CAPITOLUL 3 LIMPEDE CA LUMINA ZILEI, în care autorul se lămureşte asupra propriilor sale nedumeriri Acum că am isprăvit de înşirat o sumă bunicică de ciudăţenii întâlnite în epoca Renaşterii, s-ar cuveni să încercăm a face puţină ordine în atâtea fapte şi idei care, altfel, ar rămâne într-o devălmăşie primitivă, nevrednică să vadă lumina tiparului. Va să zică, Henry VIII îşi este de două ori cumnat; caracterul său îmbrăţişează două extreme psihologice; viaţa lui se reflectă în cugetele celorlalţi după acelaşi tipar: e închipuit a fi propriul său socru şi deci, cuscru; e întâistătător lumesc şi clerical; divorţează şi pledează împotriva divorţului; născoceşte în interes propriu o situaţie de adulter; îi place să se travestească; mort, este dat drept viu.  Elisabeta are voce de bărbat; fată, este educată ca un băiat; este curtată în acelaşi timp şi de acelaşi bărbat ca şi mama sa vitregă; caracterul ei se reflectă în cugetul celorlaţi, care va să zică e închipuită, a fi bărbat; e anglicană şi catolică; e conducător lumesc şi bisericesc; iubeşte travestiul, ca spectacol şi pentru uz  propriu; fiind cerută în căsătorie, dacă accepta devenea cumnata ei înseşi; află despre moartea Mariei Tudor, dar o consideră vie; îşi obligă iubitul să devină soţul rivalei sale; îl iubeşte pe  intermediarul pretendentului la mâna sa; se teme de falsificarea documentelor intime şi de stat şi o foloseşte ca armă; afirmă despre sine: sunt şi nu sunt.  Mary Stuart îşi iubeşte, ca femeie, fratele de lapte; o amuză travestiul. Francis Walsingham face carieră impunând spionajul ca o meserie de prim rang în stat. Francis Bacon îşi acuză public prietenul intim. Francis Drake este un leneş activ. Harry Goddingham  foloseşte travestiul în spectacol. Curtezanele umblă travestite, au obiceiuri bărbăteşti (una este bănuită de opinia publică a fi bisexuată). Gusturile...

CAPITOLUL 4 ÎNCHIPUIREA NE URMĂREŞTE CA UN BLESTEM, în care se subliniază rolul imaginaţiei în dedublarea realităţii, după opiniile domnului Montaigne Nimeni nu poate rămâne indiferent la întâmplări ca cea istorisită de André van Lysbeth: Cunoaşteţi povestea autentică a acelui om, închis din greşeală într-un vagon frigorific, care şi-a descris senzaţiile ceas de ceas şi care a fost găsit mort de frig …atunci când, de fapt, mecanismul frigorific NU FUNCŢIONA. Acest exemplu in extremis ilustrează bine influenţa mentalului asupra trupului nostru şi reacţiilor lui [André van Lysbeth, Resister au froid, in Yoga, no30, janvier 1966, p.18]. Şi este cu neputinţă să te abţii a căuta să clarifici, cât de cât, care este rolul acesta. Dacă mulţi gânditori ai celor două milenii moderne s-au simţit atraşi să facă investigaţii pentru a înţelege în ce anume constă crugul psihicului, prea puţini s-au lăsat înflăcăraţi suficient să nu mai cântărească lucrurile din afară, ci să se afunde în obscuritatea oceanului lăuntric. Cei dintâi au construit psihologia (şi nu una, ci multiple), adică descrierea relaţiilor dintre simţuri, concepte şi act, cei de pe urmă au încercat sporadic să lămurească interdependenţa dintre psihic şi organism sau chiar rolul preponderent al primului. Rezultatele acestei activităţi, în Occident, din păcate, sunt nesemnificative, dacă le raportăm la imensul volum de strădanii depuse în sensul discutat de speculaţiile sau experimentele individuale ale Orientului străvechi sau contemporan. Civilizaţia europeană a fost atrasă de câte vedea cu ochii, de câte i se năpusteau în pavilioanele urechilor, de câte îi lunecau peste papilele gustative, de câte îi înfiorau nările sau pielea. Civilizaţia occidentală s-a robit simţurilor cu entuziasm şi delicii; vrem să spunem că s-a orientat, în dezvoltarea ei, exclusiv către mediul înconjurător. S-a străduit să-l înţeleagă pentru a-l putea exploata. În el şi-a aflat surcele să-i amorţească frigul rămas...

CAPITOLUL 5 SĂ VEZI DUBLU E O BOALĂ? se întreabă autorul judecând atât triumful cât şi eşecul Renaşterii O plagă ascunsă cangrenează pe nesimţite robusteţea atât de recent dobândită de către omul Renaşterii. El  cunoaşte o împrospătare a forţelor, a încrederii în meritele proprii, în destinul său, a nădejdii de înnoire a valorilor umaniste, neechivalată, poate, decât de omul contemporan nouă. Dar vigoarea proaspătului înviat, fără precedent în lumea creştină, va fi curând ruinată datorită unei boli psihice (?) de masă. La ce ne referim? La acceptarea unei realităţi ce se lasă surprinsă ca având două aspecte simultan opuse . In acelaşi timp, dealtfel, trupul este şi el atacat de o altă maladie conceptualizabilă conform aceluiaşi tipar: fericirea îndrăgostitului naşte nebunia sfrinţitului – această maladie tot a Italiei pomenite, mal de Naples! -, dobândită prin însăşi transpunerea în viaţă a idealurilor îmbătătoare nutrite de omul complet , a setei de viaţă intelectuală, dar şi fizică, specifică noilor valori către care tinde, ameţit de bucurie, trufaşul redescoperitor al existenţei materiei. O analogie între starea sănătăţii trupeşti şi aceea psihică ne poate fi îngăduită, ambele examinându-le în depănarea veacurilor, fără a forţa cumva apropierea. Fiecare epocă îşi oferă sânul unei boli mai hulpave decât toate (ba chiar la două-trei, încăpăţânate a nu cruţa suflarea omenească). Vorbeşti de ciumă, de lepră, mintea le asociază Evului Mediu. Renaşterii i-am numit hiba. Pome- neşti tuberculoza şi retrăieşti ultimii ani ai romantismului. Auzi rostindu-se cuvinte ca infarct, cancer, sida, ştii că vorbitorul se referă la contemporaneitate. La fel, sofismul îţi aminteşte de o ciudată anomalie a gândirii într-o anumită perioadă a antichităţii, scolastica pare o fiică a sofismului, ea dominând procesele psihice în Evul Mijlociu (aşa cum fiul ei s-ar zice că este talmudismul); mai târziu, patima regulilor e obsesia clasicismului; le mal du si è cle ne şopteşte despre...

CAPITOLUL 6 ADEVĂRUL n-are decât o singură înfăţişare, pentru unii Este încurajator să parcurgem împreună câteva pagini scrise de un om care a ştiut să observe mecanismul acesta al gândirii pentru care realitatea este şi nu este, simultan , mecanism numit de noi: dihotomic-antonimic , să-l izoleze, să-l stigmatizeze, cu o chemare autentică spre studiul ştiinţific, nerecunoscută în epoca sa, nici măcar de veacurile ce i-au urmat. Numele lui este: Leonardo da Vinci. Pentru el, adevărul n-are decât o singură înfăţişare care, odată cunoscută, se impune tuturor cu atâta putere încât înlătură pentru totdeauna litigiul [P.P.Negulescu, op.cit., vol. II, p.138]. Iacă, de pildă, o nucă. O furase o cioară din leagănul frunzarului umbrit. Pasărea o scăpă deasupra unei clopotniţe. Fructul se rostogoli într-o crăpătură a zidului vechi. Flatându-l, deplângându-şi soarta şi cântându-şi cu măiestre cuvinte prietenia ce o resimţea pe nepusă masă pentru puternicul său adăpost unde picase din cer, nuca îi afirmă că nu voia să se mai despartă de zid; se hotărâse ca, deoarece scăpase de ciocul nemilos al ciorii, să-şi petreacă tot restul zilelor retrasă într-o umilă văgăună. La auzul acestor cuvinte, zidul clopotniţei, înduioşat de rugămintea ei, îi dădu bucuros găzduire [Leonardo da Vinci, Scrieri litrare. Prefaţă, trad. şi note de Ovidiui Drimba, Bucureşti, Editura Albatros (1976), p.36. Următoarele citate trimit la aceiaşi ediţie]. Da, nuca, abilă cunoscătoare a slăbiciunilor sufle- teşti, îşi anunţă impertinenta decizie. Zidul, a cărei înţelegere a realităţii este colorată de afectivitate, în dauna intereselor proprii, interpretează vorbele disgraţioase în fond, dar reverenţioase în formă, nu ca pe o ‘hotărâre’, ci ca pe o ‘rugăminte’. Autorul este categoric asupra acestei diferenţieri, deşi n-o comentează. Or, ea scoate în evidenţă o situaţie dihotomică-antonimică conducând în mod normal la distrugerea zidului, căci nuca, la largul ei şi ‘la ea acasă’, încolţeşte şi se preschimbă în … nuc. Am...

CAPITOLUL 7 GÂNDIREA, acest copil al timpului Acum, că scriitor şi cititori ne-am înseninat cu certitudinile limpezi din proza lui Leonardo da Vinci, ne putem întoarce la negurile Angliei, la vânătoarea începută pe urmele mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii. În 1971, sub antetul unui prestigios periodic [in The Times Literary Supplement, nr.644, 31 December 1971, The Temporal Element, cronică a lucrării lui Leonard W. Doob: Patterning of Time ], apărea un strigăt de alarmă: psihologii academici suferă de o singulară lipsă de sensibilitate faţă de timp, în aspectele lui subiective. Se adaugă că scrierile unui James Joyce, unei Virginia Woolf, unui Thomas Mann, sunt pentru ei ca şi când n-ar fi fost publicate. Putem adăuga cu de la noi putere numele lui Marcel Proust sau al lui Lawrence Durrell, tot nu vom schimba nimic în această stare de lucruri. Asta fiind situaţia, nu ne rămâne decât să începem, pe cont propriu, a fora cât ne stă la îndemână în terenurile cu aur negru ale memoriei şi închipuirii. Lordul Francis Bacon ne aşteaptă într-o odaie luminată vag de un sfeşnic prilejuitor de meditaţii şi umbre. Dacă întâiul pas către înţelegereastructurilor dihotomice-antonimice din literatura elisabetană l-am făcut călcând pe uliţele Londrei în adulmecarea legănării din şoldurile-i poznaşe a lui Mall Taie-pungă, n-ar strica să-l facem pe al doilea urcând treptele către uşa celui care a tânjit să înţeleagă omul, activ sub ferestrele sale, şi destinul contemporanului său. Studiate cu atenţie, aproape toate eseurile [sale] ne înfăţişează un şir de ‘teze’ pozitive şi negative pe tema în discuţie (…), fără să se facă o trecere legată de la un pasaj la altul. Cititorul rămâne nu o dată nedumerit asupra poziţiei lui Bacon, întrucât este tot atât de convingător şi când argumentează într-un sens şi când prezintă argumente contrare… De unde vine forma dezlânată a acestei...