William Blake (IV) Insistăm atât de mult asupra răspunsului la întrebarea: cine a fost William Blake? deoarece personalitatea lui creatoare copleşitoare a dat naştere unor poeme pretext pentru o metafizică expusă sub forma unor mituri originale, de o noutate absolută în aparenţă, deşi derivată din cele existente, complet altfel interpretate decât o face omul de rând, fie că se numeşte cărturar laic sau cleric. Iar dezvăluirile sale nu se datorează exclusiv scrisului, ba chiar mai puţin acestuia, cât gravurii. Să nu uităm ceea ce a notat în partea de jos a paginii de titlu din cartea lui “Viziunile Fiicelor Albionului”: “The Eye sees more than the Heart knows” (Ochiul vede mai multe decât ştie inima). Datorăm unui alt contemporan al său, avocatul Henry Crabb Robinson, ştiri despre cum se purta şi ce gândea gravorul. Omul legii, asemenea multor colegi ai lui, era un ‘băgăreţ’ unde nu-i fierbea oala, un curios maniac, un snob ce se pregătea în toată clipa adunându-şi materie de povestit în cercurile unde era chemat ca paiaţă aducătoare de bună dispoziţie, mutând rampa teatrului comic în saloane, preschimbând bârfa într-un joc de societate stârnitor de zâmbete ce trădează acceptarea vagului inconfort adus de povestire, făcând pe zglobiul, pe simpaticul, pe năzdrăvanul, în mijlocul cercurilor unde era agreat măcar pe sfert, pentru a câştiga celelalte trei sferturi de simpatie în favoarea sa cu gaguri inedite, imitaţii caricate după natură, bătăi de joc blajine sau răsunătoare. Picanteriile culese de el din lumea largă circulau şi cu un alt mijloc: un jurnal ‘intim’, deloc menit singurătăţii meditative a ceasurilor târzii ale nopţii, când omul stă de vorbă cu sine însuşi, ci anume scris pentru a circula din mână în mână şi a stârni hazul cititorilor, după obiceiul epocii de a purta cu sine în...

William Blake (III) Descrierea pe care o face William Blake însuşi procesului creaţiei sale (într-o scrisoare adresată unui prieten) nedumireşte, trebuie să o recunoaştem: “Scriu când îmi poruncesc spiritele, şi din clipa când am scris văd cuvintele cum zboară prin încăpere în toate direcţiile. Atunci are loc publicarea, iar spiritele pot citi. Manuscrisele mele nu-şi mai au rostul. Am fost ispitit să mi le ard, dar soţia mea nu vrea să mă lase s-o înfăptuiesc”. În micuţul fragment dobândim o dovadă a încâlcitei minţi a autorului, a participării imaginaţiei sale la realitatea clipei, pe care o modifică într-un sens al cărui rost şi înţeles ne scapă. Mai găsim aici o dovadă a imensei eliberări operate de punerea pe hârtie a celor adunate până la explozie în sufletul lui. Slobozirea resimţită este de atare natură încât scriitorul socoteşte încheiat până şi procesul tipăririi, odată cu acela al moşirii obiectului artistic în cauză. Cuvintele sale, odată ivite, alcătuiesc hore nebuneşti în aerul odăii, zigzagând după nişte legi ale unei improvizaţii fără măsură, urmărite de robe imense de bal ale cometelor, din mătăsuri orbitoare, cu luciu preţios, cu sclipiri tăioase, robe extinse cât universul însuşi, ca şi când zidurile ar fi fost năruite, lăsând din trecere dâre de foc şi miriade de scântei în pulberi strălucitoare, roiuri de cozi de păun gigantice şi muzicale. Când jos, când sus, când la dreapta, când la stânga şi pretutindeni în acelaşi timp, ele dau ocol bietului sclav al duhurilor care-i dirijează existenţa după bunul lor plac. Să privim împreună o ilustraţie a sa la “Purgatoriul” lui Dante, lucrare rămasă neisprăvită din pricina morţii artistului. Mă refer la planşa V-VI (Late Repentant; Cei din urmă dintre căitori). Vârtejul aduce, într-o ultimă trombă, o mână de rugători pentru iertare, pe cari pocăinţa...

William Blake (II) Opera lui William Blake se împarte în două mari categorii: 1. scrieri în versuri şi 2. gravuri. Pe când scrierile în versuri au fost ilustrate numai de el însuşi, de gravat a făcut-o şi ilustrând operele altor scriitori. Mai este cu putinţă o împărţire a cărţilor sale şi în temeiul unor alte criterii: 1°. versuri cu gravuri, 2°. versuri fără gravuri. 3°. gravuri ilustrând alţi poeţi. Iată lista cărţilor ieşite din presa mânuită de el şi de soţia lui, listă expusă conform distingerii din urmă. Cărţi originale ilustrate: “Toate religiile sunt una”. “Nu există religie naturală” (cu aproximaţie:1788). “Cântece ale Inocenţei”. “Cartea lui Thel” (1789). “Căsătoria dintre Cer şi Iad” (1790-1793). “Viziunile fiicelor Albionului”. “America: o profeţie” (1793). “Europa: o profeţie”. “Prima carte a lui Urizen”. “Cântecele Experienţei” (1794). “Cartea lui Los”. “Cântecul lui Los”. “Cartea lui Ahania” (1795). “Milton: un Poem” (cu aproximaţie: 1804-1811). “Ierusalim: Emanaţia Giganticului Albion” (1804-1820). Scriere originală neilustrată: “Nu căuta nicicând să-ţi rosteşti dragostea”. Scrieri de alţi autori, ilustrate de William Blake: “Povestiri originale din viaţa reală” de Mary Wollstonecraft (1788). “Meditaţie de noapte” de Edward Young (1797). “Mormântul” de Robert Blair (1805-1808). “Paradisul Pierdut” de John Milton (1808). “Capete vizionare” de John Varley (1819-1820). “Virgil” de R.J. Thornton (1821).  “Cartea lui Iov” (1823-1826). “Divina Comedie” de Dante (1825-1827). Pe când lucra la ilustrarea acestei capodopere din urmă, William Blake a murit. Aceasta se petrecea în anul 1827. Cine sunt personajele sale? Ele pot fi regăsite în Vechiul şi Noul Testament, coincid cu zeii indici, cu aceia spicuiţi din religia druizilor, cu puterile populând cerurile Orientului; numele lor constituie anagramele numelor dintr-o veşnic mişcătoare mitologie greacă. Toţi aceştia participă la dezvăluirea furioasă a metehnelor lumii contemporane autorului, la strădania de îmbunătăţire a ei, se împletesc cu...

William Blake (I) De ce am sărit peste veacuri pentru a poposi în dreptul atelierului londonez de gravat al meşterului William Blake? Ne aflam foarte departe în timp de acest ilustrator de carte, după cum tehnica sa, a gravatului în aramă (poeme şi ilustraţii) şi a colorării gravurilor, este foarte distanţată de aceea a miniaturiştilor de manuscrise de care ne-am despărţit – acuarelişti impenitenţi. Să fie grandoarea imaginaţiei sale plastice care să ne fi oprit locului? Să nu uităm afirmaţia sa că imaginaţia nu este o stare de spirit, ci e însăşi existenţa umană. Să fie faptul că Blake era mai întâi poet – unul dintre cei dintâi preromantici ai literaturii engleze – şi numai pe urmă (dar nu mai puţin important) gravor? Să mă fi atras iubirea ce a legat cuplul alcătuit de el şi de soţia sa Catherine Boucher? Cu cinci ani mai tânără ca el, inocentă până la neştiinţa de carte, când s-a măritat a semnat actele cu o cruce! Soţul ei s-a străduit, cu mare succes, s-o înveţe a scrie şi a citi, ba până şi a supune plăcile şi hârtia de gravat presei; a deprins-o a colora, a lega cărţile, făcându-şi din ea principalul ajutor şi devenind, pe calea aceasta, un nou zămislitor al ei, unul spiritual. Oare s-a impus atenţiei noastre cazul unic al unui artist şi poet urmându-i lui Swedenborg prin natură şi cercetare? Poate că cea mai convingătoare influenţă a celui din urmă asupra gândirii sale apare în credinţa lui că formele ideale se clădesc nu plecând de la observarea naturii ci de la viziunile interioare. Categorica sa preferinţă pentru Michelangelo şi Rafael în raport cu artiştii posteriori, printre care Rubens, mi s-a părut desigur stranie, ţinând seama de faptul că era un preromantic (nu ezit...

În încheierea acestui scurt ciclu de comentarii privitoare la grupajul de miniaturi ilustrând “De Civitate Dei” de Sanctus Augustinus, copia franceză tradusă de Raoul de Presles în al XV-lea veac, am ales să ne oprim în dreptul a două capodopere plastice ce-şi răspund una celeilalte, luminându-şi reciproc înţelesul. Este vorba despre Jertfă, fol. 253 (ultima imagine a ciclului) şi Sfântul Augustin oferind lucrarea lui Dumnezeu. Cucerirea Romei (410), fol. 4, prima imagine a ciclului, dacă trecem peste cea introductivă obligatorie. Pe fol. 253 (“Gallica, bibliotheque numérique de la Bibliotheque nationale de France; manuscrits enluminés de la BnF; Manuscrits occidentaux; Saint Augustin, Cité de Dieu; Français 20”; gallica.bnf.fr. Folosirea cuvântului “gallica” este suficientă) asistăm la o jertfă rituală, într-un templu, anume tăierea gâtului unui miel, de către un slujitor al altarului, sacrificiu la care iau parte, tot în picioare precum sacrificatorul, patru alţi preoţi, probabil, ca şi unul îngenunchiat între sacrificator şi asistenţi. De fapt, până la jertfa de sânge pe care n-o vom vedea, urmărim în prezent numai tunderea animalului, de către casapul bărbos, încă destul de tânăr, după culoarea părului său roşcovan, pe când cel coborând sub gură este atins de nea. Cei de faţă reprezintă toate vârstele, a mai înaintată fiind a insului îngenunchiat. Bărbaţii tineri şi maturizaţi nu demult, înşiraţi unul lângă celălalt în spate, sunt viguroşi, bine hrăniţi, stăpâni pe ei. Se adună în jurul unuia mai răsărit, mai blând, cu barbă mai lungă, blondă şi mătăsoasă, împărţită în două fuioare, fiecare cu şuviţele împletite între ele, al cărui stat îl depăşeşte pe al confraţilor. Cum privim miniatura, la dreapta acestei adunări, călare pe nişte tufe (care poate că semnalează despărţirea mănunchiului de privitori de sacrificator), se află două animale în luptă. Ambelor, verzi cenuşii, e anevoios să li se identifice...