i-ar fi putut parveni: -“Aţi fost prin comună?” -“Nu, nu.” În loc să continue cu o explicaţie, ordonă: -“Ia-ţi ghiozdanul şi vino. Vreau să stau de vorbă cu tine.” Şi-a luat geanta. Era rece. Nu venise iarna, dar toamna se lăsase friguroasă. L-a însoţit în oraş. Din mers, ofiţerul îi trânti, luându-l la sigur: -“Ştii că tatăl tău e arestat.” Fu o veste cu adevărat surprinzătoare pentru adolescent. -“Cum să fie arestat? De ce?” Cu un ton flegmatic, celălalt: -“Cum, păi tu nu ştii?!” Apoi adoptă un alt ton, menit a-l demobiliza; unul insultător şi nu întocmai – era şi o îmblânzire a conivenţiei strecurată în glas: -“Tu nu ştii ce fel de tată ai? Nu ştii că e un bandit?” -“Cum adică?”, rămase copilul cu gura căscată. -“Tu nu ştii că e duşmanul ordinei publice şi al poporului?” -“Cum adică?!”, repetă exasperat fiul năucit, altceva nemaiştiind să zică la auzul glasului de robot ameninţător speciei umane, emis de stăinul ce numai a om nu...