Polonius: Cum îi mai merge bunului meu stăpân Hamlet? Hamlet: Slavă Domnului, bine. Polonius: Mă mai cunoşti, măria ta? Hamlet: Cum să nu! Eşti un negustor de peşte. Polonius: Eu nu, stăpâne. Hamlet: Măcar de-ai fi atât de cinstit. Polonius: Cinstit, stăpâne? Hamlet: Ei, domnul meu, în lumea noastră a fi cinstit înseamnă a fi unul dintr-o mie. Polonius: Adevărat, stăpâne. Hamlet: Căci dacă soarele dă naştere la viermi într-un câine mort, darămite când e vorba de un hoit bun de sărutat. Ai vreo fată? Polonius: Am, măria ta. Hamlet: Nu lăsa s-o bată soarele. A zămisli e un har al cerului, dar nu în felul în care ar putea zămisli fata domniei-tale. Ia seama, prietene! Polonius: Ce vrei să spui, măria-ta? (Aparte.) Merge cu gândul la fata mea. Totuşi la început nu m-a recunoscut. Mă lua drept un negustor de peşte. A luat-o razna de tot. La drept vorbind, am îndurat şi eu în tinereţe multe necazuri din dragoste. Aproape tot ca şi el. Să-i mai spun ceva. (Tare.) Ce citeşti, măria-ta? Hamlet: Vorbe, vorbe, vorbe. Polonius: Şi despre ce e vorba, stăptâne? Hamlet: Între cine şi cine? Polonius: Adică despre ce e vorba în cartea pe care o citeşti măria-ta? Hamlet: Vorbe de clacă, domnul meu. Pamfletarul ăsta nemernic susţine că bătrânii au bărbi cărunte, obrazuri zbârcite, că din ochi le curge un clei vâscos ca răşina prunului, că sunt cu totul slabi la minte şi totodată au şi încheieturile slăbite. Toate acestea, domnul meu – deşi sunt pe deplin încredinţat că aşa şi este – nu se cuvine totuşi să fie aşternute pe hârtie, fiindcă şi domnia-ta, domnul meu, ai putea fi de vârsta mea, dacă ai da înapoi ca racul. Polonius (aparte): Oricât ar părea că e nebunie ceea ce...

În această secţiune, cititorul va găsi 4 volume de cercetări în domeniul antropologiei stilistice, ştiinţa sa. De asemenea, 3 cărţi de literatură ilustrativă. “Firea omenească unelteşte mereu împotriva mea şi nu-mi dă voie să progresez. Când mi-oi face testamentul, am să las cu limbă de moarte să mi se pună următoarea inscripţie pe mormânt: “Aici zace un om care ar fi putut arăta ce poate, dacă ar fi avut ocazia. Dar, din păcate, mereu a...

(Intră Ariel, nevăzut.) Caliban: După cum ţi-am mai spus, sunt robul unui tiran, al unui vrăjitor care, cu şiretlicurile lui, mi-a furat insula. Ariel: Minţi. Caliban: Minţi tu, maimuţă batjocoritoare. De te-ar răpune bravul meu stâpân! Eu nu mint. Stephano: Trinculo, dacă-l mai întrerupi, îţi zbor câteva măsele. Trinculo: Dar n-am spus nimic! Stephano: Atunci, taci – nici o vorbă mai mult! (Către Caliban) Zi mai departe. Caliban: S-a-nscăunat pe insulă prin vrăji Şi mi-a furat-o. Bunul meu stâpân, Răzbună-te, căci ştiu că ai curaj – Ăstlaltul nu-ndrăzneşte. Stephano: Cred şi eu! Caliban: Tu să domneşti, iar eu îţi voi sluji. Stephano: Foarte bine, dar cum să facem asta? Poţi tu să mă duci în faţa duşmanului? Caliban: Măria-ta, ţi-l dau plocon când doarme, Ca să-i înfigi în creştet un piron. Ariel: Minţi, minţi – nu poţi. Caliban: Ce măscărici bălţat / Bufon scârbos! Te rog frumos, măria-ta, pocneşte-l Şi i-ai clondirul; şi-o să bea atunci Doar saramură – eu n-am să-i arăt Izvoarele cu apă dulce. Stephano: Trinculo, bagă-ţi minţile-n cap: dacă-l mai întrerupi pe monstru măcar cu o vorbă, pe pumnul ăsta al meu, las mila la o parte şi te fac icre de morun. Trinculo: Dar ce-am făcut? N-am făcut nimic. Uite, mă dau mai încolo. Stephano: N-ai spus că minte? Ariel: Minţi tu. Stephano: Ce face? Mint eu? Na, atunci! (Îl loveşte pe Trinculo.) Dacă ţi s-a făcut de bătaie, să mai spui şi a doua oară că mint. Trinculo: Nu ţi-am spus că minţi. Ţi-ai pierdut şi mintea, şi auzul? Lua-l-ar dracii de clondir! Ia uite ce face băutura din om! Dea ciuma-n monstrul tău, iar ţie uscaţi-s-ar degetele! Caliban: Ha-ha-ha! Stephano: Ei, spune mai departe. (Către Trinculo.) Te rog să stai mai încolo. Caliban: Mai dă-i, mai dă-i...

Un codex cu năbădăi Cine ar crede că un an lipsit de orice distincţie istorică, precum 1838, capătă o însemnătate culturală ieşită din comun? De ce? Este anul când groful Batthyany Gusztav îşi donează Academiei Ungare biblioteca. Până acum nimic ieşit din comun. Deşi merită atrasă atenţia noilor generaţii de bibliofili şi de cititori înrăiţi că pe timpuri aveau antecesorii lor, de la noi şi de peste hotare, aveau, ziceam, şi astfel de obicieiuri generoase şi că n-ar strica, de dragul perpetuării tradiţiei, să li se ia urma în folosul mai puţin privilegiaţilor iubitori de carte, umplându-se bibliotecile publice cu scrieri valoroase, atunci când moartea ne desparte de ele. În definitiv, dacă profesorul Romano, primul traducător al lui Benjamin Franklin în limba română (pe timpul când cirilica trona încă în paginile revistelor noastre) nu şi-ar fi lăsat prin adiată biblioteca Academiei Române, Biblioteca acesteia nu-şi întârzia înfiinţarea? Iar dacă şi-ar fi întârziat-o nu se amâna răsărirea culturii române universal competitive, şi aşa mereu amânată? Dar să lăsăm aceste întrebări să-şi facă veacul în cugetele cititorilor, în aşteptarea clipei când vor prinde rădăcini sănătoase şi productive, şi să revenim asupra paşilor noştri, la groful Batthyany Gusztav. În cadrul bibliotecii sale de dar, exista şi un codex legat în piele, numărând 448 pagini, pe hârtie de 12×10 cm, având pe fiece pagină între 9 şi 14 rânduri scrise, şi conţinând şi 87 ilustraţii. Numele orăşelului Rohoncz, din apusul Ungariei (astăzi pe teritoriu austriac, sub denumirea: Rechnitz), unde a rămas codexul până în 1907, când a fost mutat la Budapesta, i-a împrumutat numele: “Codexul Rohonczi”. Academia Ungară l-a trimis savantului german Bernhard Jülg, profesor la Universitatea din Innsbruck, pentru cercetare şi identificare. Specialistul, la capătul studierii lui, trase concluzia că scrierea ce-i umplea filele nu avea absolut...

Iago: Stai deoparte Şi pune-te la pândă cu răbdare. Când copleşit de-amar zăceai aici – De-un astfel de-om nevrednică tristeţe – Sosi şi Cassio. L-am îndepărtat, I-am dat şi lămuriri de-al tău leşin, Şi l-am rugat să se întoarcă-ndată Să stăm de vorbă. Mi-a făgăduit. Ascunde-te şi fii cu luare-aminte La râsetul, batjocura, dispreţul Înscrise pe-orice colţ al feţei lui, C-am să-l stârnesc să-mi spună iar povestea Cum, unde şi de când, de câte ori El ţi-a iubit şi-ţi va iubi soţia. Ia seama,-ţi spun, la gesturi! Fii cuminte, Observă-l bine,-ţi spun! Te stâpâneşte! Sau cred că eşti cu sufletul bolnav Şi nicidecum bărbat. Othello: Ascultă, Iago! Voi fi-n răbdarea mea viclean cât vrei. Dar cât mai sângeros – m-auzi? – la faptă, Iago: Nu-i rău! Dar mai aşteaptă. Nu te-ascunzi? (Othello se ascunde.) Acum pe Cassio îl întreb de Bianca; E-o gospodină care se-nvârteşte Făcând negoţ cu farmecele ei. I-e drag de Cassio;-i soarta-acestor fete: Să-nşeli o lume, să te-nşele unul. El nu se poate-opri de-a hohoti Când îi vorbeşti de ea. Dar iată-l, vine! (Intră Cassio.) Un zâmbet doar, şi-Othello-şi pierde capul, Şi-n oarba-i gelozie tălmăceşte Uşernica purtare a lui Cassio Şi gesturile-i, zâmbetele-n rău. Ce faci, locotenente? Cassio: Rău de tot, Că mă saluţi c-un titlu făr ‘ de care Pot şi să mor. Iago: Ai să-l recapeţi sigur Rugându-te frumos de Desdemona. De-ar sta-n puterea Biancăi păsul tău, Ce iute-ai izbuti! Cassio: Vai, biata fată! Othello (din ascunzătoare): Ia uite cum s-a şi pornit pe râs! Iago: Eu n-am văzut femei iubind atât! Cassio: Zău, biata fată, poate că-i sunt drag. Othello (din ascunzătoare): Acum tăgăduieşte slab, dar râde. Iago: Ascultă, Cassio! Othello (din ascunzătoare): Iago îi dă ghes Să-i spună tot. Aşa! E bine-adus. Iago: Ea spune-n lume ca...