Sadismul şi “omenia” Din seria şi volumul în pregătire “Omul ca maşina” Dr. Dimitrie Grama, Danemarca   Este zguduitoare din punct de vedere moral lectura textelor domnului Mihai Rădulescu, (n.n. “Istoria Literaturii Romane de Detenţie”.) Citind aceste texte, putem fără nici o greutate să facem o călătorie imaginară în lumea adevăratei terori,  cea creată de comunişti, ( oameni printre care am trăit), altor oameni, opuşi ideologic. Aici nu este vorba de o teroare fantezistă de tip “science fiction”, ci de una veritabilă şi reală ce  a existat şi ce constituie o temă ce nu mai trebuie tabuizată. Este vorba în scrierile dl. Rădulescu de un scenariu al groazei, în faţa căruia încercările futile ale cineaştilor de a reda realitatea detinuţilor politici din diversele lagăre comuniste  sau alte încercări de a produce groază, par doar nişte redări “folclorice” a unor obiceiuri locale arhicunoscute. Adeseori, epitetul “bestial” dat actelor de tortură sau cruzime, indiferent de segmentul istoric, mi-a creat o confuzie existenţialistă, deoarece încercam să identific aceste acte cu bestiile care convieţuiesc acest pamânt împreuna cu Omul. Dar, bănuiesc, că nu sunt singurul care a ajuns la concluzia că actele de tortură fizică şi psihologică ne sunt reprezentative şi rezervate doar nouă, fiinţelor umane. Animalele, bestiile ordinare, nu folosesc tortura sau alte acte extreme de sadism în raportul lor, atât între bestiile de aceeaşi specie, cât şi între specii diferite. In lumea animalelor obişnuite nu există plăcerea “conştientă” la înfătişarea grotească a rezultatelor torturii fizice şi psihice. Doar la om există plăcerea cruzimii şi probabil că aceasta reprezintă una din acele calităţi dubioase, care ne coboară din rangul de “animale sau vietăţi superioare”. Ma gândesc cum de este posibil din punct de vedere religios, ca Dumnezeu, care este doar Cel bun şi care ne-a creat după...

Cine dintre aceia care au parcurs măcar una dintre cărţile privitoare la “reeducările studenţeşti” de la penitenciarul Piteşti (premerse de încercările de la Jilava, de tatonările de la penitenciarul Suceava, şi continuate cu ‘depăşirile de normă’ de la Canal, cu tentativele ratate de la Târgu Ocna, de aiurea, şi de ororile de la penitenciarul Gherla) nu a reţinut numele lui Şura Bogdanovici, după botez: Alexandru? Totuşi, pentru a preveni şi posibilitatea existenţei unor cititori mai puţin informaţi asupra acestei pete cumplite ce a înnegrit istoria contemporană a României – reeducările -, vom recurge la câteva date lămuritoare. Prin mijlocirea lor vom obţine minimumul necesar aprecierii negative şi pozitive a personalităţii celui numit. Alături de biografia sa, vom avea la dispoziţie şi câteva dintre puţinele însemnări ce a lăsat posterităţii (toate, cu o excepţie, inedite), cele mai însemnate dintre acestea fiind o mână de poezii. Ele au scăpat de binechibzuita cenzură a mamei sale, îngrozită de percheziţii ce i-ar fi putut adăuga culpei fiului său povara altor ani de temniţă, peste condamnările atrase de activitatea lui politică, datorită posibilei descoperiri a versurilor sale. Textul de faţă constituie prima încercare de reconstituire a scurtei şi tragicei vieţi a studentului legionar care, în anchetă, a propus Securităţii să i se încredinţeze organizarea şi conducerea “reeducării” miilor de studenţi de un crez cu el, arestaţi în noaptea de 15 mai 1948, a elevilor membri ai “Frăţiilor de Cruce”, ca şi a celorlalţi studenţi făcând parte din diverse organizaţii ce se opuneau terorii comuniste instaurate în România, câţi se aflau adunaţi în penitenciare. Sau dacă nu a pornit de la el acea propunere ruşinoasă – adevărata sursă nu a ieşit încă la iveală -, va fi vorba despre studentul căruia i s-a indicat de către securişti să pună în...