Soţia şefului gării austriece din Tulln, doamna Schiele, mama a două fete (Elvira, care a trăit numai zece ani, şi Melania), îi dărui soţului ei Adolf un băiat, Egon Leo Adolf, în iunie 1890. Acesta va fi urmat peste patru ani de o fiică, Gerti, care va stârni fratelui ei, când ea va avea în jur de doisprezece ani, un interes ce ridică indignate întrebări părinţilor speriaţi. De pildă, o conduse, fără ştirea nimănui, tocmai la Trieste, unde cei doi copilaşi rămaseră peste noapte într-un hotel, ceea ce, totuşi, nu explică alarma părinţilor. Cu alt prilej, înaltul funcţionar al Căilor Ferate Austriece de Stat se simţi obligat să spargă uşa unei încăperi unde se ascunsese perechea de copilandri, pentru a se lămuri cu ce anume se îndeletniceau. Răul viermuia oare în Egon sau cumva în fiinţa părintelui său (provocându-i nişte suspiciuni monstruoase)? Întrevăd posibilitatea alternativei deoarece, peste ani, mintea lui Adolf Schiele se clătină, acuzându-se un sifilis contractat înainte de căsătorie. În 1904 era nebun. În 1905 muri, la cincizeci şi patru ani. Iată motivul pentru care socotesc posibil ca tatăl să fi căutat cu lumânarea anomalia acolo unde se manifesta doar neascultarea celor doi copii, lipsă de obedienţă cu nimic altcum vinovată. Sensibilitatea acestui tată şi simţul răspunderii (în cazul citat, desigur exagerat) l-a determinat să-l îndepărteze pe băiat de familie, în dorinţa de a-i desăvârşi instrucţia. Astfel, în 1901, îl expedie la Krems, iar nu peste mult timp la o altă şcoală, din suburbia Vienei, în Klosterneuburg. Îmbolnăvirea şefului de gară îi reuni iarăşi pe toţi, în 1904 familia adunându-se alături de fecior. Peste ani şi ani, Egon se va confesa cumnatului său: “Nu ştiu dacă există cu adevărat altcineva care să şi-l amintească pe nobilul meu tată cu atâta tristeţe. Nu...

Pictura lui Munch intitulată “Strigătul” (pe internet apare la adresa: www.edvard-munch.com)  este binecunoscută românilor datorită prezenţei ei pe toate tarabele cu cărţi ale ţării, ca reprodusă pe coperta unuia dintre volumele publicate în ultimii ani. Acum ea a intrat în actualitatea Codului Penal datorită faptului că a constituit, împreună cu lucrarea intitulată “Madonna” (la fel, caută: cgfa.sunsite.dk/munch), obiectul unui furt ce a indignat lumea amatorilor de artă din întreaga lume. Ce să fi fost mai important pentru zecile de vizitatori ai sălilor gemând de exponate, aflaţi la Muzeul Munch, din Oslo, în acea dimineaţă de duminică de vară târzie (22. 08. 2004) când a avut loc jaful? Curiozitatea de a examina, măcar cu urechile, dacă nu îndrăzneau să-i privească-n ochi, pe tâlhari sau temerea pentru propriile lor vieţi? Vă las să judecaţi singuri. Oricum, după potolirea lucrurilor, o sumă dintre dânşii au putut totuşi da anumite indicii poliţiştilor. Unul dintre hoţi era taciturn; sau măcar îşi impunea să nu scoată nici un sunet, fiind un profesionist care nu voia să-i fie recunoscut glasul măcar. Celălalt vorbea norvegiana în timp ce juca revolverul prin aer ori îl aţintea asupra inşilor prăbuşiţi pe parchet. Atâta ştia să spună şi să tot repete: să stea cu toţii lungiţi şi să nu crâcnească. Despre al treilea, nici o ştire. Unuia dintre gardienii îmbrăcaţi în civil i-a fost proptit revolverul de tâmplă şi a fost obligat să îngenunche. Un altul a fost trimis după ajutor medical, pentru consultarea turiştilor ce suferiseră o traumă. Comportament civilizat din partea tâlharilor, nu? Aceasta să însemne că erau nişte domni? Camerele de luat vederi le-au reţinut siluetele, una fiind înarmată, cum s-a văzut. Însă era de pomană, pentru că nu le-au dibuit şi chipurile ascunse în acoperăminte ale feţei, dintr-acelea folosite de schiori. Nu înseamnă...

William Blake (VI) Un prim prieten, sculptorul Flaxmann, îi devine necesar ca aerul tânărului William. El este cel dintâi care îl încurajează să deschidă ochii şi asupra existenţei femeilor pe pământ. Prima fată cunoscută, o brună focoasă, îl dezamăgi agasându-l cu cochetăriile vârstei. A doua îi era sortită din leagăn. Am mai vorbit despre ea. Era Catherine Boucher. Privind-o lung, William, nici una, nici două, deschise gura şi-i şopti: – “Te iubesc…” – “Te iubesc…” îi răspunse cu nevinovăţie copila pe care urma să o ia de nevastă. Tatăl lui William refuză să-i mai ofere adăpost în casa familiei, unde ţinea şi prăvălia. Cei doi găsiră o căsuţă în cartierul artiştilor, devenind vecinii pictorilor celebri. Misiunea lui Flaxmann nu se opri numai la realizarea matrimonială. El îl conduse pe prietenul gravor în saloanele doamnei Mathew, cititorarea lui Homer în original, îndrumătoarea artiştilor, binecuvântarea existenţei lor lipsită de multe. Dar nu acest soi de societate snobă sta în firea lui Blake să agreeze. Furiile şi le expuse în schiţarea unei cărţi intitulate: “Ostrovul din Lună”. Scrierea nu avu sorţi de închegare. Nemaifrecventând salonul distinsei cucoane, gustul pamfletului se risipi de la sine. Furiile revoluţiei americane îl zguduie din temeliile sufleteşti cele mai adânci. Se întâlneşte cu tot felul de fraţi de cuget, intrând, cum am mai spus-o, în compania lui Thomas Paine. Iar când află că acesta era căutat pentru a fi arestat, aleargă să-l ajute a-şi schimba domiciliul, salvându-i libertatea. Thomas Butt devine mecena lui şi cumpără tot ce are gata Blake. Îi face comenzi, pe care William le realizează cu entuziasm, aşezându-se la Lambeth, unde contactul cu o natură paşnică îi trezeşte întreaga energie creatoare. ‘Întâlnirile’ sale (ce s-ar numi astăzi ‘de gradul zero’) sunt paşnice şi în deplină civilitate. – “Pe cine...

William Blake (VI) Un prim prieten, sculptorul Flaxmann, îi devine necesar ca aerul tânărului William. El este cel dintâi care îl încurajează să deschidă ochii şi asupra existenţei femeilor pe pământ. Prima fată cunoscută, o brună focoasă, îl dezamăgi agasându-l cu cochetăriile vârstei. A doua îi era sortită din leagăn. Am mai vorbit despre ea. Era Catherine Boucher. Privind-o lung, William, nici una, nici două, deschise gura şi-i şopti: – “Te iubesc…” – “Te iubesc…” îi răspunse cu nevinovăţie copila pe care urma să o ia de nevastă. Tatăl lui William refuză să-i mai ofere adăpost în casa familiei, unde ţinea şi prăvălia. Cei doi găsiră o căsuţă în cartierul artiştilor, devenind vecinii pictorilor celebri. Misiunea lui Flaxmann nu se opri numai la realizarea matrimonială. El îl conduse pe prietenul gravor în saloanele doamnei Mathew, cititorarea lui Homer în original, îndrumătoarea artiştilor, binecuvântarea existenţei lor lipsită de multe. Dar nu acest soi de societate snobă sta în firea lui Blake să agreeze. Furiile şi le expuse în schiţarea unei cărţi intitulate: “Ostrovul din Lună”. Scrierea nu avu sorţi de închegare. Nemaifrecventând salonul distinsei cucoane, gustul pamfletului se risipi de la sine. Furiile revoluţiei americane îl zguduie din temeliile sufleteşti cele mai adânci. Se întâlneşte cu tot felul de fraţi de cuget, intrând, cum am mai spus-o, în compania lui Thomas Paine. Iar când află că acesta era căutat pentru a fi arestat, aleargă să-l ajute a-şi schimba domiciliul, salvându-i libertatea. Thomas Butt devine mecena lui şi cumpără tot ce are gata Blake. Îi face comenzi, pe care William le realizează cu entuziasm, aşezându-se la Lambeth, unde contactul cu o natură paşnică îi trezeşte întreaga energie creatoare. ‘Întâlnirile’ sale (ce s-ar numi astăzi ‘de gradul zero’) sunt paşnice şi în deplină civilitate. – “Pe cine...

William Blake (V) Am pomenit anterior ca viziunile gravorului William Blake au apărut foarte de timpuriu. Mă întreb dacă, pentru cititor, vârsta de 4 ani este suficient de mică. Personal, la acea vârstă am avut prima dintre cele două viziuni ale mele de până la 70 ani şi nu m-am socotit niciodată prea nevârstnic pentru ea. Îmi este greu a explica cele două simţăminte opuse pe care le nutresc privitor la acel eveniment, ca plasat cronologic. Pe de o parte, comparând etatea mea, reprezentată prin scurtimea staturii, prin lipsa de experienţă, prin naivitate, prin aplecarea către joacă exclusiv, prin dependenţa de părinţi, mi se pare duios de neînsemnată. Pe de altă parte, conştiinţa mea că am fost vizitat de o făptură aeriană care mi-a adresat un mesaj conferă puţinilor mei ani o greutate de proporţie şi îi echivalează cu maturitatea convingerilor de mult mai târziu ale conceperii realului. La ce mă refer? M-am deşteptat într-o noapte cu un bust de înger bălai că-mi vorbea. Avea un chip feminin potrivit începuturilor adolescenţei. Odihnea pe acea ieşitură a sobei unde gospodinele plasează deobicei un vas de flori nu prea voluminos. Zămislea un zâmbet cald, familiar, pe buzele trandafirii, deloc cărnoase, dar nici subţiri ca ale oamenilor răi, buze ce abia de se mişcau, elegant, când îmi grăia. Mi-a spus cu voce abia auzită: “Nu-ţi fie teamă. Nu e nimic. Sunt cu tine. E cutremur, dar am grijă de tine”. În clipa aceea au pătruns, alarmaţi, părinţii mei. S-au apropiat de patul unde mă aflam întins. Mama m-a ridicat în braţe pe jumătate şi m-a strâns agonic la sân. Tatăl îi apăra umerii, îndemnând-o să-l urmeze afară. Din strânsoarea ei, am trecut în braţele lui, mai potrivite unei greutăţi cum era a mea. În această formaţie, am...