Franklin Carmichael

Grupul Celor Şapte Născut în Orillia, în 1890, Frank Carmichael a ucenicit în atelierul părintelui său, anume la încheierea căruţelor, trăsurilor ş.a.m.d., până în anul 1911. La vârsta de 21 ani părăsi meseria învăţată, pentru că îl atrăgeau aspiraţii mai înalte. Se angajă pe drumul tiparului, lucrând pe rând la mai multe întreprinderi. Nemulţumit să-şi schimbe numai direcţia preocupărilor, în căutarea unui venit ce să-i înlocuiască sursa de bani de până atunci, se înscrise şi la Colegiul de Artă Ontario din Toronto, unde a fost elevul lui William Cruickshank şi George Reid. Aici i-a avut colegi pe Tom Thomson şi pe alţii din viitorul Grup al Celor Şapte. Pentru perfecţionare, se înscrise la Académie Royale des Beaux-Arts din Antwerp (Belgia), în 1913. Revenind în Canada, împărţi un atelier cu Thomson, în Studio Building, în 1914. Influenţa prietenului numit o resimţi cu putere în arta sa. Cel mai tânăr dintre aceia care vor forma Grupul Celor Şapte, el îi va însoţi săptămânal la peisaj şi va face paşi mari în surprinderea realităţii şi în procesul transpunerii ei. Dar chemarea către viaţa caldă a familiei şi a perspectivei unei existenţe mai ordonate îl conduse în faţa altarului curând. Din păcate, timpul rezervat picturii va fi pus în balanţă cu acela închinat susţinerii alor săi. Abia în 1923-4, când grupul de prieteni hotărî o îndelungată excursie de lucru în Nord, se realipi şi el truditorilor cu penelul ce-i erau dragi. O mare perioadă de timp, de la nuntă încoace, a fost ‘pictor de duminică’, schiţând în Orillia de baştină o dată pe săptămână şi îngăduindu-şi numai o dată pe an o vacanţă de şapte zile petrecute departe de casă, dedicate toamnei şi frumuseţilor acesteia. Iată pricina pentru care s-a apropiat mai mult de membrii tardivi ai grupului,...

Grupul Celor Şapte

Grupul Celor Şapte A. J. Casson Norii constituie nişte reliefuri celeste. Munţi plutitori, ameninţători, cu trupurile oscilând între albul zăpezilor, vânătul roşu al lavelor, verdele albăstrui al rocilor acoperite de muşchi vechi ca lumea. Sunt creste ţâşnind din înalturi către sol, revărsându-se invers, pregătite să zdrobească viaţa. Fregate geometrizate, înaintând, plutitoare ca nişte fantome, printre colţii trunchiurilor lovite de trăznete, şi agăţându-şi piepţii şi poalele, zgâriindu-şi-le până la sânge în aceşti canini sălbatici şi urieşi. Alteori sunt fâşii, sunt sfârtecări, sunt fălci. Sau nu sunt. Cerurile, în acest caz, adună în sânul lor bezne fără nădejdi, ca gura vulcanilor clocotind undeva către fundul pământului, ca gura oceanelor gâlgâind dincolo de patul lor invizibil, ca fruntariile ce despart Văzutul de Necreat şi susţin, în acel No Man’s Land, o strepezire de posibil viitor vestind prăbuşirea Cerurilor înseşi şi amestecul pământurilor. Implozii de alburi, cremuri şi înverziri. Hohote, vânări, iceberguri sburătoare sau adăstând în înalt aidoma unor insule vrăjite şi transparente. Aici se prefac în şaluri de ceţuri înecăcioase, de un alb misterios, ce lasă să se întrevadă spărturi de cer de culoarea frunzelor. Dincolo devin lame de cuţit străfulgerând prin materia smălţuită a patului solar albastru. Chiar când reprezintă numai limbi ce ling azurul, tot masivi sunt norii aceia canadieni, a căror greutate stă gata oricând să imite structurile materiei de pe faţa solului. Sculptorul lor este viul Demiurg, Ultimul, Cel Necuprins. El ne freamătă fiori prin carne, deoarece atari creaţii nu s-au mai văzut, nu s-au bănuit, nu au fost aşteptate în lumea noastră cea smerită. Norii arată ce se pregăteşte dincolo de Hotar. Dar vegetaţia? Acele foioase ale căror coroane au formă de frunză, atunci când, de fapt, nici o frunză nu o poţi citi în pasta vâscoasă verde lăptos, ce le umple...

Predecesorii Grupului celor Sapte...

I Cornelius David Krieghoff 19 iunie 1815 – 8 martie 1872 Cel dintâi nume ce îmi reţine atenţia ca deosebit de preţuit de către populaţia de origină britanică din Canada, pentru realizările sale plastice, aparţine lui Cornelius Krieghoff. Am menţionat pătura din care s-au ridicat cumpărătorii tablourilor lui, pentru că amatorii de origină franceză de pictură în ulei se pare că i-au dispreţuit romanţiozitatea pseudopoetică, deloc comparabilă cu nivelul stilistic al operelor din ţara lor de obârşie. Ba ni se spune că socoteau lucrările sale o adevărată “insultă” adusă culturii franceze. Pentru ei, ceea ce stârnea înduioşarea până la lacrimi a admiratorilor lui Krieghoff rămânea o penibilă caricatură a vieţii lor celei noi. Vom vedea curând că nu se depărtau prea mult de adevăr. Cornelius David Krieghoff s-a născut în Olanda, la Amsterdam, la 19 iunie 1815. Şi-a petrecut adolescenţa în Schweinfurt, adică în Bavaria, unde tatăl său avea o făbricuţă de tapete. Chipul lui matur este caracteristic romantismului, aşa cum l-a reţinut pelicula din colecţia M.O.Hammond. Îl evocă oarecum pe  acela al lui Berlioz. Figură prelungă, dar cu pomeţii dezvoltaţi. Fruntea înaltă se sprijină pe sprâncenele bogate şi sălbatice. Nasul viguros trădează o mare energie, împrumutând feţei sale un aer de învingător. Bărbia ascuţită este cu adevărat agresivă, după cum şi părul deosebit de abundent, despărţit cu o cărare ce lasă o claie bogată deasupra pavilionului urechii stângi, pe când în partea dreaptă a craniului, după ce se întinde pe creştet asemeni vegetaţiei sufocante a unei subpăduri, în final se clădeşte şi aici pe înalt. Cât de rebel va fi părut în anii adolescenţei! În 1837, la vârsta de douăzeci şi doi ani, a traversat oceanul şi s-a înscris pe listele armatei americane, participând chiar la nişte lupte locale, în Florida. La capătul...

Un pictor blestemat – Egon Schiele...

Soţia şefului gării austriece din Tulln, doamna Schiele, mama a două fete (Elvira, care a trăit numai zece ani, şi Melania), îi dărui soţului ei Adolf un băiat, Egon Leo Adolf, în iunie 1890. Acesta va fi urmat peste patru ani de o fiică, Gerti, care va stârni fratelui ei, când ea va avea în jur de doisprezece ani, un interes ce ridică indignate întrebări părinţilor speriaţi. De pildă, o conduse, fără ştirea nimănui, tocmai la Trieste, unde cei doi copilaşi rămaseră peste noapte într-un hotel, ceea ce, totuşi, nu explică alarma părinţilor. Cu alt prilej, înaltul funcţionar al Căilor Ferate Austriece de Stat se simţi obligat să spargă uşa unei încăperi unde se ascunsese perechea de copilandri, pentru a se lămuri cu ce anume se îndeletniceau. Răul viermuia oare în Egon sau cumva în fiinţa părintelui său (provocându-i nişte suspiciuni monstruoase)? Întrevăd posibilitatea alternativei deoarece, peste ani, mintea lui Adolf Schiele se clătină, acuzându-se un sifilis contractat înainte de căsătorie. În 1904 era nebun. În 1905 muri, la cincizeci şi patru ani. Iată motivul pentru care socotesc posibil ca tatăl să fi căutat cu lumânarea anomalia acolo unde se manifesta doar neascultarea celor doi copii, lipsă de obedienţă cu nimic altcum vinovată. Sensibilitatea acestui tată şi simţul răspunderii (în cazul citat, desigur exagerat) l-a determinat să-l îndepărteze pe băiat de familie, în dorinţa de a-i desăvârşi instrucţia. Astfel, în 1901, îl expedie la Krems, iar nu peste mult timp la o altă şcoală, din suburbia Vienei, în Klosterneuburg. Îmbolnăvirea şefului de gară îi reuni iarăşi pe toţi, în 1904 familia adunându-se alături de fecior. Peste ani şi ani, Egon se va confesa cumnatului său: “Nu ştiu dacă există cu adevărat altcineva care să şi-l amintească pe nobilul meu tată cu atâta tristeţe. Nu...

Jaful de la Muzeul din Oslo...

Pictura lui Munch intitulată “Strigătul” (pe internet apare la adresa: www.edvard-munch.com)  este binecunoscută românilor datorită prezenţei ei pe toate tarabele cu cărţi ale ţării, ca reprodusă pe coperta unuia dintre volumele publicate în ultimii ani. Acum ea a intrat în actualitatea Codului Penal datorită faptului că a constituit, împreună cu lucrarea intitulată “Madonna” (la fel, caută: cgfa.sunsite.dk/munch), obiectul unui furt ce a indignat lumea amatorilor de artă din întreaga lume. Ce să fi fost mai important pentru zecile de vizitatori ai sălilor gemând de exponate, aflaţi la Muzeul Munch, din Oslo, în acea dimineaţă de duminică de vară târzie (22. 08. 2004) când a avut loc jaful? Curiozitatea de a examina, măcar cu urechile, dacă nu îndrăzneau să-i privească-n ochi, pe tâlhari sau temerea pentru propriile lor vieţi? Vă las să judecaţi singuri. Oricum, după potolirea lucrurilor, o sumă dintre dânşii au putut totuşi da anumite indicii poliţiştilor. Unul dintre hoţi era taciturn; sau măcar îşi impunea să nu scoată nici un sunet, fiind un profesionist care nu voia să-i fie recunoscut glasul măcar. Celălalt vorbea norvegiana în timp ce juca revolverul prin aer ori îl aţintea asupra inşilor prăbuşiţi pe parchet. Atâta ştia să spună şi să tot repete: să stea cu toţii lungiţi şi să nu crâcnească. Despre al treilea, nici o ştire. Unuia dintre gardienii îmbrăcaţi în civil i-a fost proptit revolverul de tâmplă şi a fost obligat să îngenunche. Un altul a fost trimis după ajutor medical, pentru consultarea turiştilor ce suferiseră o traumă. Comportament civilizat din partea tâlharilor, nu? Aceasta să însemne că erau nişte domni? Camerele de luat vederi le-au reţinut siluetele, una fiind înarmată, cum s-a văzut. Însă era de pomană, pentru că nu le-au dibuit şi chipurile ascunse în acoperăminte ale feţei, dintr-acelea folosite de schiori. Nu înseamnă...

Anii suferintei, anii rasplatirii...

William Blake (VI) Un prim prieten, sculptorul Flaxmann, îi devine necesar ca aerul tânărului William. El este cel dintâi care îl încurajează să deschidă ochii şi asupra existenţei femeilor pe pământ. Prima fată cunoscută, o brună focoasă, îl dezamăgi agasându-l cu cochetăriile vârstei. A doua îi era sortită din leagăn. Am mai vorbit despre ea. Era Catherine Boucher. Privind-o lung, William, nici una, nici două, deschise gura şi-i şopti: – “Te iubesc…” – “Te iubesc…” îi răspunse cu nevinovăţie copila pe care urma să o ia de nevastă. Tatăl lui William refuză să-i mai ofere adăpost în casa familiei, unde ţinea şi prăvălia. Cei doi găsiră o căsuţă în cartierul artiştilor, devenind vecinii pictorilor celebri. Misiunea lui Flaxmann nu se opri numai la realizarea matrimonială. El îl conduse pe prietenul gravor în saloanele doamnei Mathew, cititorarea lui Homer în original, îndrumătoarea artiştilor, binecuvântarea existenţei lor lipsită de multe. Dar nu acest soi de societate snobă sta în firea lui Blake să agreeze. Furiile şi le expuse în schiţarea unei cărţi intitulate: “Ostrovul din Lună”. Scrierea nu avu sorţi de închegare. Nemaifrecventând salonul distinsei cucoane, gustul pamfletului se risipi de la sine. Furiile revoluţiei americane îl zguduie din temeliile sufleteşti cele mai adânci. Se întâlneşte cu tot felul de fraţi de cuget, intrând, cum am mai spus-o, în compania lui Thomas Paine. Iar când află că acesta era căutat pentru a fi arestat, aleargă să-l ajute a-şi schimba domiciliul, salvându-i libertatea. Thomas Butt devine mecena lui şi cumpără tot ce are gata Blake. Îi face comenzi, pe care William le realizează cu entuziasm, aşezându-se la Lambeth, unde contactul cu o natură paşnică îi trezeşte întreaga energie creatoare. ‘Întâlnirile’ sale (ce s-ar numi astăzi ‘de gradul zero’) sunt paşnice şi în deplină civilitate. – “Pe cine...