Un codex cu năbădăi Cine ar crede că un an lipsit de orice distincţie istorică, precum 1838, capătă o însemnătate culturală ieşită din comun? De ce? Este anul când groful Batthyany Gusztav îşi donează Academiei Ungare biblioteca. Până acum nimic ieşit din comun. Deşi merită atrasă atenţia noilor generaţii de bibliofili şi de cititori înrăiţi că pe timpuri aveau antecesorii lor, de la noi şi de peste hotare, aveau, ziceam, şi astfel de obicieiuri generoase şi că n-ar strica, de dragul perpetuării tradiţiei, să li se ia urma în folosul mai puţin privilegiaţilor iubitori de carte, umplându-se bibliotecile publice cu scrieri valoroase, atunci când moartea ne desparte de ele. În definitiv, dacă profesorul Romano, primul traducător al lui Benjamin Franklin în limba română (pe timpul când cirilica trona încă în paginile revistelor noastre) nu şi-ar fi lăsat prin adiată biblioteca Academiei Române, Biblioteca acesteia nu-şi întârzia înfiinţarea? Iar dacă şi-ar fi întârziat-o nu se amâna răsărirea culturii române universal competitive, şi aşa mereu amânată? Dar să lăsăm aceste întrebări să-şi facă veacul în cugetele cititorilor, în aşteptarea clipei când vor prinde rădăcini sănătoase şi productive, şi să revenim asupra paşilor noştri, la groful Batthyany Gusztav. În cadrul bibliotecii sale de dar, exista şi un codex legat în piele, numărând 448 pagini, pe hârtie de 12×10 cm, având pe fiece pagină între 9 şi 14 rânduri scrise, şi conţinând şi 87 ilustraţii. Numele orăşelului Rohoncz, din apusul Ungariei (astăzi pe teritoriu austriac, sub denumirea: Rechnitz), unde a rămas codexul până în 1907, când a fost mutat la Budapesta, i-a împrumutat numele: “Codexul Rohonczi”. Academia Ungară l-a trimis savantului german Bernhard Jülg, profesor la Universitatea din Innsbruck, pentru cercetare şi identificare. Specialistul, la capătul studierii lui, trase concluzia că scrierea ce-i umplea filele nu avea absolut...

Iago: Stai deoparte Şi pune-te la pândă cu răbdare. Când copleşit de-amar zăceai aici – De-un astfel de-om nevrednică tristeţe – Sosi şi Cassio. L-am îndepărtat, I-am dat şi lămuriri de-al tău leşin, Şi l-am rugat să se întoarcă-ndată Să stăm de vorbă. Mi-a făgăduit. Ascunde-te şi fii cu luare-aminte La râsetul, batjocura, dispreţul Înscrise pe-orice colţ al feţei lui, C-am să-l stârnesc să-mi spună iar povestea Cum, unde şi de când, de câte ori El ţi-a iubit şi-ţi va iubi soţia. Ia seama,-ţi spun, la gesturi! Fii cuminte, Observă-l bine,-ţi spun! Te stâpâneşte! Sau cred că eşti cu sufletul bolnav Şi nicidecum bărbat. Othello: Ascultă, Iago! Voi fi-n răbdarea mea viclean cât vrei. Dar cât mai sângeros – m-auzi? – la faptă, Iago: Nu-i rău! Dar mai aşteaptă. Nu te-ascunzi? (Othello se ascunde.) Acum pe Cassio îl întreb de Bianca; E-o gospodină care se-nvârteşte Făcând negoţ cu farmecele ei. I-e drag de Cassio;-i soarta-acestor fete: Să-nşeli o lume, să te-nşele unul. El nu se poate-opri de-a hohoti Când îi vorbeşti de ea. Dar iată-l, vine! (Intră Cassio.) Un zâmbet doar, şi-Othello-şi pierde capul, Şi-n oarba-i gelozie tălmăceşte Uşernica purtare a lui Cassio Şi gesturile-i, zâmbetele-n rău. Ce faci, locotenente? Cassio: Rău de tot, Că mă saluţi c-un titlu făr ‘ de care Pot şi să mor. Iago: Ai să-l recapeţi sigur Rugându-te frumos de Desdemona. De-ar sta-n puterea Biancăi păsul tău, Ce iute-ai izbuti! Cassio: Vai, biata fată! Othello (din ascunzătoare): Ia uite cum s-a şi pornit pe râs! Iago: Eu n-am văzut femei iubind atât! Cassio: Zău, biata fată, poate că-i sunt drag. Othello (din ascunzătoare): Acum tăgăduieşte slab, dar râde. Iago: Ascultă, Cassio! Othello (din ascunzătoare): Iago îi dă ghes Să-i spună tot. Aşa! E bine-adus. Iago: Ea spune-n lume ca...

Acest capitol nou al site-ului cuprinde: Manuscrise ale unor foşti deţinuţi politici care nu şi le-au putut publica pe calea tiparului datorită lipsei mijloacelor materiale sau din alte pricini. Manuscrise privitoare la detenţia altor persoane decât autorul lor care nu a fost condamnat. Lucrări ale unor foşti deţinuţi editate foarte de mult timp şi care se cuvin reamintite cititorilor; Acestea pot fi socotite o a doua ediţie. Scrieri publicate in memoria Dlui Profesor Mihai Radulescu de catre discipoli si prieteni Mihai Rădulescu va continua pe calea aceasta lucrarea editurii sale RAMIDA, îmbunătăţind mijloacele sale vechi. Anume, cu ajutorul internetului el se adresează unui public mult mai numeros şi nu mărginit numai la teritoriul patriei noastre. CARTEA PRIETENULUI MEU continuă ideea că o carte politică nu trebuie să producă bani, iar Mihai Rădulescu, personal, nu va profita în nici un fel de şansele pe care le oferă, în acest mod, celor publicaţi. Ideea de interes material este exclusă. Trebuie să subliniez că are imensa şansă de a fi ajutat de colaboratori care, la rândul lor, înţeleg să se dedice acestui site în chip absolut...

O sală în palatul ducelui. Intră ducele, Aegeon, temnicerul, ofiţeri şi curteni. Aegeon: A vrut, Solinus, soarta să mă vândă; Deci curmă-mi tu durerea prin osândă. Ducele: Prea stărui, negustor siracuzan! Nu-nclin de fel să sfărâm legea ţării: Discordia şi vrajbele iscate De-nverşunarea celui ce ţi-o duce, Ce paşnicilor noştri negustori Le cere, de n-au galbeni, să plătească Cu sângele, decretul lui smintit, Alungă mila din privirea-mi cruntă. Căci între-ai tăi, ce-au provocat, şi noi, Demult se-aprinde ucigaşa vrajbă, Şi-i decretat în adunări solemne, Aici ca şi-n vrăjmaşa Siracuza, Ca orice schimb de mărfuri să se curme. Mai mult: dacă vreunul din Efes Va fi văzut pe pieţi siracuzane, Sau, dimpotrivă, om din Siracuza Mai calcă prin Efes, l-aşteaptă moartea Şi tot ce are, ducele-i confiscă, Afară doar de şi-ar răscumpăra Cu mărci o mie capul şi osânda. Averea ta, oricât aş preţui-o De larg, nu urcă nici până la sută. Eşti deci prin lege osândit să mori. Aegeon: Mă mângâi doar că-n asfinţit de zi, Curând, şi chinul meu va asfinţi. Ducele: Prea bine. Spune-mi dar, siracuzane, Pe scurt, ce vânt te-a depărtat de casă Şi ce-ai venit să cauţi în Efes? Aegeon: Corvoada cea mai grea ce-mi poţi impune: Nespusele-mi dureri să-ncerc a-ţi spune. Dar, ca să ştie lumea că sfârşitul Natura mi-l urzi, nu josnicia-mi Ţi-oi spune, cât mi-ngăduie mâhnirea: În Siracuza m-am născut; şi-am luat Acolo, fericit-aleasă fată, Ce-aş ferici-o azi de-ar vrea şi soarta. Cu ea trăii în desfătări. Averea Mi-o tot spoream călătorind adesea La Epidamnum. Dar murind deodată Cel ce-ngrijea negoţul meu pe mare, Uriaşa grijă ce-mi lăsă pe seamă Mă smulse-mbrăţişărilor soţiei. Doar şase luni de când lipseam s-au scurs. Şi ea, – răpusă-aproape de pedeapsa Ce dulce încearcă-n viaţă pe femei – Se pregăti pe...

Macbeth (aparte): Mă-ntoarce boala iar. Puteam fi-ntreg, Ca marmora curat, ca stânca trainic, Nemărginit şi liber ca văzduhul. Şi-s prins şi strâns de temeri şi-ndoieli Hărţuitoare. Banquo-i la loc sigur? Întîiul ucigaş: Stăpâne, da! e sigur într-un şanţ, Cu douăzeci de răni adânci la cap: De moarte-i cea mai mică. Macbeth: Deci şarpele bătrân e la pământ Iar viermele fugar, prin firea lui, Cu vremea va putea venin să aibă. Dar n-are încă dinţi. Tu du-te. Mâine Vom sta de vorbă iar. (Ucigaşul iese.) Lady Macbeth: Regesc stăpâne, Nu-ndemni la veselie. E pe bani Ospăţu-n care gazda nu arată Că-i dat cu drag. Mănânci mai bine-acasă! Aici, tot gustu-l dă însufleţirea, Şi fără ea degeaba ne-adunăm. Macbeth: O, dulce călăuză! Vă urez deci La poftă bună, bună mistuire, Şi sănătate! Lennox: Sire, nu iei loc? (Intră Duhul lui Banquo şi se aşază pe locul lui Macbeth.) Macbeth: Azi toată floarea ţării-ar fi de faţă De n-ar lipsi al nostru vrednic Banquo. Mai bine-l dojenesc de rea purtare Decât să-l plâng de-un nenoroc. Ross: Lipsind, El şi-a călcat cuvântul. Regele Cinstească-ne cu-a sa crăiască faţă. Macbeth: Dar masa-i plină. Lennox: Ai loc oprit, stăpâne. Macbeth: Dar unde? Lennox: Aici! Dar, sire, ce se-ntâmplă? Macbeth: Cine-a făcut aceasta? Lorzii: Ce, stâpâne? Macbeth: Doar n-am făcut-o eu! De ce-ţi tot scuturi Spre mine pletele de sânge pline? Ross: Sculaţi, curteni! I-e rău măriei-sale! Lady Macbeth: Şedeţi, prieteni buni! Stăpânul nostru E-ades-aşa: din tinereţe-a fost. Luaţi loc, vă rog! E trecător ce are, O clipă doar şi iar îi va fi bine. Dar dacă vă uitaţi prea mult la el, Se mânie şi-i faceţi chiar mai rău. Cinaţi, făr-a-l privi. (Către Macbeth.) Bărbat eşti tu? Macbeth: Ba chiar viteaz: mă-ncumet să privesc La ce-ar îngălbeni chiar şi pe...