Mi-am început “interviul prin corespondenţă” cu Dimitrie Grama aşa cum se începe orice scrisoare, cu “Draga Dimitrie…” şi am continuat cu formularea rugăminţii de a-mi răspunde la câteva întrebări legate de prietenia sa cu scriitorul şi profesorul Mihai Rădulescu, de la a cărui trecere la cele veşnice se împlinesc pe 19 ianuarie trei ani. Mărturisesc că atunci când mi-a venit ideea de a-l aborda pe prietenul fostului meu dascăl de engleză din liceu, acesta a fost titlul sub care micul proiect mi-a apărut – Un interviu… Dar pe măsură ce scriam întrebările îndelung gândite am realizat cât de nepotrivit mi se părea termenul luat din jurnalistică, domeniu cu care nu am nici o tangenţă. Am înţeles că defapt, tot ce-mi doream era să stau de vorbă cu Dimitrie despre prietenul Mihai, într-o atmosferă caldă şi destinsă. Am pus cuvântul “profesionalism” în cui – oricum fiind prea târziu să încerc a deveni chiar şi “începătoare” în arta intervievării, am renunţat la acel “a face lucrurile aşa cum scrie la carte”, adică după legi consacrate ale domeniului amintit mai sus şi m-am aşternut pe scris, condusă de alte reguli, mai la îndemâna mea. Chiar dacă întrebările în sine nu au fost la înălţimea dorită, ştiu că emoţia din cuvinte, gândurile puse printre rânduri, au ajuns cu bine la prietenul Dimitrie. Că este într-adevăr aşa stă mărturie tulburătorul său răspuns – o frumoasă caracterizare a relaţiei dintre doi oameni cărora scrisul le-a păstrat sufletul cald, scriitorul Mihai Rădulescu şi poetul Dimitrie Grama. Dragă Monica, Încerc să-ţi răspund la întrebările pe care mi le-ai pus cu privire la Mihai.  Cum şi când l-ai cunoscut pe Mihai Rădulescu, în ce împrejurări? L-ai întâlnit personal sau doar aţi corespondat? Nu l-am cunoscut personal pe Mihai, dar ne propusesem să ne...

PARTEA A DOUA “TRUPUL VORBEŞTE TRUPULUI” Ne amintim cum suna motto -ul cărţii acesteia: “Verbul este, care va să zică, a fi, a face şi a suferi (asta-i toată gramatica pe care am învăţat-o la şcoală şi cred că-mi ajunge). Apoi dacă există un verb în carne şi oase, atunci eu sunt ăla, căci eu veşnic sunt, din când în când fac câte ceva şi sufăr mereu” (MARTIN…, II, p. 363). Partea Întâi a eseului acesta şi-a asumat sarcina de a demonstra că există verbe “în carne şi oase”, ba şi substantive, ba şi adjective, şi tot aşa mai departe până la epuizarea morfologiei comportamentului. Partea a doua va încerca să demonstreze restul motto-ului şi anume că în aceste comportamente se ascund suferinţe, bucurii, un mesaj, pe scurt, un sens. De aceea metoda de lucru va recurge la O SEMANTICĂ A COMPORTAMENTULUI NONVERBAL. De la bun început doresc să recunosc că a căuta un mesaj în comportamentul nonverbal nu este câtuşi de puţin o descoperire personală. Buffon, marele examinator al stilului, remarcase “uşurinţa naturală de a vorbi, care nu este un talent [ca opus geniului, discutat de naturalist anterior], o calitate dăruită tuturor acelora ale căror pasiuni sunt puternice, organele suple şi imaginaţia promptă. Aceşti oameni simt puternic, sunt afectaţi în aceeaşi măsură, semnalizeaă cu vigoare mediului exterior cele resimţite; şi, prin mijlocirea unor impresiuni strict mecanice, ei transmit celorlalţi propriul lor entuziasm şi afecţiunile lor. Avem de-a face cu trupul care vorbeşte trupului; toate mişcările, toate semnele concură şi slujesc în mod egal. Ce este necesar pentru a emoţiona mulţimea şi a o antrena? ce este necesar pentru a mişca majoritatea oamenilor şi a-i convinge? Un ton vehement şi patetic, gesturi expresive şi frecvente, cuvinte rostite iute şi care să fie sonore” (Buffon, DISCOURS SUR LE STYLE, Librairie A.....

PARTEA A TREIA “O PIPĂ IMAGINARĂ” “-Pipăie-mi mâinile, tinere, îl pofti el. – Da’ de ce?, întrebă Mark, căutând să se sustragă invitaţiei. Scadder îi întinse mâinile. – Sunt murdare sau curate?, zise el. Propriu vorbind, erau, mai presus de orice îndoială, murdare. Fiind însă limpede că domnul Scadder le prezenta pentru o examinare figurată , ca emblemă a caracterului său moral, Martin se grăbi să declare că sunt curate ca neaua” [MARTIN…, I, p. 413; subl. n.]. Iată deci că Charles Dickens ne atrage atenţia asupra faptului că ne putem comporta în spiritul unei figuri de stil, simbolic în cazul în speţă. Dealtfel, aceasta nu e de mirare, fiindcă mecanismele gândirii ce stau la originea tropilor nu există numai pentru uzul scriitorilor, să-şi poată înfrumuseţa paginile literare, ci ele sunt prezente în fiece om; şi la ce i-ar sluji fiecărui om dacă nu ca nişte tipare de comportament economicos şi puternic afectivizat (prin carecomportamentul devine paralogic)? Pe de o parte, Pierre Fontanier remarcă: “Figurile nu sunt, aşa cum sunt denumirile lor, o invenţie a retoricienilor sau a gramaticienilor; ele sunt fireşti, naturale, ca şi vorbirea, iar natura este aceea care îi învaţă pe oameni, pe ţăran ca şi pe savant, pe copil ca şi pe adult, să le folosească” (FIGURILE LIMBAJULUI, trad. de Antonia Constantinescu, Editura Univers, 1977, p. 50). Pe de altă parte, el distinge “facultăţile care participă la crearea tropilor sau la vehicularea lor” şi observă, din nou, că ele “sunt dăruite de la natură; ele pot fi dirijate, perfecţionate, extinse, dar nu pot fi create sau suplinite prin artificiu” (ib., p. 160). Or, în temeiul acestor facultăţi, pe toate treptele raţiunii şi ale manifestării vom întâlni structurile tropice. Eminescu a surprins percepţia şi reprezentarea stilistică. “Stilul e omul, se-nţelege de aceea că nu consistă numai...

Aceste mici semne ale recunoaşterii personajului dickensian, unităţile comportamentale stilistice, sunt ‘floare la ureche’ în ambele sensuri; la propriu, într-adevăr un semn distinctiv, cum puneau chiar şi în vremea adolescenţei mele unii tineri o garoafă între tâmplă şi pavilion; dar şi în sens figurat, adică: nimica toată, deoarece un leit-motiv nu face o temă. STILISTICA ANTROPOLOGICĂ ne va înlesni să urmărim cum o unitate comportamentală stilistică se preschimbă într-un COMPLEX STILISTIC PERSONAL (care se poate extinde până la a umbri sau lumina întreaga viaţă), care este sensul acestuia şi, eventual, originea lui. Unele dintre aceste complexe stilistice personale au fost enunţate prin descoperirea unităţii comportamentale stilistice corespunzătoare, în Partea a Treia. Altele vor apare aici pentru prima oară. Ce este STILISTICA ANTROPOLOGICĂ, ea care ne va înlesni conturarea definitivă a trăirilor specifice personajului din romanele lui Charles Dickens? STILISTICA ANTROPOLOGICĂ este acea ramură a antropologiei stilistice care studiază mecanismele psihice ce permit percepţia stilistică a realităţii (simbolică, metaforică, hiperbolică etc.), expresia ei stilistică (crearea de figuri în diferite limbaje – al cuvintelor, al formelor, al gesturilor, al culorilor etc.), comportamentul stilistic (o femeie urâtă care se ia drept una frumoasă se comportă metaforic). “O COAJĂ USCATĂ” COMPLEXUL STILISTIC ANAFORIC, caracterizat prin comportamentul de repetiţie anaforic, ca orice alt complex stilistic al repetiţiei, poate fi uşor confundat în manifestările lui vizibile cu un tic. Ne amintim că un COMPORTAMENT ANAFORIC este acea structură comportamentală stilistică ce constă în repetarea aceluiaşi gest, atitudine, mimică (sau complex de gesturi, atitudini, mimici) etc. la începutul a cel puţin două structuri situaţionale identice ori similare. Este interesant că sfera ticului înglobează sferele comportamentelor anaforic, epanaleptic şi epiforic, dar şi sfera comportamentelor anaforic, epanaleptic şi epiforic înglobează sfera ticului. Ele sunt cuprinse în sfera formală a ticului datorită caracterului lor repetitiv, indiferent la ritmul specific al repetiţiei...

PARTEA A CINCIA “O MAŞINĂ VORBITOARE” Să ne amintim de cazul lui Josiah Bounderby, personaj din romanul TIMPURI GRELE. Comportamentul ascensiei către putere se bizuie, în cazul său, pe mecanismul stilistic dihotomic-antonimic. Născut într-o familie de mici burghezi, care i-a putut oferi condiţii oneste de şcolarizare, ca şi grijă drăgăstoasă, în atacul său împotriva poziţiilor întărite ale magnaţilor industriei şi bancari, Bounderby şi-a forjat o armă ciudată, dar eficientă: autobiografia falsă – născut în şanţ, ridicat prin propriile-i puteri, stârnind prin această invenţie iluzia că ar fi un om cu merite deosebite (parc-ar fi trăit pe timpul cumplitei obligaţii impuse de comunism de a-ţi crea un ‘dosar’ îndopat până la refuz cu pompa minciunilor similare, condiţie pentru a putea supravieţui într-o lume unde doar aceia cu ‘origină sănătoasă’ aveau dreptul la învăţătură, la muncă, la promovare!…). Brusc, întrevăd similitudinea dintre acest comportament şi cel al familiilor princiare armene, din evul mediu. Regatul armean fiind desfiinţat de puterile învecinate (Persia, Bizanţul), fărâmiţat şi lipsit de conducători, fiecare dintre familiile nobile a între- zărit şansa de a se impune ca familie dinastică. In căutarea unei biografii (arbore genealogic) ce să motiveze atari pretenţii, şi-au creat ascendenţe cu neputinţă de verificat, de obârşie străină şi foarte depărtată, însă vrednică de toată cinstea; Mamigonienii, de pildă, pretinseră a se trage din împăraţii Chinei. Destui dintre proprii noştri fanarioţi – negustori sau tălmaci ai curţii otomane – au închipuit acte dovedind o augustă origină imperială. Ba şi unii pretendenţi pământeni au elaborat legende ‘luminând’ participarea lor sangvină la osul domnesc (a se vedea: Andrei Pippidi, studiul: “FABLES, BAGATELLES ET IMPERTINENCES”. AUTOUR DE CERTAINES GÉNÉALOGIES BYZANTINES DES XVI-e – XVIII-e SIÉCLES, în: HOMMES ET IDÉES DU SUD-EST EUROPÉEN A L’AUBE DE L’ÂGE MODERNE, Editura Academiei, Editions du C.N.R.S., 1980, p....