CUVÂNT ÎNAINTE Volumul de faţă constituie o primă încercare făcută în ţară de a aduna la un loc mărturii despre detenţia a numeroşi clerici ortodocşi români sub autoritatea atee comunistă, de a le comenta şi organiza. Cercetarea martiriului clerical din România a fost deschisă de dl. Cicerone Ioniţoiu. Vieţuind în străinătate – deci având la dispoziţie mijloace anevoioase de informare şi, pe de altă parte, respectiva analiză fiindu-i sponsorizată de către Biserica Catolică -, lucrarea domniei sale enumeră nenorocirile abătute asupra Bisericii Unite şi lasă impresia că Biserica majoritară a neamului nostru a dat prea puţini mucenici – ceea ce, de altfel, marele truditor al istoriei nu afirmă niciodată, nici nu are în intenţie. Am specificat că este vorba despre o impresie şi am desemnat cauzele posibile. Aducându-i lauda cuvenită, autorul paginilor intitulate “Rugul aprins” – Duhovnicii ortodoxiei sub lespezi, în gherlele comuniste s-a hotărât să contribuie la eliminarea acestei impresii false şi la înlocuirea ei cu o cunoaştere cutremurătoare şi, în acelaşi timp, întăritoare pentru cititori, cunoaşterea unui martiraj extrem de numeros, de dureros, de înălţător, suferit de părinţii noştri duhovniceşti, preoţi, monahi, monahii, teologi şi, uneori, de laici în numele credinţei sau care, după eliberare, au pus început nou existenţei pământeşti, reorientându-şi vieţile spre dedicarea lor lui Dumnezeu. Vom întâlni, în continuare, istorii sordide ale torturii individuale; dezvăluiri asupra modului cum întreaga familie a preoţilor ajungea în detenţie sau era scoasă în afara societăţii; consemnarea amănunţită a felului cum preoţimea ortodoxă română şi-a desfăşurat, fără întrerupere, activitatea misionară şi slujitoare în închisori şi lagăre; date privitoare la naşterea spontană aecumenismului local , încă din primul lagăr politic înfiinţat de tiranie, ecumenism al confesiunilor creştine, dar şi între religii osebite, născut prin marea frăţietate şi dragostea întru Hristos profesate de clericii ortodocşi, pomenirea unor stupefiante convertiri,...

În memoriile Adrianei Georgescu, secretara generalului Rădescu, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti (Humanitas, 1992), există un pasaj care conţine esenţa eliberatoare a experienţelor trăite de toate victimele detenţiei şi nu mai puţin de popoarele ce au gustat tirania comunistă sau fascistă: “Ţi-am spus că m-am săturat să-mi tot fie frică. Altă mare descoperire a lor; frica! Frică să vorbeşti prea mult, frică să nu vorbeşti destul, frică să vorbeşti în somn, frică de străini, frică de copiii tăi, frică de tine însăţi. Asta-i cel mai grav: frica de tine însăţi. Am hotărât, după plecarea mea din Odessa, să nu-mi mai fie frică. Spun tot ce-mi trece prin gând. Tot, la toată lumea [.]. Am descoperit ceva: dacă nu mi-e frică, sunt liberă. Chiar şi aici, nu-mi pot face nimic, nimic. Dacă ieşi cândva de aici, poţi să spui la toată lumea că ai cunoscut-o pe Varvara, cea căreia nu-i mai e frică. O să devină ceva tot mai rar – un om căruia să nu-i mai fie frică. Poţi să le spui secretul meu. Spune-le: Varvara a descoperit secretul libertăţii” (p. 93). Poate că nici un exemplu de vieţuire sub puterea dictaturii nu este atât de elocvent ca depoziţia preotului Emilian Băldescu (“Chinurile unei familii”, în Din documentele rezistenţei , nr. 3, p. 100-104), despre distrugerea familiei sale, pentru înţelegerea fricii generalizate pomenite mai sus. Mă refer la descendenţa preotului Ilie Băldescu şi a presviterei Maria, din comuna Mihăileştii de Sus, judeţul Olt, anume preotul Ioan, născut în 1886, protoiereu între anii 1919-1933 şi senator PNL de Teleorman din 1933 până în 1937, slujitor al Catedralei Sfântul Haralambie din Turnu-Măgurele; fratele său Radu, născut în 1888, ajuns general de divizie, decorat cu Ordinul “Mihai Viteazul”, profesor de Istorie Militară şi autor al unor lucrări...

Teologii – adică studenţii, nu licenţiaţii în teologie – au avut parte de toate caznele imaginabile în penitenciare; şi de câteva în plus, cu prilejul “reeducărilor” de la Piteşti şi Gherla. Motivarea regimului aspru ce li se aplica, anume că se pregătiseră, liberi fiind, să slujească iubirii dintre oameni, nu ieşea totdeauna la suprafaţă. De altfel, gardienii şi ofiţerii care îl puneau în practică nu ar fi putut face faţă unor eventuale riposte verbale, stârnite dacă se apucau să acuze religia de-a dreptul, singurele lor “argumente” în “convorbirile” cu deţinuţii fiind bâta şi cizma, “neagra” şi ranga. Exploziile de bestialitate erau, deci, provocate de ceea ce caraliul considera neregulă; încălcarea unui regulament rămas necunoscut pentru acei cărora li se impunea să-l respecte, inventat ad-hoc, pentru a unge cu un pospai de legalitate revărsarea furiei oarbe şi instinctuale asupra deţinuţilor. N. Stroescu-Şovarna citează, în acest sens, două cazuri petrecute la închisoarea Piteşti (dar nu în cadrul reeducărilor), tutelate de gardianul-despot Georgescu (erou al povestirii mele Slănină cu şoricioaică , apărută în volumulCaidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste , Bucureşti, Editura Divers-Press şi Editura Ramida, 1992). Un alt gradat, Nistor Dumitru, poreclit “cel Mare”, spre a fi deosebit de un Nistor zis “cel Mic”, îl însoţea pe teologul bucovinean Mircea Vlad (Ciotică) la “program” – cum era denumit momentul în limbaj oficial -, adică la WC-ul şi chiuveta celularului de la parter. Folosirea acestora se făcea sub supraveghere vizuală neîncetată. Tânărul fu “descoperit” că folosea o periuţă de dinţi pentru igiena gurii. În concepţia zbirilor, oamenii nu erau aduşi dincoace de gratii pentru a-şi menţine sănătatea, ci pentru a şi-o pierde. Întregul sistem penitenciar era astfel conceput ca, pe parcursul detenţiei, ori după încheierea ei, şubrezirea echilibrului biologic să atingă pragul morţii. Datorită acestei “pregătiri fizice”, se executa, fără...

Înscenările politice nu constituiau doar privilegiile oamenilor liberi. Ele erau îndreptate şi împotriva celor închişi. Bucur Stănescu istoriseşte, în “O zi de pomină” (Din documentele rezistenţei, nr. 3), cum, pe când muncea la Canal, a fugit de sub escortă, ameninţat cu bătaia de un caraliu de la colonia Culme, şi cum s-a opus acestuia într-o luptă corp la corp, până ce gradatul şi-a tăiat palma în ascuţişul sapei cu care se apăra naratorul. Pe parcursul acestei aventuri, de pe urma căreia i s-ar fi putut trage moartea, deţinutul a crezut că ea se născuse dintr-un hazard, dintr-o toană a subofiţerului renumit ca bătăuş, din propria sa temere de a fi lovit fără să răspundă, de a-i fi încălcată demnitatea. Evoluţia ulterioară a incidentului neaşteptat dovedi că acest prolog fusese impus, fără ca vreunul dintre muncitorii în zeghe martori ai lui, ori acela direct implicat, să o fi bănuit. Provocarea naratorului fusese necesară pentru incriminarea unui terţ. Ea era preludiul forjării artificiale a unei acuzaţii de instigare la rebeliune, îndreptată împotriva conferenţiarului universitar de la catedra profesorului de limba ebraică Gala Galaction, savantul teolog şi arheolog I.V. Georgescu, jenant pentru regim, în calitatea sa de promotor al spiritualităţii ortodoxe. Cârdul fără capăt, colbuit, zdrenţăros, lihnit şi vlăguit, al hainelor vărgate şi bocancilor fără şireturi fu aşteptat la întoarcerea de pe câmp, în seara zilei respective, în poarta coloniei, de către comandantul ei adjunct, locotenentul-major Scarlat. Acesta îl scoase din rând pe domnul Bucur Stănescu, după cum era de aşteptat. Numai că, alături de el, fură opriţi încă alţi doi din aceeaşi brigadă: preotul Dumitru Mitoi (astăzi slujitor undeva prin judeţul Vaslui) şi cărturarul argeşean I.V. Georgescu (despre care se crede că ar fi murit prin 1972). Acesta fusese arestat odinioară, în 1945, în Piaţa Universităţii,...

Cercetarea pe care o întreprind s-a născut din imboldul de a restabili, cât mai stă în puteri astăzi, o parte din adevărul privitor la atitudinea păstorilor Bisericii Ortodoxe Române confruntaţi cu ateismul comunist exclusivist şi agresiv. Această restabilire a adevărului este impusă de ţinuta discretă a respectivilor clerici care, deşi au fost victimele principale ale doctrinei înstăpânite în ţară şi ale metodelor ei de eliminare sângeroasă a adversarului de idei, nu şi-au făcut publice nesfârşitele amărăciuni zilnice, ori suferinţele şi nedreptăţile strigătoare la cer abătute asupră-le, ci le-au tăinuit cu pudoare, cu demnitate şi cu spaimă de câte ar mai fi putut pătimi, încredinţându-le doar Dumnezeului slujit în cămara lăuntrică. Astfel stăteau lucrurile când, după Revoluţia din Decembrie 1989, condeie gazetăreşti iubitoare de dreptate, dar neascultând întotdeauna de sfatul cel mai bun, s-au năpustit asupra Bisericii noastre mume şi au stârnit patimi uneori justificate, alteori rău-intenţionate, ce au tulburat multe cugete şi au adus apa la moara vrăjmaşilor Ei (dacă nu cumva aceştia au fost uneori spiritul tutelator al noilor disensiuni.). Jurnaliştii respectivi nu greşeau în toate, însă nici nu erau suficient de informaţi, nici suficient de pregătiţi să elucideze poziţii atât de subtile, atât de dibace amestecate, ca acelea pe care a fost datoare Biserica noastră naţională să le adopte pentru a-şi menţine cât de cât stăpânirea spirituală între hotarele Patriei, putere absolut necesară în vederea susţinerii fiinţei noastre etnice. Ea a fost datoare să acţioneze cu înţelepciunea şarpelui şi cu blândeţea porumbelului, comportament ambiguu a cărui judecare are nevoie de o îndelungată scrutare şi analiză premergătoare acuzării lui. Fiind principala victimă religioasă a partidului comunist român, singura, împreună cu două-trei dintre cele în jur de douăzeci de secte din perioada dată, căreia îi era interzisă catehizarea şi activitatea misionară, Biserica Ortodoxă Română...

Una dintre cele mai grele sarcini ale unui cronicar decis să încerce a pune pe hârtie ororile trăite de preoţimea ortodoxă în temniţele comuniste este să evoce clericii decedaţi în cursul săvârşirii condamnării sau detenţiei fără condamnare. Pentru că, de omiţi să evoci victime rămase în viaţă şi astăzi, ele îşi pot face singure dreptate, acuzând informarea incompletă ce stă la baza scrierii tale şi revelându-şi singure suferinţele. De omiţi victimele trecute în lumea cealaltă după eliberare, mai rămân rude, prieteni, vecini, recipienţi ai unor fragmente de nenorociri communicate lor şi şansa de a le face publice pe acestea subzistă. Însă, precum a dedus cititorul din câte cunoaşte până în prezent despre represiune sau cum intuieşte când se străduieşte să se strecoare în pielea unui închis din acele vremuri, numărul imens al deţinuţilor, slăbirea memoriei datorită hranei mizerabile şi traumelor fizice şi psihice, loviturile ulterioare ale sorţii în condiţiile luptei pentru existenţă când târai după tine obezile unui dosar de cadre în care sta scris negru pe alb că ai fost condamnat politic şi celelalte necazuri ale vieţii: boli, schimbarea caracterului celor dragi – modificare ce-ţi impune o tensiune surdă, dar nu mai puţin ameţitoare – şi în care ai încredere, oscilarea dintre disperare şi speranţă, mizeria comună, toate acestea la un loc şi câte altele i-au făcut pe foştii puşcăriaşi să-şi piardă, nu rareori, ţinerea de minte a dezastrelor dintre gratii şi să lase să se scurgă în canalele uitării cele mai de seamă amintiri – acelea privitoare la morţii neamului în condiţiile ferecării alături de viaţă. Acolo unde eu citez, în aceste pagini, un caz, cititorul trebuie să-l înmulţească cu o sută; unde citez două, el se cade să le multiplice de o mie de ori. În definitiv, acesta şi este scopul...

În cadrul cercetării asupra victimelor clerici ale închisorilor comuniste, unul dintre obiective este întocmirea unor liste complete care să cuprindă datele de stare civilă ale celor reţinuţi nejudecaţi (pentru anchetă, după care au fost eliberaţi, sau cu pedepse administrative); ale celordeţinuţi (în urma unei condamnări); ale acelora decedaţi(în anchetă; la locul efectuării pedepsei administrative sau condamnării; după eliberare, ca urmare a vieţii nefireşti trăite în perioada precedentă); ale acelora încă în viaţă . Pentru ca oglindirea suferinţelor abătute asupra lor să fie şi mai fidelă, aceste liste se cade să cuprindă o dare de seamă privitoare la pierderea locuinţei, chiar şi a dreptului de a mai rămâne într-o localitate sau regiune, la bunurile confiscate prin hotărâre judecătorească sau cu prilejul arestării (când nu mai poţi distinge ce a fost luat pentru a fi folosit de anchetă sau a fost însuşit în interes personal de către participanţii la arestare), cât şi consemnarea tuturor repercusiunilor ridicării unui membru al familiei asupra rudelor şi prietenilor (în cele mai multe rânduri, şi asupra unor cunoştinţe ocazionale. Citeam deunăzi despre întâmplarea unei doamne. Gătea în bucătăria a cărei fereastră stătea deschisă spre stradă. S-a oprit în dreptul acesteia un necunoscut. A rugat persoana în capot de dincolo de pervaz să aibă amabilitatea de a-i da câteva beţe de chibrit. Dorinţa i-a fost satisfăcută cu o politeţe firească. Omul era urmărit. Femeia a fost arestată şi condamnată pentru gestul său normal, interpretat ca un ajutor dat cuiva despre care – ATENŢIE! – nu se dovedise încă a fi încălcat legea! Gestul omenesc a fost interpretat, în termenii juridici ai epocii, ca ofavorizare .). Printre repercusiuni, trebuie enumerate din nou: arestări, anchete, reţineri abuzive, condamnări; dar şi pierderea serviciului, neangajarea în slujbe potrivite pregătirii, pierderea dreptului la studii, divorţuri şi, bineînţeles, bolile şi moartea subsecvente. Întocmirea unor atari liste este...

Opiniile privitoare la numărul deţinuţilor politici care au lucrat la minele de plumb de la Baia Sprie oscilează între un total de 800 până la 1.000 de condamnaţi. După obiceiul de a căuta cât mai multe surse de informare, am confruntat două liste alcătuite din memorie de către foştii mineri silnici. Nici una nu izbuteşte să depăşească decât cu puţin jumătatea celui dintâi număr citat. Deosebirea dintre ele e nesemnificativă: Una a fost publicată în memoriile lui Ion Pantazi: Am trecut prin iad (Sibiu, Editura Constant, 1992, vol. I). A fost întocmită de George Sarry, arestat la vârsta de 15 ani. A doua mi-a parvenit prin dl. Vasile Boaru, fost aviator, care a participat la toate pregătirile evadării celor treisprezece conduşi de Ion Pantazi, dar nu a putut fugi cu ei, aceia fiind mutaţi de la mina Baia Sprie, unde se născuse planul evadării, la mina Cavnic, tocmai când erau gata să-şi forţeze ieşirea de sub pământ spre libertate. Dl. Vasile Boaru a rămas pe loc datorită înaltei sale specializări ca perforator, ce-l făcea indispensabil la Baia Sprie. Aceasta nu înseamnă că n-a fost şi el supus unei pedepse de un an de zile de chinuri în lanţuri, pentru a nu fi denunţat intenţia fraţilor săi de suferinţă. Lista sa constituie rezultatul rememorărilor unui grup dornic să nu fie uitată Istoria. În ea se adaugă câţiva preoţi greco-catolici absenţi din precedenta, precum şi două-trei nume de sectanţi, suferitori pentru credinţa lor. Citez, alături de preoţii şi dascălii ortodocşi, care mă interesează în cercetarea de faţă, şi reprezentanţii deservenţilor altor culte şi denominaţiuni, pentru a scoate în evidenţă contrastul dintre numărul impresionant al slujitorilor ortodocşi şi acela al concetăţenilor lor altfel închinători. Bineînţeles că lista prezentată aici judecăţii cititorilor, rezultat al contopirii celor două menţionate, ordonează alfabetic...

Care este oficiul acela care, din tot calendarul Bisericii Ortodoxe Române, ne umple sufletele de mai multă bucurie, de mai adâncă pace şi de mai temeinică acceptare a restriştilor existenţei noastre pământene atât de lipsită de rost – după cum ne apare – decât minunata slujbă a învierii Domnului?! Cu cât este ea mai zguduitoare pentru bieţii deţinuţi politici – ei, singurii lipsiţi de orice nădejde dintre toţi condamnaţii pseudo-justiţiei comuniste. De ce aceasta? Deoarece le aminteşte de făgăduinţa lui Dumnezeu de a dărui morţilor învierea întru o viaţă fără suferinţă. Or, cine poate fi mai mort decât înlănţuitul fără vină, fără cuvânt, fără apărător, acela mai prejos decât câinii şi decât gândacii pământului? De aceea ni se cuvine să adăstăm o clipă asupra evocării acestei slujbe fără seamăn, aşa cum a fost servită în condiţiile interdicţiei totale din beciurile regimului trecut. Începând cu anul 1944, denunţurile abuzive au provocat autorităţile să smulgă oamenii din sânul familiilor şi să-i arunce în lagăre, fără vreo cercetare şi nici o judecată prealabilă. Acuzaţia cea mai gravă în acele vremuri – şi ea n-a încetat să plutească asupra poporului român cât timp puterea străină şi-a rezervat dreptul ultimului cuvânt asupra destinului nostru – este aceea de “naţionalism”, echivalată, cu o pripire de neiertat, “fascismului”. Una dintre acele victime de început a ţinut un jurnal intim intitulat Ziar de lagăr – Caracal – 1945 (Bucureşti, Editura Albatros, 1991). Este vorba despre Onisifor Ghibu. Autorul îşi mărturiseşte emoţia provocată de frecventarea, seară de seară, a slujbelor precedând Vinerea Mare. “Cele 12 evanghelii m-au tulburat mai mult decât în alţi ani. E şi pentru mine aceasta o veritabilă săptămână a patimilor, cu nedreptăţi strigătoare la cer; care niciodată nu vor putea fi răzbunate. Pe Christos l-au judecat numai cu ură şi pasiune...

Suferinţa are o acţiune binefăcătoare asupra sufletului omenesc. Îl dezleagă. Îi deschide înţelegerea sufletului suferitor al semenelui. Îi împrumută toleranţă, generozitate. Îi amplifică dorinţa de a cunoaşte. Îi stimulează curiozitatea. Şi în multe alte feluri îl fecundează. Lucrul nu este de mirare. Cel care suferă devine mai conştient de propriile sale limitări şi neputinţe. Orientarea către aproapele său îi poate confirma generalitatea hibelor personale, deci îi poate procura o împăcare cu sine. Ori îi poate sugera o cale de depăşire a sa însuşi, deci de eliberare din situaţia nepropice în care se află. Astfel de motivări au condus la un fenomen pe puţin neaşteptat în temniţele şi lagărele pentru reţinuţi şi deţinuţi politici din “era” de jumătate de veac recent abolită. Mă refer la apropierea – tocmai pe cale religioasă – a credincioşilor unor religii, confesiuni sau denominaţiuni aflate, în lumea liberă, într-o concurenţă nu totdeauna loială şi nu rareori antagonică (dusă chiar până la ură). Astfel, deţinuţii politici au ajuns să descopere, fără a şti ce făceau, “ecumenismul local”, cu aceeaşi superbă dezinteresare ca şi personajul lui Molière care vorbea în proză fără a fi fost conştient de aceasta. Ideea ecumenismului local, practicată în locurile de detenţie politică în mod natural a fost observată “de cine se cuvenea” şi sugerată Departamentului Cultelor care, spre cinstea lui, a dezvoltat-o la nivelul întregii ţării (fără a-i menţiona însă sursa tabu, dacă i-o fi cunoscut-o cumva), ca un mijloc admirabil de apropiere între concetăţenii de credinţe deosebite. Printre alte exemplificări ale tezei enunţate, voi încredinţa tiparului aici cele aflate de la preotul profesor Gheorghe Drăgulin, arestat pe când era student în anul II al Facultăţii de Teologie, anume că în colonia de muncă forţată Năvodari, de la Canal, profitând de relaxarea disciplinei aspre de până atunci,...

Am argumentat teza că ecumenismul s-a născut şi a fost trăit în mod spontan în temniţele comuniste. Chiar şi acela inter-religios. Fenomenul este natural, deoarece suferinţa îi apropie pe oameni, le dezvăluie egalitatea biologică şi afectivă; iar egalitate este puţin spus; mi se pare mai potrivit termenul nediferenţiere . Această egalitate sau/şi nediferenţiere, în condiţiile specificate, înseamnă egalitate şi nediferenţiere în slăbiciuni, în limite vizibile ochiului, în tendinţa părţii materiale din toţi de a se degrada cu uşurinţă, de a muri cu rapiditate, de a resimţi durerea pe parcursul desprinderii de viu. O treaptă superioară a manifestărilor individuale ce se revelează comună şi identică pentru toţi indivizii este aceea a simţămintelor. Distincţia dintre ei apare o dată cu motivarea intelectuală a unora dintre sentimente. Tocmai deosebirile capacităţilor intelectuale dintre oameni reduc la nulitate teoria egalităţii dintre ei. Mă grăbesc să afirm că nu este vorba despre hăul creat de şcoliri distincte, individuale ori de grup, ci de datele înnăscute. Oamenii vin pe lume cu aspiraţii egale. Aceste aspiraţii au un conţinut şi mijloace de împlinire ce variază de la ins la ins. Societatea le conferă în principiu drepturi egale. Ei şi le iau şi le folosesc în chip inegal, în raport de forţele lor intelectuale inegale (factorii inegalităţii sociale şi biologice sunt eliminaţi din acest aspect al discuţiei, însă nu este cazul să uităm că inegalitatea socială rezultă din inegalitatea fie a capacităţilor intelectuale, fie a dezvoltării lor). Mai presus de capacităţile intelectuale, există un alt element structural al personalităţii neluat în seamă de psihologi, nici de pedagogi, pentru că e modest prin însăşi esenţa lui. El se numeşte bunul simţ şi este acela care conduce inteligenţa până la a deveni înţelepciune. Slavă Domnului, este educabil! Prin aceasta, diferenţierea intelectuală dintre oameni nu mai are ultimul cuvânt în...

Prozatorii români ne-au învăţat să atribuim preotului şi monahului ortodox şi o trăsătură de optimism rural, muiată în gluma orală, în şotia acţiunii, în păcălelile menite să pedepsească prostia, uneori personajul ajungând să se preschimbe într-o permanentă batjocorire de sine însuşi şi a subumanului din ceilalţi. Aceşti Păcală străbat două veacuri de literatură cu anteriul desfăcut în adierea bunei dispoziţii şi cu giubeaua pe sprânceană, umplând cititorul de tonus vital, de o înclinare în a nu lua prea în serios amărăciunile, ci de a le compensa cu bucuriile traiului sau cel puţin ale minţii – pe scurt, cu a face haz de necaz. E de la sine înţeles că trăsătura n-a fost scoasă din buzunar de către respectivii scriitori şi zgâriată cu cuţitul în vopselurile tabloului, pentru variaţiune. Nu, ea aparţine multora dintre membrii cinului, iar aceştia au dedus-o din sângele lor ţărănesc coţcar şi din mediul ce i-a format, admiraţiei şi dragostei căruia s-au impus tocmai prin puterea lor de a reduce la absurd slăbiciunile omeneşti şi de a le pildui, a le presăra cu sare, a le spânzura la vedere, a le scoate pe tarabă, a le folosi spre îndreptare, măcar cât hârtia de prins muşte. Nu pot uita un călugăr glumeţ gospodărindu-şi prânzul pe o prispă putrezită de ploi, la schitul Sihla. Venindu-mi şi mie foamea, la vederea lui, i-am cerut îngăduinţa să mănânc la botul calului, lângă el. – La botul măgarului, mă corectă. Cai n-avem pe aici, în vârf de munte. Măgari, prea cuvioşii din toate cinstitele chilii. Doar să-i auzi cum rag din străni şi-ţi iei câmpii, dând cu copitele-ndărăt şi frăţia ta. Gata! Mă asimilase obştii, în acelaşi timp caracterizând-o cu un dezvoltat simţ de critic muzical. Eram dintr-ai lor! Cum spune Lawrence Durell despre cititorul său:...

– Oare o fi descoperit adevărul adevărat în cele din urmă? – îl întrerupse Iachint Cupşa. Când te gândeşti că a ajuns în India, că a studiat toată viata şi, până la sfârşit. – Da. Sunt sigur că Mircea Eliade a cunoscut acelaşi adevăr în care cred şi eu. Mă întemeiez pe spiritul tolerant, pe înţelegerea frăţească de care a dat dovadă scriind despre cele mai mărunte religii şi credinţe cu câtă dragoste a fost în stare. Însă pe Dumnezeu nu l-a cunoscut. A rămas până la capăt în căutarea Lui, reluă cuvântul Năstase Grimbaş. – Oare de ce René Guenon s-a aşezat, iar el nu? După ce a frământat şi franţuzul întreaga ştiinţă a lumii, a lunecat în mahomedanism. Acolo să fie cheia.? – se amestecă şi al treilea, să nu pară străin de ceea ce îi preocupa. – Credinţa cea dreaptă? Despre ea voiai să întrebi, domnule Radeţ? – Petru. De câte ori să vă rog, domnilor, să nu mă eliminaţi din intimitatea dumneavoastră cu acest exces de politeţe de care nu am nevoie.? – Mda. S-a consumat tare multă energie şi hârtie pentru a se găsi răspunsul la întrebarea: care este religia autentică? – medită domnul Cupşa. – Dacă ţii neapărat să te îndoieşti şi insişti să alegi, poţi purcede prin a-ţi canoni sufletul cu cele dintâi file ale Noului Testament. – Doar n-or fi şi acolo afirmaţii neadevărate. Asta ne-ar mai lipsi., râse discret Radeţ. – Nu despre aceasta este vorba, îi cenzură intervenţia domnul Năstase Grimbaş, cu o uşoară asprire a glasului. Discutam despre numirea acelei religii ce se află mai presus de toate celelalte. – Păi, în Noul Testament, doar una. – Ba două, nu vă fie cu supărare. Despre două religii este vorba, dacă la asta vă...

Apele luminii nu se mai revărsau peste senin ca mai adineaori. Altiţele ciripitului nu mai sunau pe piepţii cerului. Zurgălăii frunzarelor încremeniseră. Aripile străvezii ale insectelor nu mai zumzăiau. Ochiul soarelui se înceţoşase fără pricină. O clipită lungă cât o zi de post aşternuse peste toate o tăcere, o amorţire şi o orbire ce vesteau ceva neobişnuit. Furtuna se stârnise din nimica. O pală. Alta. A treia. Fiecare sugrumată pe neaşteptatelea, ca de un sughiţ. Apoi vântul se aşeză, suflare neîntreruptă, să măture de pe uliţe uluci şi ţigle de pe case. Zburau foile pomilor, hârtii sfâşiate, gunoaie. Păsări întârziate luptau cu împotrivirea văzduhului, singuratice, funebre. Gemea pământul. Albastrul părea bătut de vine de bou, aşa se învineţise fără de veste, se umflase şi crăpase pretutindeni. Ziceai că nu mai avea sânge să curgă din el. Te aşteptai să zemuiască fiere şi clăbuci. Nourii iţiţi din pântecele-i ivit privirii cu deşănţare mugeau, fornăiau şi tropoteau pe loc, parcă deasupră-le s-ar fi cutremurat burguri şi cetăţi de granit, gata să se surpe. Un alt univers sta să se prăvălească peste al nostru. Numai pe Golgota s-ar fi închipuit o atare întunecare şi mânie a tăriilor. Funia şerpui şfichiuitoare din vârful turlei până-n curte. Tabla răsună sec de descolăcirea ei sălbatică. Sărise-n salturi şi suspendări năpraznice până pe pietrele de pe glod, de unde o înşfăcase pumnul aspru al omului. O ţinea zdravăn. Se depărta destui paşi s-o întindă între sine – care se afla jos – şi drugul de fier de sus, în jurul căruia fusese strânsă în mai multe noduri suprapuse. Bărbatul şi-o petrecu şi pe după pulpă, s-o tragă cu vlaga întregului trup, nu numai a braţelor. – Aţi prins-o cum trebuie, domnule locotenent? – se auzi de pe acoperiş. – Ca pe...