În încheierea acestui scurt ciclu de comentarii privitoare la grupajul de miniaturi ilustrând “De Civitate Dei” de Sanctus Augustinus, copia franceză tradusă de Raoul de Presles în al XV-lea veac, am ales să ne oprim în dreptul a două capodopere plastice ce-şi răspund una celeilalte, luminându-şi reciproc înţelesul. Este vorba despre Jertfă, fol. 253 (ultima imagine a ciclului) şi Sfântul Augustin oferind lucrarea lui Dumnezeu. Cucerirea Romei (410), fol. 4, prima imagine a ciclului, dacă trecem peste cea introductivă obligatorie. Pe fol. 253 (“Gallica, bibliotheque numérique de la Bibliotheque nationale de France; manuscrits enluminés de la BnF; Manuscrits occidentaux; Saint Augustin, Cité de Dieu; Français 20”; gallica.bnf.fr. Folosirea cuvântului “gallica” este suficientă) asistăm la o jertfă rituală, într-un templu, anume tăierea gâtului unui miel, de către un slujitor al altarului, sacrificiu la care iau parte, tot în picioare precum sacrificatorul, patru alţi preoţi, probabil, ca şi unul îngenunchiat între sacrificator şi asistenţi. De fapt, până la jertfa de sânge pe care n-o vom vedea, urmărim în prezent numai tunderea animalului, de către casapul bărbos, încă destul de tânăr, după culoarea părului său roşcovan, pe când cel coborând sub gură este atins de nea. Cei de faţă reprezintă toate vârstele, a mai înaintată fiind a insului îngenunchiat. Bărbaţii tineri şi maturizaţi nu demult, înşiraţi unul lângă celălalt în spate, sunt viguroşi, bine hrăniţi, stăpâni pe ei. Se adună în jurul unuia mai răsărit, mai blând, cu barbă mai lungă, blondă şi mătăsoasă, împărţită în două fuioare, fiecare cu şuviţele împletite între ele, al cărui stat îl depăşeşte pe al confraţilor. Cum privim miniatura, la dreapta acestei adunări, călare pe nişte tufe (care poate că semnalează despărţirea mănunchiului de privitori de sacrificator), se află două animale în luptă. Ambelor, verzi cenuşii, e anevoios să li se identifice...

A avea fericirea să atingi cu privirile miniaturile de manuscris din colecţia Bibliotecii Naţionale a Franţei nu îţi delectează numai văzul ci îţi pune în mişcare şi judecata, odată cu activarea spectaculoasă a întregii scoarţe. Pentru aceia care nu au gustat încă plăcerile contemplării obiectelor produse de artele plastice e bine de ştiut că acest fenomen are loc în contact cu orice operă de artă. Va să zică, a intra într-o expoziţie nu constituie o pierdere de timp, cum se crede deobicei, deoarece ieşind din respectiva sală ne pomenim că am crescut niţel faţă de când am deschis uşa pentru a pătrunde în ea. Vom exemplifica pe dată cele afirmate. Iată de pildă ciclul de miniaturi din respectiva Bibliotecă, înscris sub cota: BNF Richelieu Manuscrits Français 20. Este vorba despre zece ilustraţiuni la “De Civitate Dei” de Sfântul Augustin (pentru catolici şi Fericitul A. pentru ortodocşi), scriere tradusă în limba franceză din originalul latinesc de Raoul de Presles, într-al cincisprezecilea veac. Grupajul conţine următoarele planşe: Prezentarea cărţii, fol. 1; Sfântul Augustin oferind lucrarea lui Dumnezeu. Cucerirea Romei (410), fol. 4; Romani la teatru, fol. 25; Cucerirea Romei (- 390), fol. 60; Sosirea lui Pompei în Egipt, fol. 111v; Hipocrat?, fol. 160; Sfântul Augustin şi Varron, fol. 171; Cybele. Numa Pompilius şi Egeria, fol. 187v; Filosofi discutând despre zei. Aulu-Gelle şi stoicianul navigând, fol. 212; Dumnezeu, îngeri şi îngeri căzuţi, fol. 238v; Jertfă, fol. 253. În total 11 imagini. Le puteţi examina şi singuri pe internet, la adresa: “Gallica, bibliotheque numérique de la Bibliotheque nationale de France; manuscrits enluminés de la BnF; Manuscrits occidentaux; Saint Augustin, Cité de Dieu; Français 20” (gallica.bnf.fr) E suficientă folosirea termenului “gallica”. Vom începe cu prezentarea aceleia care ne-a provocat entuziasta remarcă iniţială. Este vorba de a 6-a: Hipocrat?, fol....

Spre ruşinea celor care ne-au informat greşit, în temeiul presupusei lor mai mari ştiinţe de universitari, profesorii noştri formaţi la cine ştie ce şcoală de cadre, îi dădeau zor cu evul obscurantist, cel mijlociu, legănat la sânul ‘opiului popoarelor’, adică al religiei, şi la nimic alta folositor. Cum însă niciodată nu-i prea târziu să înveţi, le voi comunica nişte fapte ale istoriei ce s-ar cuveni să le dea de gândit. În veacul al VII-lea, monahul Isidor de Sevilla încheia tratatul în douăsprece tomuri intitulat “Etymologiae”. Pentru moment este cel mai vechi dicţionar enciclopedic ajuns până la ştirea noastră, un summum al ştiinţei de atunci, purtând pecetea începuturilor, prin aceea că nu se descoperise încă ordonarea alfabetică. El stă la baza tuturor (pseudo)enciclopediilor ce i-au urmat. Ca toate scrierile călugăreşti, s-a răspândit prin cele mai însemnate mănăstiri ale lumii, sub formă de copii de mână ce au continuat a fi produse secole de-a rândul, în alte şi alte aşezări monahale. În ciuda titlului său, el dezvoltă următoarele teme, în ordinea pe care o indicăm: gramatică, retorică şi dialectică, matematică, medicină, scriptură şi liturgică, Dumnezeu şi îngerii, Biserica, limbile, oamenii, lumile animală şi minerală şi lucrările omului. Fără a-şi pierde interesul pentru tratatul lui Isidor, gustul şi nevoile iubitorilor de carte au fost captate de altă lucrare de amplă respiraţie: o compilaţie gigantică de la începutul secolului al IX-lea: “De Rerum Naturis” sau: “De Universo” a lui Rabanus Maurus. Simţind că lipsea genului ceva foarte important compilatorul a născocit prima treaptă: ordinea în care să fie expuse subiectele atinse de scrierea sa, anume ordinea Facerii în cele şase zile ale Creaţiei. Iar acest principiu va învinge secolele. O gândire ordonatoare vrednică de invidiat, într-o lume atât de haotică precum a noastră. În veacul al XV-lea, arta...

Cine ar crede că un an lipsit de orice distincţie istorică, precum 1838, capătă o însemnătate culturală ieşită din comun? De ce? Este anul când groful Batthyany Gusztav îşi donează Academiei Ungare biblioteca. Până acum nimic ieşit din comun. Deşi merită atrasă atenţia noilor generaţii de bibliofili şi de cititori înrăiţi că pe timpuri aveau antecesorii lor, de la noi şi de peste hotare, aveau, ziceam, şi astfel de obicieiuri generoase şi că n-ar strica, de dragul perpetuării tradiţiei, să li se ia urma în folosul mai puţin privilegiaţilor iubitori de carte, umplându-se bibliotecile publice cu scrieri valoroase, atunci când moartea ne desparte de ele. În definitiv, dacă profesorul Romano, primul traducător al lui Benjamin Franklin în limba română (pe timpul când cirilica trona încă în paginile revistelor noastre) nu şi-ar fi lăsat prin adiată biblioteca Academiei Române, Biblioteca acesteia nu-şi întârzia înfiinţarea? Iar dacă şi-ar fi întârziat-o nu se amâna răsărirea culturii române universal competitive, şi aşa mereu amânată? Dar să lăsăm aceste întrebări să-şi facă veacul în cugetele cititorilor, în aşteptarea clipei când vor prinde rădăcini sănătoase şi productive, şi să revenim asupra paşilor noştri, la groful Batthyany Gusztav. În cadrul bibliotecii sale de dar, exista şi un codex legat în piele, numărând 448 pagini, pe hârtie de 12×10 cm, având pe fiece pagină între 9 şi 14 rânduri scrise, şi conţinând şi 87 ilustraţii. Numele orăşelului Rohoncz, din apusul Ungariei (astăzi pe teritoriu austriac, sub denumirea: Rechnitz), unde a rămas codexul până în 1907, când a fost mutat la Budapesta, i-a împrumutat numele: “Codexul Rohonczi”. Academia Ungară l-a trimis savantului german Bernhard Jülg, profesor la Universitatea din Innsbruck, pentru cercetare şi identificare. Specialistul, la capătul studierii lui, trase concluzia că scrierea ce-i umplea filele nu avea absolut nici un înţeles! Recunoaşteţi...