În cadrul cercetării asupra victimelor clerici ale închisorilor comuniste, unul dintre obiective este întocmirea unor liste complete care să cuprindă datele de stare civilă ale celor reţinuţi nejudecaţi (pentru anchetă, după care au fost eliberaţi, sau cu pedepse administrative); ale celordeţinuţi (în urma unei condamnări); ale acelora decedaţi(în anchetă; la locul efectuării pedepsei administrative sau condamnării; după eliberare, ca urmare a vieţii nefireşti trăite în perioada precedentă); ale acelora încă în viaţă . Pentru ca oglindirea suferinţelor abătute asupra lor să fie şi mai fidelă, aceste liste se cade să cuprindă o dare de seamă privitoare la pierderea locuinţei, chiar şi a dreptului de a mai rămâne într-o localitate sau regiune, la bunurile confiscate prin hotărâre judecătorească sau cu prilejul arestării (când nu mai poţi distinge ce a fost luat pentru a fi folosit de anchetă sau a fost însuşit în interes personal de către participanţii la arestare), cât şi consemnarea tuturor repercusiunilor ridicării unui membru al familiei asupra rudelor şi prietenilor (în cele mai multe rânduri, şi asupra unor cunoştinţe ocazionale. Citeam deunăzi despre întâmplarea unei doamne. Gătea în bucătăria a cărei fereastră stătea deschisă spre stradă. S-a oprit în dreptul acesteia un necunoscut. A rugat persoana în capot de dincolo de pervaz să aibă amabilitatea de a-i da câteva beţe de chibrit. Dorinţa i-a fost satisfăcută cu o politeţe firească. Omul era urmărit. Femeia a fost arestată şi condamnată pentru gestul său normal, interpretat ca un ajutor dat cuiva despre care – ATENŢIE! – nu se dovedise încă a fi încălcat legea! Gestul omenesc a fost interpretat, în termenii juridici ai epocii, ca ofavorizare .). Printre repercusiuni, trebuie enumerate din nou: arestări, anchete, reţineri abuzive, condamnări; dar şi pierderea serviciului, neangajarea în slujbe potrivite pregătirii, pierderea dreptului la studii, divorţuri şi, bineînţeles, bolile şi moartea subsecvente. Întocmirea unor atari liste este...

Opiniile privitoare la numărul deţinuţilor politici care au lucrat la minele de plumb de la Baia Sprie oscilează între un total de 800 până la 1.000 de condamnaţi. După obiceiul de a căuta cât mai multe surse de informare, am confruntat două liste alcătuite din memorie de către foştii mineri silnici. Nici una nu izbuteşte să depăşească decât cu puţin jumătatea celui dintâi număr citat. Deosebirea dintre ele e nesemnificativă: Una a fost publicată în memoriile lui Ion Pantazi: Am trecut prin iad (Sibiu, Editura Constant, 1992, vol. I). A fost întocmită de George Sarry, arestat la vârsta de 15 ani. A doua mi-a parvenit prin dl. Vasile Boaru, fost aviator, care a participat la toate pregătirile evadării celor treisprezece conduşi de Ion Pantazi, dar nu a putut fugi cu ei, aceia fiind mutaţi de la mina Baia Sprie, unde se născuse planul evadării, la mina Cavnic, tocmai când erau gata să-şi forţeze ieşirea de sub pământ spre libertate. Dl. Vasile Boaru a rămas pe loc datorită înaltei sale specializări ca perforator, ce-l făcea indispensabil la Baia Sprie. Aceasta nu înseamnă că n-a fost şi el supus unei pedepse de un an de zile de chinuri în lanţuri, pentru a nu fi denunţat intenţia fraţilor săi de suferinţă. Lista sa constituie rezultatul rememorărilor unui grup dornic să nu fie uitată Istoria. În ea se adaugă câţiva preoţi greco-catolici absenţi din precedenta, precum şi două-trei nume de sectanţi, suferitori pentru credinţa lor. Citez, alături de preoţii şi dascălii ortodocşi, care mă interesează în cercetarea de faţă, şi reprezentanţii deservenţilor altor culte şi denominaţiuni, pentru a scoate în evidenţă contrastul dintre numărul impresionant al slujitorilor ortodocşi şi acela al concetăţenilor lor altfel închinători. Bineînţeles că lista prezentată aici judecăţii cititorilor, rezultat al contopirii celor două menţionate, ordonează alfabetic...

Care este oficiul acela care, din tot calendarul Bisericii Ortodoxe Române, ne umple sufletele de mai multă bucurie, de mai adâncă pace şi de mai temeinică acceptare a restriştilor existenţei noastre pământene atât de lipsită de rost – după cum ne apare – decât minunata slujbă a învierii Domnului?! Cu cât este ea mai zguduitoare pentru bieţii deţinuţi politici – ei, singurii lipsiţi de orice nădejde dintre toţi condamnaţii pseudo-justiţiei comuniste. De ce aceasta? Deoarece le aminteşte de făgăduinţa lui Dumnezeu de a dărui morţilor învierea întru o viaţă fără suferinţă. Or, cine poate fi mai mort decât înlănţuitul fără vină, fără cuvânt, fără apărător, acela mai prejos decât câinii şi decât gândacii pământului? De aceea ni se cuvine să adăstăm o clipă asupra evocării acestei slujbe fără seamăn, aşa cum a fost servită în condiţiile interdicţiei totale din beciurile regimului trecut. Începând cu anul 1944, denunţurile abuzive au provocat autorităţile să smulgă oamenii din sânul familiilor şi să-i arunce în lagăre, fără vreo cercetare şi nici o judecată prealabilă. Acuzaţia cea mai gravă în acele vremuri – şi ea n-a încetat să plutească asupra poporului român cât timp puterea străină şi-a rezervat dreptul ultimului cuvânt asupra destinului nostru – este aceea de “naţionalism”, echivalată, cu o pripire de neiertat, “fascismului”. Una dintre acele victime de început a ţinut un jurnal intim intitulat Ziar de lagăr – Caracal – 1945 (Bucureşti, Editura Albatros, 1991). Este vorba despre Onisifor Ghibu. Autorul îşi mărturiseşte emoţia provocată de frecventarea, seară de seară, a slujbelor precedând Vinerea Mare. “Cele 12 evanghelii m-au tulburat mai mult decât în alţi ani. E şi pentru mine aceasta o veritabilă săptămână a patimilor, cu nedreptăţi strigătoare la cer; care niciodată nu vor putea fi răzbunate. Pe Christos l-au judecat numai cu ură şi pasiune...

Suferinţa are o acţiune binefăcătoare asupra sufletului omenesc. Îl dezleagă. Îi deschide înţelegerea sufletului suferitor al semenelui. Îi împrumută toleranţă, generozitate. Îi amplifică dorinţa de a cunoaşte. Îi stimulează curiozitatea. Şi în multe alte feluri îl fecundează. Lucrul nu este de mirare. Cel care suferă devine mai conştient de propriile sale limitări şi neputinţe. Orientarea către aproapele său îi poate confirma generalitatea hibelor personale, deci îi poate procura o împăcare cu sine. Ori îi poate sugera o cale de depăşire a sa însuşi, deci de eliberare din situaţia nepropice în care se află. Astfel de motivări au condus la un fenomen pe puţin neaşteptat în temniţele şi lagărele pentru reţinuţi şi deţinuţi politici din “era” de jumătate de veac recent abolită. Mă refer la apropierea – tocmai pe cale religioasă – a credincioşilor unor religii, confesiuni sau denominaţiuni aflate, în lumea liberă, într-o concurenţă nu totdeauna loială şi nu rareori antagonică (dusă chiar până la ură). Astfel, deţinuţii politici au ajuns să descopere, fără a şti ce făceau, “ecumenismul local”, cu aceeaşi superbă dezinteresare ca şi personajul lui Molière care vorbea în proză fără a fi fost conştient de aceasta. Ideea ecumenismului local, practicată în locurile de detenţie politică în mod natural a fost observată “de cine se cuvenea” şi sugerată Departamentului Cultelor care, spre cinstea lui, a dezvoltat-o la nivelul întregii ţării (fără a-i menţiona însă sursa tabu, dacă i-o fi cunoscut-o cumva), ca un mijloc admirabil de apropiere între concetăţenii de credinţe deosebite. Printre alte exemplificări ale tezei enunţate, voi încredinţa tiparului aici cele aflate de la preotul profesor Gheorghe Drăgulin, arestat pe când era student în anul II al Facultăţii de Teologie, anume că în colonia de muncă forţată Năvodari, de la Canal, profitând de relaxarea disciplinei aspre de până atunci,...

Am argumentat teza că ecumenismul s-a născut şi a fost trăit în mod spontan în temniţele comuniste. Chiar şi acela inter-religios. Fenomenul este natural, deoarece suferinţa îi apropie pe oameni, le dezvăluie egalitatea biologică şi afectivă; iar egalitate este puţin spus; mi se pare mai potrivit termenul nediferenţiere . Această egalitate sau/şi nediferenţiere, în condiţiile specificate, înseamnă egalitate şi nediferenţiere în slăbiciuni, în limite vizibile ochiului, în tendinţa părţii materiale din toţi de a se degrada cu uşurinţă, de a muri cu rapiditate, de a resimţi durerea pe parcursul desprinderii de viu. O treaptă superioară a manifestărilor individuale ce se revelează comună şi identică pentru toţi indivizii este aceea a simţămintelor. Distincţia dintre ei apare o dată cu motivarea intelectuală a unora dintre sentimente. Tocmai deosebirile capacităţilor intelectuale dintre oameni reduc la nulitate teoria egalităţii dintre ei. Mă grăbesc să afirm că nu este vorba despre hăul creat de şcoliri distincte, individuale ori de grup, ci de datele înnăscute. Oamenii vin pe lume cu aspiraţii egale. Aceste aspiraţii au un conţinut şi mijloace de împlinire ce variază de la ins la ins. Societatea le conferă în principiu drepturi egale. Ei şi le iau şi le folosesc în chip inegal, în raport de forţele lor intelectuale inegale (factorii inegalităţii sociale şi biologice sunt eliminaţi din acest aspect al discuţiei, însă nu este cazul să uităm că inegalitatea socială rezultă din inegalitatea fie a capacităţilor intelectuale, fie a dezvoltării lor). Mai presus de capacităţile intelectuale, există un alt element structural al personalităţii neluat în seamă de psihologi, nici de pedagogi, pentru că e modest prin însăşi esenţa lui. El se numeşte bunul simţ şi este acela care conduce inteligenţa până la a deveni înţelepciune. Slavă Domnului, este educabil! Prin aceasta, diferenţierea intelectuală dintre oameni nu mai are ultimul cuvânt în...

Prozatorii români ne-au învăţat să atribuim preotului şi monahului ortodox şi o trăsătură de optimism rural, muiată în gluma orală, în şotia acţiunii, în păcălelile menite să pedepsească prostia, uneori personajul ajungând să se preschimbe într-o permanentă batjocorire de sine însuşi şi a subumanului din ceilalţi. Aceşti Păcală străbat două veacuri de literatură cu anteriul desfăcut în adierea bunei dispoziţii şi cu giubeaua pe sprânceană, umplând cititorul de tonus vital, de o înclinare în a nu lua prea în serios amărăciunile, ci de a le compensa cu bucuriile traiului sau cel puţin ale minţii – pe scurt, cu a face haz de necaz. E de la sine înţeles că trăsătura n-a fost scoasă din buzunar de către respectivii scriitori şi zgâriată cu cuţitul în vopselurile tabloului, pentru variaţiune. Nu, ea aparţine multora dintre membrii cinului, iar aceştia au dedus-o din sângele lor ţărănesc coţcar şi din mediul ce i-a format, admiraţiei şi dragostei căruia s-au impus tocmai prin puterea lor de a reduce la absurd slăbiciunile omeneşti şi de a le pildui, a le presăra cu sare, a le spânzura la vedere, a le scoate pe tarabă, a le folosi spre îndreptare, măcar cât hârtia de prins muşte. Nu pot uita un călugăr glumeţ gospodărindu-şi prânzul pe o prispă putrezită de ploi, la schitul Sihla. Venindu-mi şi mie foamea, la vederea lui, i-am cerut îngăduinţa să mănânc la botul calului, lângă el. – La botul măgarului, mă corectă. Cai n-avem pe aici, în vârf de munte. Măgari, prea cuvioşii din toate cinstitele chilii. Doar să-i auzi cum rag din străni şi-ţi iei câmpii, dând cu copitele-ndărăt şi frăţia ta. Gata! Mă asimilase obştii, în acelaşi timp caracterizând-o cu un dezvoltat simţ de critic muzical. Eram dintr-ai lor! Cum spune Lawrence Durell despre cititorul său:...