TOAMNA ÎN PARADIS (1943) CALIGRAFUL Şi de la Dumnezeu am învăţat ceva: caligrafia. Eu nu-l văd, ca alţii, cu oile sau în ogor, nici robotind ca un salahor, cu sapă, cu bardă sau mistrie. Nu, eu îl văd scriitor: se aşază la masa Lui de argint, ia condeiul şi scrie. O, condeiul lui de mărgăritar! Şi scrie apăsat, şi şterge, scrie rar, numai cu rouă şi vis. Uite, sub ochii noştri s-a deschis fragedul lui manuscris. Mie îmi place cum scrie El valul, râul, ca un fir de beteală şi dunga norilor pe zare, violetă – dealurile desenate uşure, cu cretă – stelele sus, ca un lan de chirilice şi parafa Carului Mare. Pentru toate vremurile, pentru toate graiurile are acelaşi, din veac, alfabet. Scoate doar alte cerneluri din sipet şi scrie din nou, ca la-nceput, în piatră, în iarbă, în lut. Uite munţii, frumoşi, de metal, ca un manuscris medieval şi pădurile calme, domoale, cu chenare de umbră pe poale, cu arabescuri albastre, cu spirale. Îl văd şi-acum, aşa cum se trudeşte la masă, chinuit, călugăreşte. Pentru fiecare lucru are un text, pentru fiecare umbră o pisanie, scrise cu chenare roşii şi cu slove mari, de floare, ca-n cazanie. Pe vremuri, cică, nu scria tocmai El: punea pe alţii să scrie, şi nu ştiu cum se făcea, dar ei scriau la fel; chiar cei patru sfinţi evanghelişti erau un fel de stenografi, nişte copişti. Scriau mereu, fără simbrie şi El îi învăţa, de sus, caligrafie. De la o vreme a-nceput să scrie iar. Scrie şi acum, cu litere de aur şi de fum uneori cu plaivazul mare, de jar; atunci scrie greu, scrie amar. Câteodată, când cade ostenit pe manuscris, plânge şi sărută fruntea poeţilor  în vis. Şi scriu ei atunci în locul...

4. ABSENŢE NEMOTIVATE Nu peste multe luni de la otrăvire, Mihail se trezi că, într-o recreaţie, îl îndrumă cineva din cancelarie către o persoană necunoscută venită pentru a sta de vorbă cu el. Individul se recomandă ca având grad de maior. A rostit şi un nume, dar mintea băietanului nu sta să i-l reţină. -“Am un mesaj de la tatăl tău.” -“Cum adică un mesaj de la tata? Tata e la Boteni. Dacă avea ceva de spus, mă chema acolo”, răspunse cu singuranţă pe sine şi un dram de impertinenţă. Cum celălalt nu-l mai învrednici măcar cu un sunet, intenţionând să-i facă grea nedumerirea, se înduplecă tânărul să găsească o motivare la cele auzite, drept care îl întreabă – socotind că, în definitiv, şi pe calea aceasta o ştire i-ar fi putut parveni: -“Aţi fost prin comună?” -“Nu, nu.” În loc să continue cu o explicaţie, ordonă: -“Ia-ţi ghiozdanul şi vino. Vreau să stau de vorbă cu tine.” Şi-a luat geanta. Era rece. Nu venise iarna, dar toamna se lăsase friguroasă. L-a însoţit în oraş. Din mers, ofiţerul îi trânti, luându-l la sigur: -“Ştii că tatăl tău e arestat.” Fu o veste cu adevărat surprinzătoare pentru adolescent. -“Cum să fie arestat? De ce?” Cu un ton flegmatic, celălalt: -“Cum, păi tu nu ştii?!” Apoi adoptă un alt ton, menit a-l demobiliza; unul insultător şi nu întocmai – era şi o îmblânzire a conivenţiei strecurată în glas: -“Tu nu ştii ce fel de tată ai? Nu ştii că e un bandit?” -“Cum adică?”, rămase copilul cu gura căscată. -“Tu nu ştii că e duşmanul ordinei publice şi al poporului?” -“Cum adică?!”, repetă exasperat fiul năucit, altceva nemaiştiind să zică la auzul glasului de robot ameninţător speciei umane, emis de stăinul ce numai a om nu...

5. PELERINI PRIN ŢARA NOASTRĂ SFÂNTĂ “Sept. 1986 [Scriere a părintelui Sisoe, destinată fiului şi nurorii sale]: “Încerc a presăra în calea uitării flori, cari mai de cari mai atrăgătoare, mai parfumate, mai pline de frumuseţi, de mari înseninări, de mari desmierdări şi de mari reculegeri şi de mari, foarte mari desfătări, cu de neuitatul prilej: drumul geografic, religios şi cultural-artistic : Boteni – Muscel – ora 9, Luni 18 august 1986 – Rucăr, Bran, Braşov, Hoghiz -fără vrere 22 km, – dar reconfort, prin aerul curat al pădurilor de fagi şi brazi, ca apoi de la Muereşti, la dreapta spre Micfalău şi apoi pe mândra vale a Baraoltului, spre “Lacul Sf. Ana” – un traseu de toată frumuseţea: păduri de brazi falnici şi drepţi şi pe o parte şi pe cealaltă. “Nu ştii ce să faci mai întâi: să respiri aerul ozonat sau să priveşti. La Lacul Sfânta Ana – în apropiere – puzderie de maşini de toate culorile. Vizitatori de toate vârstele, cât mai uşor îmbrăcaţi. “Două placarde grăiesc de natura lacului – lac de mare amploare geografic-turistică, de măsurile locale şi de preveniri, pentru cei fără simţul omeniei. Pe marginea lacului şi în lac vizitatori – de toate vârstele – unii înotând, alţii pe perne de cauciuc, cei mai mulţi în apă în picioare, iar alţii întinşi pe cearceafuri, făceau gratuit plaje. “Am intrat şi noi, spre a face cunoştinţă cu binefăcătoarea apă vulcanică, ce era călduţă şi reconfortantă. Apoi am mers către paraclisul de lângă pădure, ce l-am găsit închis. Nu ne mai înduram să plecăm din asemenea – de neuitat – locuri binecuvântate de Creatorul lumii! “Mari şi minunate sunt lucrurile tale Doamne şi nici un cuvânt nu este de ajuns, spre lauda minunilor Tale.” Pe un traseu bogat...

6. OSEMINTE RĂTĂCITE “Boteni, 18.05.1987 “Căutarea Eroului IOAN GHE. JINGA – Caporal – căzut pe plaiurile MOLDOVEI, în 1944, 22 August” Date biografice: “S-a născut în anul 1909, 6 Aprilie, ora 6-18-, în mândra com. Boteni – Muscel, din părinţi agricultori: Gheorghe – ardelean, din satul Peştera, de sub Piatra Craiului, com.Moeciu-de-Jos, jud. Braşov, reuşind, copilandru fiind, cu vrednicii de pomenire unchi Ghe. şi loan Duţescu, ca din cauza marilor prigoane Ausrto-Ungare, să treacă munţii, stabilindu-se în Boteni, alături de mulţi ardeleni, veniţi de la Poiana Braşovului şi Poiana Sibiului, formând cătunul Ungureni, iar mama Polina, fiica moşneanului Paraschiv Mitu, vlăstar al căpitanului OPREA LAMBESCU – căpitan în armata martirului TUDOR VLADIMIRESCU – rămânând în Boteni, după uciderea mişelească a lui TUDOR, pe drumul Târgoviştei, de către eteriştii lui Ipsilante. Rămânând aici, se stabileşte lângă valea, ce i-a dat numirea Băneasca, după numirea comunei, unde avea familia, în Oltenia nemaiînapoindu-se de teama Turcilor ce îi urmăreau. Ridică o frumoasă gospodărie, câştigând aprecierea moşnenilor, ce îl strigau “Căpitane”. Prin daniile şi aportul adus la ridicarea monumentalei Biserici, a fost răsplătit cu numele de ctitor trecut în pisania Sf. Bisericii şi pe Sf. Evanghelie, a căror coperţi au fost argintate de dânsul, şi care se păstrează şi astăzi. “Flăcăul Dumitrache, lăsat în faşe, când tatăl s-a înrolat în armata lui Tudor, cercetând din sat în sat, apucându-l noaptea în Boteni, odihnindu-se lângă valea Băneasca, mirat foarte de numirea ei aidoma cu comuna lui, şoapte tainice îl încredinţează de găsirea tatălui, doar era chemarea sângelui. Oprea văzând că tânărul călător nu pleacă, trimite argatul, întrebând pe cine caută. Nu mică i-a fost mirarea, descoperind, după îndelungate întrebări, că e fiul Dumitrache. Mare bucurie, mare petrecere, regăsirea tatălui, întâlnirea cu fiul lăsat în faşe. Aduce suta de oi...

7. O CĂLĂTORIE MISTICĂ Ca în tot prilejul, Mihail vede şi în peregrinarea dimpreună cu tatăl său, în căutarea osemintelor fratelui acestuia, rezultatul unei rânduiri de la Dumnezeu, ce i-a îngăduit desprinderea de treburile profesionale pentru a-l ajuta pe părintele Sisoe în împlinirea unei chemări lăuntrice de neevitat. Această căutare a osemintelor, odisee a rătăcirii într-o lume schimbată la faţă (raioane dispărute, sate devenite necunoscute), aidoma aceleia în care Făt Frumos, revine, mitic, în ţara părinţilor săi, după o absenţă de o mie de ani, şi pe nimeni cunoscut nu mai găseşte, după cum nu mai recunoaşte nici palat, nici case, nici aşezări, capătă o valoare iniţiatică, dacă este privită mai din aproape şi cu ochi duhovniceşti. Era o călătorie de mulţi, foarte mulţi ani visată, încă din 1970, dar care nu se lăsase începută, de ca şi cum … nu-i bătuse ceasul încă. Iar de data aceasta, dacă i-a bătut, ecoul unei simple peregrinări avea să se vădească gigantic. ­ Acum, că porniseră, au stabilit, după cum a văzut cititorul, un parcurs ce să treacă pe la toate mănăstirile răsădite în calea lor, mai ales pentru a-l smulge pe părinte de sub tensiunea interioară zămislită de apropierea momentului fatal al reîntâlnirii cu fratele mai mare, sub această formă indicibilă, a unui săculeţ de oase. Adăstând la mănăstirile Cheia şi Suzana, călugării şi monahii îi îndemnară să nu piardă prilejul de a se fi aflat în vecinătatea schitului Crasna (neconsemnat pe hărţile curente) pentru a coborî şi la acea vatră a ascezei creştine. De la bun început, schitul nu se lăsă cu uşurinţă pradă curiozităţii lor. Fuseseră avertizaţi că accesul era anevoios. Din Izvoarele, cotiră, prin Schiuleşti, la dreapta, pe un drum de ţară foarte rău întreţinut, dar care, uscat fiind pământul, rămânea de...